„Avem tot ce aveţi nevoie și mult mai mult!” este sloganul publicitar care apare în primele minute ale unui celebru film de animaţie; un slogan câtuși de puţin bulversant pentru spectatorii demult acomodaţi cu reclamele societăţii de consum. Derutant poate fi însă faptul că reclama, cu promisiunile ei de abundenţă, este afișată într-un hipermarket pustiu, dintr-un oraș în care nu mai există nici măcar un singur locuitor.
Pe măsură ce scenele filmului știinţifico-fantastic se derulează, devine limpede că întreaga planetă a deraiat de pe coordonatele ei firești. Nimic viu (cu excepţia unui gândac) nu a mai rămas pe Terra, după ce omenirea a sufocat cu gunoi singura locuinţă pe care o avea. Gândacul devine companionul lui WALL-E, un robot conștiincios și neașteptat de sensibil, ultimul funcţional dintr-o armată de roboţi menajeri trimiși să cureţe Terra de deșeurile care au făcut-o nelocuibilă. Ceva mai târziu, robotul descoperă și un vrej verde de plantă, răsărită, cine știe cum, într-un morman de gunoaie – o ultimă carte de vizită a unei planete secătuite, pe care romanticul WALL-E o răsădește într-un bocanc.
Retina spectatorului, obișnuită cu răsfăţul unei pleiade de culori și de forme ale realităţii, se lovește de imaginile unui Pământ convertit într-un veritabil infern al reziduurilor. Turnuri gigantice, construite din cărămizi de gunoi, se insinuează printre clădirile abandonate, seisme care zguduie periodic scoarţa terestră aduc la suprafaţă noi valuri de gunoi toxic, orașe din care a dispărut unda verde a firelor de iarbă au drept pavaj mormane de PET-uri, cioburi de sticlă și hârtie. Și, în mod ironic, în această împărăţie a resturilor, zace și un ziar răsfoit de vânt, care avertizează, prin titluri îngroșate, că acumularea gunoiului a devenit o problemă care riscă să copleșească Pământul.
Mesajul ecologist transmis de regizorul filmului este preponderent vizual, replicile fiind destul de rare în acest film, la fel de silenţios ca planeta pustie pe care ne-o înfăţișează. Ceea ce nu-l transformă însă într-un mesaj mai puţin percutant: pe cât de sigur este că gestionăm discreţionar, după principiul plăcerii, singura planetă pe care o avem la dispoziţie, pe atât de sigur este și faptul că va veni și o zi a scadenţei.
Iar dacă privim lucrurile în această cheie, mesajul reclamelor, ambalat în nota confortantă a plăţii amânate, prinde un contur mai degrabă ameninţător: „Cumperi acum, plătești mai târziu.”
De fapt, deja am început să plătim consecinţele stilului modern de viaţă, iar între realitatea cotidiană și scenariile ştiinţifico-fantastice ale unui Pământ sufocat de deșeuri și poluare putem sesiza numeroase fire de legătură. Comentând raportul[1] din 2016 al Fundaţiei World Wide Fund for Nature, Magor Csibi, director WWF România, sublinia faptul că este posibil să fim martori ai unor evenimente pe care le proiectam într-un viitor mai îndepărtat, precum declinul și chiar extincţia unor specii de plante și animale. În ziua în care vor dispărea tigrii, elefanţii, tonul sau ghioceii (care ar putea dispărea, după evaluarea specialiștilor, chiar în generaţia noastră), „ne vom da seama că felul în care ne-am construit societatea nu poate fi susţinut”.
De altfel, există și alte semnale de avertizare că nu suntem chiar la ani-lumină de scenariile lui WALL-E – de exemplu, faptul că ne-am construit, în anii scânteietori ai consumerismului, gropi de gunoi de dimensiuni fabuloase, care au năravul de a crește, între două măsurători, precum spune basmul că se înălţa destoinicul Făt-Frumos din lacrimă.
Și oceanele au coșmarurile lor. Unele sunt în formă de plastic
Un studiu publicat în martie 2018 a adus la lumină noi date despre cel mai mare exemplu de poluare marină – Marea Insulă de Gunoi a Pacificului, numită și Arhipelagul Gunoaielor. Este vorba de o formaţiune compusă dintr-un vortex de materiale plastice, situată în apele subtropicale dintre California și Hawaii. Primul care a descoperit această insulă de plastic a Pacificului, în anul 1997, a fost oceanograful american Charles Moore, care avertiza că această masă reziduală „se mișcă precum un animal mare fără lesă”.
