Acum am nevoie de stabilitate, iar asta nu vine decât prin sacrificiu. Așa am auzit. Așa fac și eu. Familia? Mai poate aștepta. Cei dragi, la fel. Micile bucurii ale vieţii? Cine mai are timp de ele? Sunt încă în așteptare.
Aștept să ajung acolo sus, apoi voi începe să fiu atent și la altele. Dacă am întrebări? Da, am multe întrebări. Nu, nu am găsit încă răspunsuri la toate. La unele mi-e teamă să caut răspunsuri. Și… amân. E și mâine o zi, nu-i așa?
Uneori conștient, alteori poate fără să ne dăm seama, amânăm. Știm că este greu, că ia timp, că e posibil să avem nevoie și de ajutor, susţinere. Poate că suntem în situaţia în care nici nu știm exact de unde sau cum și cu ce să începem, cum să continuăm, pentru a atinge reușita propusă. Apoi, vine o zi. O zi pe care nu o alegem. Vine și ne scoate din rutina noastră zilnică. Dacă până atunci am ales să trăim într-un anumit fel, în ziua aceea începem să ne întrebăm dacă am trăit sau nu așa cum ne-am dorit.
Aștept să ajung acolo sus, apoi voi începe să fiu atent și la altele.
Psihoterapeutul Irvin Yalom numește aceste experienţe, care vin și trezesc ceva în noi, revelatoare. Ele pot apărea în urma unor evenimente precum suferinţa cauzată de moartea cuiva drag, o boală incurabilă, încheierea unei relaţii intime, un prag de vârstă important, o aniversare semnificativă (50, 60 de ani…), o traumă devastatoare (cum ar fi un incendiu, un viol sau un jaf, plecarea copiilor de acasă), pierderea unui loc de muncă sau o schimbare de carieră, pensionarea, internarea într-un azil etc.[1]
În cartea Privind soarele în faţă, Yalom tratează tema morţii, conștientizarea și implicaţiile ei. Conștientizarea morţii ar putea avea și ea un rol de experienţă revelatoare, care ar putea grăbi începerea procesului schimbării personale. Contrar așteptărilor, mulţi dintre pacienţii cu cancer, povestește Yalom, în loc să fie găsiţi demoralizaţi, lipsiţi de speranţă și resemnaţi, aveau o atitudine pozitivă și erau transformaţi radical: „Își modificaseră priorităţile vieţii, ignorând aspectele triviale ale existenţei. Comunicau mai profund cu cei pe care îi iubeau și apreciau mai mult aspectele fundamentale ale vieţii: schimbarea anotimpurilor, frumuseţea naturii, cel mai recent Crăciun sau An Nou.“[2][3][4]
De ce sunt unii mai deschiși la schimbare în situaţii de criză?
„Mulţi au vorbit despre o diminuare a temerilor faţă de alţi oameni, despre o mai mare disponibilitate de a-și asuma riscuri și o mai mică îngrijorare că ar putea fi respinși.“[5][6][7]
Unul dintre pacienţi i-a mărturisit lui Yalom: „Ce păcat că a trebuit să aștept până acum, până când corpul mi-a fost ciuruit de cancer, ca să învăţ să trăiesc!“[8]
Poate te întrebi dacă nu este prea devreme pentru a te gândi la moarte. Cel mai adesea nu ne gândim. Și de ce ne-am gândi? Fie suntem tineri, iar gândul morţii este undeva departe de noi, aproape inexistent. Avem mai mereu ceva de făcut. Suntem ocupaţi. Suntem pe fugă. Avem priorităţile și responsabilităţile noastre. Ni le-am stabilit la un moment dat. Poate că le-am trecut sau nu pe o foaie de hârtie (ne-am mai întors la ele, ne-am mai luat timp să le reevaluăm?). Fie am trecut de tinereţe, iar acum încercăm pe cât putem să evităm discuţiile despre moarte, să nu ne gândim la ea. Totuși, dacă am face asta mai repede, deși s-ar putea să ne confruntăm cu disconfortul anxietăţii, la fel de mult s-ar putea să ne salveze și să ne îmbogăţească viaţa.
Este folositor să învăţăm din trecut, să ne facem planuri pentru viitor, dar să nu uităm că între cele două se află tărâmul prezentului, tărâmul lui „aici și acum“. Aici activăm cel mai mult și parcă cel mai puţin. Priorităţile în care ne investim timpul determină bagajul cu care ne vom trezi mai târziu, când înaintăm spre finalul vieţii: relaţia noastră cu Dumnezeu, familia, relaţiile de prietenie, sănătatea, cariera.
Ce las în urma mea? Va conta că am trecut pe aici? Cum vreau să își amintească ceilalţi de mine? Cum va arăta viaţa mea peste ani? Ce regrete am acum? Peste ani, voi avea mai multe regrete?
În Psalmii 90:12, Moise merge în aceeași direcţie înaintea lui Dumnezeu: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!“ Învaţă-ne cum să trăim după voia Ta, învaţă-ne să fim asemenea Ţie, să iubim cum o faci Tu, să ne pese de celălalt cum Îţi pasă Ţie, să facem alegerile corecte în viaţa noastră pentru o a trăi cu sens. Avem nevoie de înţelepciunea dată de Cel care vede sfârșitul de la început, avem nevoie să fim înţelepţi în folosirea timpului pe care ni l-a dat Dumnezeu.
