Suntem mai puţin familiarizaţi cu moartea decât oricare altă generaţie din istorie, iar acest lucru se reflectă atât în modul în care ne trăim viaţa, cât și în stângăcia cu care gestionăm momentele nedorite ale despărţirii de cei dragi.
Nu le-am observat în prima ocazie în care am fost în Gabrovo. În a doua ocazie în care am poposit în orășelul bulgar, pur și simplu au fost imposibil de ignorat. Erau peste tot. Lipite de porţile caselor, de zidurile sau ușile câte unui magazin și, cel mai adesea, fixate pe trunchiurile copacilor de pe stradă. Fotografii de mărime medie, imprimate pe hârtie, cu nume atașate în josul lor, pe care le descifram școlărește, după ani în care n-am mai folosit deloc alfabetul chirilic. Erau pozele unor persoane decedate pe care familiile lor le răspândeau prin întregul oraș – un fel de a-i anunţa pe cunoscuţi (și nu numai) despre moartea lor.
Dar și un mod de a aduce durerea unei absenţe în ochii locuitorilor unui oraș cu tot mai puţin locuitori; de a-i face pe cei a căror viaţă se curmase să mai trăiască puţin, în memoria oamenilor, pe retina trecătorilor grăbiţi, pe o hârtie decolorată de soare și spălată de ploi.
Nu știu dacă aceste fotografii mai impresionează pe cei obișnuiţi să vadă orașul împânzit de ele. Știu însă că m-au frapat în fiecare zi din cele aproape 3 săptămâni petrecute printre oamenii care par să vorbească folosind doar consoane și că a fost imposibil să mă obișnuiesc cu chipurile acelea, unele foarte tinere, fixându-mă în timp ce străbăteam parcul, schimbam bani în moneda locală sau târguiam vreo delicatesă bulgărească.
Nu mai suntem obișnuiţi cu spectacolul morţii, în afară de ce ne livrează știrile sau filmele (cu imaginea lor deformată despre moarte), iar atunci când circumstanţele ne fac martori la secvenţe ale acestui proces ne simţim incomod, stângaci, deloc autentici în rolul pe care-l jucăm. Până la urmă, ne-am concentrat atât de mult să stoarcem de la viaţă succesul, tinereţea, longevitatea pe care credem că le merităm, încât uităm că, după ultimul act al piesei, cortina se lasă inevitabil
Cum am ajuns „analfabeţi în materie de moarte”
Modul în care societatea occidentală se raportează la moarte este profund greșit, spune scriitorul Michael Hebb, subliniind că am ajuns să fim analfabeţi în privinţa unui proces căruia nimeni nu i se poate sustrage.
Deși oamenii mor continuu, pretutindeni, cumva am reușit să nu credem cu adevărat în propria noastră moarte, ca și cum în cazul nostru ar fi admisă o excepţie, notează scriitorul. În viziunea sa, gestionarea adecvată a morţii începe cu familiarizarea cu ea. Ar trebui să vorbim despre moarte, despre dorinţele noastre legate de acest moment, despre deciziile care am vrea să fie luate când noi vom fi în imposibilitatea de a le lua, pentru că a te gândi și a vorbi despre propria moarte te poate ajuta „să identifici modul în care vrei să trăiești”.
Hebb și-a pierdut tatăl la 13 ani, o experienţă care, cel mai probabil, l-a făcut sensibil destul de devreme la problema morţii. Nu există experţi pe acest tărâm, dar există posibilitatea de a nu-i lăsa pe cei dragi să se confrunte singuri cu perspectiva morţii. „Faptul de a fi cât mai prezent posibil” reprezintă, în opinia scriitorului, soluţia unei probleme fără soluţii. Apropierea morţii are potenţialul de a strânge legăturile, de a ajuta bolnavul să se simtă viu între momentul diagnosticării și cel al morţii, de a fi cu el în fiecare etapă, conectaţi la nevoile lui, explică Hebb.
Moartea este mai mult decât o problemă medicală
„Nu mai este acceptabil ca străinii să intre într-o cameră care miroase a urină, a transpiraţie, a gangrenă și cearșafuri unsuroase”, accesul la camera muribundului fiind rezervat profesioniștilor din domeniul medical și apropiaţilor „capabili să-și învingă dezgustul” – scria, la sfârșitul anilor ′70, istoricul francez Philipe Ariès.
