Două cântece care au făcut carieră în a doua jumătate a secolului al XX-lea au influenţat generaţii întregi, până azi, cu un mesaj cel puţin provocator: „Je ne regrette rien“ („Nu regret nimic“), ne spunea cuceritor Edith Piaf, și „My Way“ („În felul meu“), era mesajul plin de siguranţă al lui Frank Sinatra.[1]
Dar, oare, dincolo de emoţie și amintiri răscolite, de trăirea nostalgică, împăcată sau sfidătoare, și dincolo de receptarea artistică a acestor performanţe, se ridică întrebările: dacă ar fi să luăm viaţa de la început, chiar nu ar fi de dorit să schimbăm câte ceva? Dacă suntem sinceri cu noi înșine, chiar ne iubim toate trăsăturile și acţiunile, încât să merităm a nu ne schimba?
„Să nu te schimbi!“
În diverse conjuncturi sociale, printre amici și colegi, la aniversări, am întâlnit acest îndemn admirativ adresat altora și, de câteva ori, mi-a fost adresat și mie. Deși am zâmbit, m-am impacientat în sinea mea: cum, adică, să nu mă schimb, când mie mi se pare vizibilă străduinţa de a mă îmbunătăţi ca om, în permanenţă?! Nici nu mă percep ca fiind aceeași persoană cu cea de acum zece ani, de pildă. Nu cumva doar mi se pare că mă schimb?
Totuși, cei mai mulţi oameni se schimbă, măcar în câteva etape ale vieţii. Personalitatea lor e diferită, de la o etapă la alta. De fapt, chiar așteptăm aceste schimbări etapizate: tânărul superficial ce-și consuma timpul cu jocuri pe tabletă să devină un student responsabil de statutul și rolul lui, clădindu-și un destin; adolescenta rebelă care visează la „ziua independenţei“ proprii să devină o mămică preocupată de îngrijirea și educaţia copiilor; profesorul începător sau medicul stagiar să devină profesioniști experimentaţi și utili societăţii.
Experienţa ne arată, așadar, că schimbarea tot se produce, dar că va tinde să fie înspre mai rău în lipsa preocupării noastre lucide și constante ca schimbarea să fie înspre mai bine.
Așadar, în toate aceste cazuri, nu doar că este de așteptat schimbarea, dar aceasta pare inevitabilă, prin forţa împrejurărilor. Sunt de-a dreptul stranii excepţiile celor care vor să rămână la fel, deși totul în jur se transformă. De pildă, e ciudat ca hipiotul antisistem din studenţie să-și păstreze pletele și fronda aprioric, deși sistemele însele se schimbă, darămite pletele; sau motociclistul fatal al urbei, împachetat în piele neagră, să nu observe că au trecut decenii de la prima tură motorizată de răsunet; ori imitatorul unor filosofi șocanţi, care-și promisese că nu va munci pentru alţii niciodată, să nu constate că se apropie de vârsta pensionării, iar pensia lui nu există etc.
Imaginea de sine și experienţa
Am întâlnit adolescenţi și tineri care spuneau: „Nu mă mai pot schimba la vârsta asta!“; „Nu citesc ce au scris alţii, ca să nu mă influenţeze.“; „Nu știu ce să zic despre mine… nu știu care e ţelul meu cel mai înalt în viaţă“, „Nu admir pe nimeni…“ Cel mai adesea, la vârsta adolescenţei se produc cele mai semnificative schimbări de personalitate și de aceea e preferabil să parcurgem cu folos această etapă și să fim cât mai realiști în formarea imaginii de sine. Adică, oricât de bună sau rea ne-ar fi impresia despre trăsăturile fizice, afective, intelectuale sau spirituale proprii, oricât de mult ne-am autoadula sau deprecia, să ne trezim la timp, ca să nu ratăm șansa pe care o reprezintă însăși viaţa noastră. Să ne trezim din narcisism ori din hăţișul complexelor și să reducem zona ignoranţei faţă de sine, care, într-adevăr, poate fi contrariantă la orice vârstă.
Putem căpăta acest realism odată cu acumularea experienţei de viaţă, cu înaintarea în vârstă, prin interacţiuni cu semenii, dacă stăm să reflectăm suficient la ceea ce ni se întâmplă, extragem lecţiile și le aplicăm. Putem să fim ajutaţi în asta prin lecturi, prin călătorii sau prin cultivarea comunicării cu persoane relevante, experimentate, înţelepte, de la care avem de învăţat. În unele impasuri, putem apela la consilierea unui psihoterapeut, a unui „coach“ care să ne motiveze, să ne încurajeze, să ne capaciteze. De la aceștia ne vine realismul care acţionează ca o interfaţă între lumea interioară și lumea înconjurătoare.