Regrete care pot și merită să fie evitate
Bronnie Ware a lucrat ca asistentă într-un centru de îngrijire paliativă. Ea a observat care sunt cinci dintre cele mai comune regrete ale oamenilor în faţa morţii.
„Aș fi vrut să am curajul să trăiesc o viaţă a mea, nu viaţa pe care alţii o așteptau de la mine.“ Vorbim aici de trăirea unei vieţi autentice. O viaţă în care să ne putem urma propriile dorinţe și pasiuni. Ce facem dacă nu știm sigur care sunt acelea? Poate un prim pas ar fi să explorăm, să începem să ieșim din zona de confort. Nimic nu crește în zona de confort. De ce am rămâne acolo?
„Aș fi vrut să nu fi muncit atât de mult.“ Este vorba aici despre dependenţa de muncă. Deși munca este sănătoasă și ne aduce satisfacţie în viaţă, dacă nu ne stabilim anumite limite, s-ar putea să ne trezim că am ratat evenimente importante din viaţa persoanelor apropiate, că am pierdut experienţe pe care le-am fi putut trăi alături de persoane dragi sau multe alte lucruri care cântăresc mai mult decât banii.
„Aș fi vrut să am curajul să îmi exprim sentimentele.“ Cât de des spunem: „Mulţumesc“, „Apreciez că ești întotdeauna alături de mine“, „Faptul că mă susţii înseamnă mult pentru mine“, „Îmi lipsești“, „Iartă-mă“, „Te apreciez pentru ceea ce faci și ești“, „Îmi inspiri bunătate“, „Fericirea ta e molipsitoare“, „Te iubesc“, „Ești o persoană minunată“, „Mă simt binecuvântat că ești în viaţa mea“, „Tu îmi dai curaj“?
Regretele cele mai durabile ale oamenilor provin mai des din discrepanţele dintre eul real și eul ideal.
„Aș fi vrut să menţin o legătură mai strânsă cu prietenii.“ Dragostea ne crește. Relaţiile ne cresc și adaugă valoare vieţii noastre. O bucurie nu este deplină dacă nu ai pe cineva cu care să o împărtășești. La fel și în cazul unei perioade mai dificile. Un prieten s-ar putea să nu fie în stare să te ajute să rezolvi problema. Dar va fi acolo să te asculte, să te mângâie, să tacă, să te susţină, să se roage pentru tine, să-ţi facă suferinţa mai ușoară.
„Aș fi vrut să-mi îngădui să fiu fericit.“ Fericirea este o alegere. Modul în care persoane diferite aleg să se raporteze la situaţii similare depinde de fiecare dintre ele. Ar putea reacţiona negativ, ceea ce ar putea duce la deznădejde, sau ar putea căuta aspectele pozitive și chiar soluţii pentru situaţiile care pot fi rezolvate.
Cum ne trăim viaţa?
Cercetările[9] arată că regretele cele mai durabile ale oamenilor provin mai des din discrepanţele dintre eul real și eul ideal. Această asimetrie se datorează cel puţin parţial diferenţelor dintre manierele în care oamenii fac faţă regretului. Suntem mai rapizi în a lua măsuri în faţa eșecurilor legate de îndatoriri și responsabilităţi (regrete legate de „ar trebui“) decât în faţa eșecurilor legate de obiective și aspiraţii (regrete legate de ideal). În consecinţă, regretele legate de ideal sunt mai susceptibile să rămână nerezolvate, lăsând oamenii mai predispuși să regrete că nu au fost tot ce ar fi putut fi.
Ca să evităm aceste regrete, e important să devenim conștienţi cu privire la ce alte priorităţi sunt importante în viaţa noastră, pe lângă cele pe care le-am preţuit până acum. Să ne gândim mai mult la acestea. Să nu așteptăm să ni se întâmple un eveniment neplăcut pentru a începe să ne gândim serios și sincer la viaţa noastră. Iar, dacă chiar acum trecem printr-o situaţie dificilă, să nu uităm că nu este niciodată prea târziu pentru a ne schimba.
Să nu așteptăm ziua de mâine. Ziua de mâine este astăzi.
Schimbarea nu este ușoară și e important să fim pregătiţi să investim și să avem răbdare. Schimbarea nu se petrece peste noapte. Se petrece în timp. Însă merită efortul. Merită să putem trăi cu o inimă împlinită pentru că am luat decizia de a investi, la momentul potrivit, în lucrurile care contează. Cu cât mai repede ne dăm seama de acest lucru și cu cât mai repede ne apucăm de treabă, cu atât mai mult putem beneficia de roadele schimbării pentru un timp mai îndelungat.
Și mai presus de toate, să nu uităm că nu suntem niciodată singuri. Să ne schimbăm singuri ar fi imposibil, dar asemenea lui David, să Îl invităm pe Dumnezeu în viaţa noastră și să acceptăm ajutorul Lui. „Zidește în mine o inimă curată Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!“ (Psalmii 51:10). Dumnezeu este gata oricând să Își ofere ajutorul oricui îl cere.
Mădălina Caraveţeanu crede că e important să evaluăm în ce investim timpul, ce priorităţi avem și dacă ceea ce facem cu timpul nostru reflectă priorităţi autentice. Iar dacă concluzia nu este satisfăcătoare, să ne facem un plan de schimbare.