Afirmaţia sa capătă și mai mult sens astăzi, într-o societate obsedată de tinereţe și de camuflarea oricărui semn de decrepitudine a cărnii. Și într-o societate unde ultimele etape ale vieţii, cele marcate de suferinţă și degradare, se petrec la o distanţă aseptică, dincolo de paravanul spitalelor sau al altor centre de îngrijire.
Aproximativ 80% dintre americani își doresc să moară acasă, dar numai 20% își vor încheia viaţa în patul lor, potrivit unui studiu efectuat de Universitatea Stanford în anul 2018.
Alte studii livrează cifre (ușor) diferite, dar tendinţa din ultimele decenii arată o creștere a procentului de persoane care mor acasă (de la 23,8%, în 2003, la 30,7%, în 2017, potrivit unui studiu publicat în 2019 în New England Journal of Medicine).
„Este foarte important ca oamenii să poată muri așa cum își doresc, în mediul pe care îl aleg, cu oamenii și lucrurile pe care le preţuiesc”, explică Sharon Kozachik, profesor la Școala de Asistenţă Medicală „Johns Hopkins”.
Îngrijirea acasă oferă adesea cel mai bun rezultat, crescând inclusiv gradul de independenţă a bolnavului, susţine Rachelle Bernacki, director la Centrul pentru Îngrijire Paliativă din cadrul Școlii de Medicină Harvard. Nu întotdeauna însă acest scenariu este realist, dintr-o varietate de motive, printre care progresele medicale din ultimele decenii, dar și nevoia unei îngrijiri mai complexe, pacienţii de astăzi fiind mai bolnavi decât cei din generaţiile trecute.
Citește și: Viaţa în vecinătatea morţii
De asemenea, în acest proces intervine și speranţa pe care o dau terapiile medicale de prelungire a viaţii, deși adesea o fac în detrimentul calităţii ultimelor etape din viaţă. Pacienţii care primesc tratamente foarte agresive la finalul vieţii nu trăiesc adesea mai mult, ba chiar sunt studii care arată că o abordare mai blândă cumpără mai mult timp pentru un pacient, afirmă medicul Dhruv Khullar. Pe de altă parte, deși oamenii spun că nu ar dori să suporte intervenţii chirurgicale sau tratamente agresive la finalul vieţii, în realitate o cincime dintre ei sunt operaţi în ultima lună de viaţă, iar o treime își petrec ultimele zile la terapie intensivă. Ca să trăiască așa cum vor pe ultima sută de metri, pacienţii au nevoie să clarifice cu mult înainte care sunt obiectivele lor, dar și să ia în calcul ideea unei îngrijiri mai complexe, dincolo de cea medicală. Îngrijirea paliativă, scrie Khullar, se concentrează pe bunăstarea psihică și spirituală, recunoscând faptul că a trăi cât de mult se poate reprezintă doar o faţetă din dorinţele pacienţilor.
Agăţaţi de un pai teologic
Poate părea surprinzător, dar adesea creștinii se agaţă de orice speranţă de a-și prelungi viaţa, inclusiv atunci când tratamentele medicale pe care le cer sunt extrem de agresive în raport cu beneficiul oferit.
Pacienţii cu o credinţă religioasă s-au dovedit de trei ori mai dispuși să aleagă o formă de tratament medical agresiv la finalul vieţii, chiar dacă știau că acesta nu le va prelungi viaţa, a arătat un studiu publicat în Journal of the American Medical Association. Alte studii au reliefat aceeași tendinţă a pacienţilor religioși de a alege spitalizarea și metode invazive de tratament la sfârșitul vieţii, probabil pentru că simt că este greșit, în contradicţie cu voia lui Dumnezeu, să nu apeleze la tratamentele care prelungesc viaţa, spune Holly Prigerson, directoare a Centrului pentru Cercetări Psiho-oncologice și de Îngrijire Paliativă de la Institutul Dana-Farber pentru Cancer, din Boston.
De asemenea, prin decizia lor speră să poată obţine mai mult timp, în care Dumnezeu să aibă ocazia de a interveni, lăsând astfel „ușa deschisă pentru miracole”, explică reverendul Percy McCray, de la Midwestern Regional Medical Center. Pe de altă parte, concentraţi asupra beneficiilor pe care speră să le obţină printr-un tratament agresiv, pacienţii omit să își întocmească testamentul sau să rezolve probleme care ar putea genera conflicte după moartea lor.