Citește și: Cursa pentru fericire | Slalom uriaș printre regrete și estimări eronate
Un alt fel de realism
Însă realismul în formarea imaginii de sine are două planuri și ar fi o greșeală sau o orbire fatală să-l reducem la unul singur. Există planul realităţii imanente, concrete, vizibile, în care căutăm să ne integrăm și să fim fericiţi, și planul realităţii transcendente, abstracte, nevăzute, în care aspirăm tot la integrare și fericire, dar cu alte mijloace și forţe decât cele proprii. Dacă vom conștientiza, oricât de târziu în viaţă, că „echipamentul“ personalităţii proprii este cât se poate de precar pentru adaptarea la acea lume superioară, atunci vom decide că e timpul să ne lăsăm schimbaţi de Acela care are această putere, pregătindu-ne și Calea, și Viaţa. Doar Dumnezeu nu Se schimbă (Maleahi 3:6), pentru că este desăvârșit; însă noi trebuie să ne schimbăm, dacă vrem să ne apropiem de El, dacă aspirăm la o împărăţie atât de minunată, încât nu avem resurse de imaginaţie, în natura noastră căzută, ca să ne-o închipuim.
Comparând cele două planuri ale realismului în viaţă, putem înţelege că, deseori, scopurile adaptării la lumea imanentă pot afecta aspiraţia la transcendenţă. Aici e punctul de răscruce al alegerilor noastre: în funcţie de care destinaţie vrem să fim schimbaţi? Ce contează mai mult: aprecierea altora, satisfacerea orgoliului, menţinerea aparenţelor ori schimbarea autentică, pentru cetăţenia cerească? Abia apoi începe travaliul luptei cu propriul ego: cu defectele ce păreau calităţi, cu calităţile ce păreau defecte, cu ademeniri, greșeli, căderi, reveniri, păcate, fapte bune, incertitudini, izolare, inadaptare, dez-adaptare, frustrare, răsplată, pedeapsă, părere, incomunicare, autoamăgire, revelaţie, neliniște, liniște, pace, Pacea Lui…
De la distanţa aceasta privind înapoi, spre „vremurile de neștiinţă“, te percepi cu adevărat ca fiind o altă persoană, care a avut ocazia să se privească într-o oglindă cerească și să-și perceapă „haina mânjită“ (Faptele apostolilor 17:30; Isaia 64:6). Cum anume? Nu pot decât să menţionez metoda pe care am experimentat-o, aceea de a-mi acorda câte un an din viaţă pentru a îndrepta un defect de caracter, un comportament greșit, sau a cultiva o calitate ori un comportament la care ne îndeamnă Dumnezeu.
Onestitatea faţă de noi înșine și faţă de întregul univers ne obligă să ne străduim să facem apoi tot ce depinde de noi ca să ne despărţim definitiv de persoana care obișnuiam să fim.
Pe măsură ce le conștientizam cu groază pe cele negative (trufie, judecarea semenilor, lene, bârfă, nerăbdare, asprime, superficialitate etc.), mă străduiam să înţeleg și să asimilez opusul lor. Intervalul de un an, adică 365 de ocazii, pare generos pentru atingerea acestor obiective, dar finalul anului îţi dă ocazia să-ţi contempli nimicnicia și deșertăciunea; să constaţi că nu-ţi ajung anii vieţii pentru câte schimbări de macaz ai de făcut. Rezultatele sunt, până azi, tot nemulţumitoare, dar asta nu înseamnă că aș renunţa vreodată la a-mi folosi anii daţi mie în felul acesta. Au fost și sunt nenumărate căderi, rezolvări amăgitoare, pierderea atenţiei și a concentrării pe obiectivul propus, neglijarea slăbiciunilor proprii, minimalizarea provocărilor, chiar minimalizarea ajutorului divin.
Citește și: Un studiu psihologic face o anatomie practică a regretelor
De fiecare dată am învăţat însă că momentul conștientizării propriei neputinţe și nevrednicii coincide cu momentul conștientizării celei mai mari valori a fiinţei noastre – aceea dată de iubirea de necuprins a lui Dumnezeu, pentru fiecare om în parte. De acolo trebuie să ne hrănim ca să trăim acum și ca să trăim și în lumea nevăzută. Doar aprecierea și „complimentele“ Lui au valoare, cu adevărat, pentru că Îi aduc Lui bucurie: „Bine, rob bun și credincios (…) intră în bucuria stăpânului tău“ (Matei 25:21,23).
Corina Matei chestionează dorinţa și disponibilitatea noastră de a ne schimba ori de a fi schimbaţi, în funcţie de imaginea de sine; și nu oricum, ci în bine, și nu doar pentru lumea înconjurătoare, ci și pentru destinaţia finală transcendentă.