Medicii ar trebui să discute despre motivele din spatele opţiunii pentru îngrijire agresivă și să identifice dacă pacientul este într-un proces de negare a situaţiei sale, spune David Magnus, directorul Centrului de Etică Biomedicală din cadrul Școlii de Medicină Stanford, din Palo Alto.
Unele decizii trebuie luate devreme, înainte ca boala să fi avansat foarte mult, afirmă oncologul creștin Ray Barfield, explicând că, în mijlocul crizei, pacienţii ar putea trage paiul cel mai apropiat de dorinţa lor de vindecare, acela că Dumnezeu va face probabil un miracol. O teologie nepotrivită poate însă duce la mai multă suferinţă, explică Barfield.
Deciziile cele mai bune legate de continuarea sau refuzarea unui tratament medical în cazul bolilor terminale se iau după ce adresăm câteva întrebări esenţiale medicului curant, spune geriatrul John Dunlop.
- Care este diagnosticul exact și cum afectează boala respectivă pacientul?
- Care este prognosticul afecţiunii dacă nu se acţionează cu tratamente medicale agresive (unele boli sunt mai dureroase decât altele, după cum unele afectează întregul curs al vieţii rămase sau generează abia la final simptome greu de suportat, explică medicul)?
- Care sunt opţiunile de tratament, șansele de reușită, precum și raportul dintre riscuri și beneficii?
- Care sunt posibilele complicaţii ale unui tratament și cât de mari sunt șansele ca un tratament, odată ales, să pună familia pacientului în faţa unei dileme etice, în final?
Ce înseamnă pregătirea pentru o moarte bună
Pornind de la experienţa octogenarei Gillian Bennett, care a preferat să-și ia viaţa înainte ca boala de care suferea să-i cucerească tot teritoriul trupului și minţii, jurnalista creștină Lorna Dueck observă că nu există un consens în societate cu privire la ce înseamnă o „moarte bună”. În această derută și în atmosfera de teamă pe care o creează moartea, biserica trebuie să-și canalizeze resursele pentru a răspunde suferinzilor și celor pentru care moartea reprezintă o realitate iminentă. Pe de o parte, creștinul știe că nu este responsabilitatea lui să aranjeze circumstanţele morţii în propriile-i condiţii, pentru că Dumnezeu a luat deja captivă moartea, prin jertfa lui Iisus, scrie Bennett. Pe de alta, creștinii au propriile temeri legate de moarte, subliniază jurnalista, ilustrându-și afirmaţia cu mărturii ale lucrătorilor din sfera îngrijirii paliative.
Redescoperirea valenţelor unei morţi bune este soluţia la răspunsurile creștine extreme (de prelungire a vieţii, indiferent de suferinţa pe care o implică această alegere, ori de bagatelizare a tratamentului medical), susţine pastorul Rob Moll.
Pregătirea pentru o moarte bună începe cu armonizarea a două perspective doar aparent antagonice: aceea de a fi adept al vieţii și de a accepta gândul morţii, atunci când finalul se apropie, notează Moll, în cartea sa, Arta de a muri. Viaţa în lumina eternităţii. De fapt, printre elementele unei morţi bune se numără binecuvântarea de a putea interacţiona cu cei dragi până în ultima clipă, posibilitatea refacerii relaţiilor avariate, precum și pregătirea spirituală, scrie Moll, observând că toate aceste elemente sunt posibile în cazul unei morţi lente, care nu ia prin surprindere pe nimeni.
Boala cronică și posibilitatea de a ști cu oarecare aproximaţie când ar putea surveni finalul reprezintă o oportunitate unică de a ne pregăti din toate punctele de vedere. Medicul John Dunlop spune că oamenii se tem de gândul unui declin lent, sperând mai degrabă că vor avea parte de o moarte rapidă. Cu toate acestea, mai puţin de 10% dintre pacienţii săi au murit subit, povestește Dunlop, mărturisind că își dorește să aibă șansa unei morţi lente, care permite desprinderea gradată de tot ce a însemnat viaţa și o întoarcere la fel de calmă spre Dumnezeul care știe și controlează viitorul.
A fi prezent lângă cel drag care moare, a-l asculta și a-l sprijini în ultimele sale zile reprezintă cel mai mare cadou pe care i-l poţi face unui muribund, explică Sue Brayne și dr. Peter Fenwick, autorii cărţii Aproape de sfârșitul vieţii.
Înaintea morţii, cei mai mulţi oameni doresc să discute despre ce li se întâmplă, despre nevoile și temerile lor, dar membrii familiei evită adesea subiectul sau asigură pacientul că se va face bine, în ciuda oricărei evidenţe. Rezultatul se traduce în adâncirea singurătăţii celui care oricum poate împărtăși cu cei dragi numai frânturi din neobișnuitul experienţei pe care o trăiește.
Moartea este o experienţă unică și foarte intensă, iar faptul că devenim martori și asistenţi empatici în timpul acestui proces ne ajută să ne formăm o nouă perspectivă asupra vieţii, dar și să ne vindecăm mai ușor de toată durerea pe care o aduce despărţirea, susţin Brayne și Fenwick.
Antidot pentru frica de moarte
În faţa morţii, oamenii pot trece printr-un amalgam de confuzie, frică și revoltă, notează autorii cărţii Aproape de sfârșitul vieţii. Pot fi speriaţi de moarte, dezamăgiţi de Dumnezeu, rușinaţi că sunt o povară pentru familie și societate, disperaţi să se agaţe de speranţa unui remediu miraculos, neconsolaţi pentru că simt că și-au irosit viaţa și nu mai au nicio oportunitate de a recupera ceva, foarte singuri, pentru că nimeni nu înţelege ce trăiesc ei.
Adevărul este că pricepem foarte puţin din ceea ce trăiește un muribund și reacţionăm neîndemânatic, cu stânjeneală, la spectacolul oferit de bolile nevindecabile și de moarte.
Modul în care creștinii altor secole se raportau la moarte este foarte diferit, fie și pentru că, dintr-un mozaic de motive, de la lipsa îngrijirii medicale la precaritatea igienei, boala și moartea apăreau pe neașteptate, la orice vârstă. N-ar trebui să lăsăm nici astăzi moartea să ne surprindă, ci să trăim în așa fel încât să fim pregătiţi pentru inevitabil, scrie Margaret Kim Peterson, care predă religia la Eastern University din St. Davids, Pennsylvania. Soţul lui Peterson a fost seropozitiv încă dinainte de căsătorie, iar alegerea de a-și uni viaţa cu o persoană care avea să fie mereu cu sabia bolii (și, posibil, a unei morţi timpurii) deasupra capului i-a modelat acesteia surprinzător de multe dintre convingerile despre viaţă și moarte.
Citește și: Când frica de moarte nu te lasă să trăiești
Să te agăţi de viaţă cu orice preţ nu este o dovadă de creștinism, și nici de curaj, scrie Peterson, amintind de sfaturile pe care le oferea episcopul anglican Jeremy Taylor în secolul al XVII-lea. Un creștin autentic nu va amâna decizii importante în speranţa unei vindecări miraculoase; dacă îţi faci testamentul sau îţi mărturisești păcatele, aceste alegeri nu te vor face să mori mai curând decât trebuie, dar cu siguranţă te vor ajuta să mori într-un mod mai potrivit, scria Taylor.
Totuși, în faţa morţii, creștinii ar putea să se simtă mai degrabă temători decât plini de curaj – și nu este nevoie să consultăm studiile care sugerează această tendinţă, pentru a fi convinși de existenţa ei. Este de ajuns să ne amintim de câte ori ne lăsăm confiscaţi de griji și de tot soiul de frici în situaţii care nu au nimic din gravitatea sau caracterul definitiv al morţii.
„Ar trebui să ne familiarizăm cu moartea în timpul vieţii, invitând-o în prezenţa noastră atunci când este încă la distanţă” și nu atunci când ne suflă în ceafă.
Acesta este unul dintre sfaturile pe care le oferă Martin Luther în predica sa „Pregătirea pentru moarte”, scrisă la rugămintea unui prieten, pentru un anume Mark Schart, care era tulburat de subiectul morţii. În timpul vieţii, gândul că vom muri poate fi catalizatorul unor alegeri spirituale corecte, scrie Luther, explicând că, la final de viaţă, imaginea morţii este deja acaparantă, terifiantă chiar, iar concentrarea asupra ei nu produce decât descurajare
Nu te gândi la moarte în formele ei cele mai cumplite, despre care ai citit sau ai auzit, și nici nu contempla scenariul propriei morţi, punctează Luther, subliniind că există o singură moarte pe care omul o poate contempla și să fie totuși umplut de pace. Moartea lui Iisus, atât de crudă, de nedreaptă, de neînţeleasă este singura care ne poate goli de spaimele propriei morţi, precum și de tentaţiile unei vieţi trăite după chipul și asemănarea lutului.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