Acest redutabil plasture de gunoi oceanic a fost tratat cu superficialitate – fiind situat în apele internaţionale, niciun guvern nu și-a asumat sarcina costisitoare a lichidării lui. În cele din urmă, activiștii de mediu au înaintat o petiţie Organizaţiei Naţiunilor Unite, solicitând ca Marea Insulă de Gunoi a Pacificului să fie recunoscută oficial ca ţara, pentru a intra sub incidenţa Principiului 7 din Declaraţia de la Rio privind Mediul și Dezvoltarea, care ar obliga statele să rezolve prin parteneriat această problemă. Proiectul, care a fost demarat la iniţiativa Organizaţiei nonprofit The Plastic Oceans Foundation și a portalului LADBible, a atras mulţi suporteri, anonimi sau celebri. Astfel, fostul vicepreședinte Al Gore a depus o cerere pentru a deveni primul cetăţean al viitoarei ţări, iniţiativa lui fiind urmată de peste 180.000 de persoane. Secretarul general al Statelor Unite, Stéphane Dujarric, aprecia că petiţia activiștilor de mediu, deși cu șanse nule de a fi acceptată, reprezintă o cale creativă de a atrage atenţia asupra gravităţii poluării marine.
Între timp, printre cercetări, petiţii și colectări de date care nu s-au soldat cu acţiuni concrete de intervenţie, Marea Insulă de Gunoi a Pacificului a continuat să se extindă. Nu e vizibilă din satelit, așa cum s-a speculat, ci este translucidă, localizată imediat sub suprafaţa apei, având dimensiuni de-a dreptul spectaculoase.
Potrivit celui mai recent studiu[2], suprafaţa sa este de 4 până la 16 ori mai mare decât se credea până acum: 1,6 milioane de kilometri pătraţi în care se află cel puţin 79.000 de tone de deșeuri de plastic. Aproape 50% dintre deșeuri sunt plase de pescuit sau alte resturi provenite din industria pescuitului, iar trei sferturi din masa totală e alcătuită din fragmente mai mici de 5 centimetri. Boyan Slat, fondatorul Fundaţiei The Ocean Cleanup, numește tot acest amestec rezidual „o bombă cu ceas”.
Un studiu recent, condus de Universitatea Cornell, arată că resturile de plastic, omniprezente deja în toate oceanele lumii, îmbolnăvesc recifele de corali, reprezentând a doua mare ameninţare pentru viitorul coralilor, după încălzirea apelor oceanice. Aproximativ 275 de milioane de persoane locuiesc în apropierea recifelor, care constituie atât sursă de hrană, cât și o atracţie turistică, prezervând în același timp viaţa a mii de specii de pești și protejând coastele de eroziunea produsă de valuri.
Studiind 159 de recife de corali din Indonezia, Australia, Myanmar și Thailanda, cercetătorii au descoperit că zona Indoneziei e cea mai asaltată de deșeuri, cu 26 de fragmente la 100 de metri pătraţi de recif, în timp ce recifele australiene au concentrarea cea mai mică de plastic. Fragmentele de plastic le pot provoca leziuni coralilor și, de asemenea, acţionează ca niște plute pentru agenţii patogeni bacterieni prezenţi în oceane. De altfel, cireașa de pe tortul poluării cu plastic o reprezintă capacitatea acestor deșeuri de a funcţiona ca niște veritabili bureţi chimici, care atrag și alte substanţe nocive produse de om, precum pesticidele DDT sau hidrocarburile. În zonele oceanice în care ajung resturile de plastic, riscul de îmbolnăvire a coralilor crește la 89%, comparativ cu procentul de 4% caracteristic recifelor lipsite de acest gen de reziduuri. Boala nu este tratabilă, avertizează Joleah Lamb, coordonatoarea studiului, care compară distrugerea ţesutului coralic cu o cangrenă a piciorului – odată produsă, ea se extinde în întregul corp.
De altfel, plasticul ucide, îmbolnăvește ori stresează organismele marine cu care intră în contact: potrivit datelor oferite de Programul ONU pentru Mediu, resturile de plastic cauzează decesul a cel puţin 1 milion de păsări marine și 100.000 de mamifere marine în fiecare an.
Microplasticele sunt cel mai greu de colectat, pentru că dispozitivele existente nu pot aduna fragmentele mai mici de 10 milimetri. Confundate cu planctonul, ele sunt frecvent ingerate de pești și de păsările marine, intrând astfel în lanţul alimentar. Un studiu realizat de Universitatea Ghent, din Belgia, estima că oamenii care consumă fructe de mare ingerează anual până la 11.000 de bucăţi mici de plastic – fiecare dintre acestea fiind un potenţial cărăuș de microbi și de substanţe chimice toxice.
Situaţia tinde să se înrăutăţească în lipsa unor măsuri stricte de colectare a deșeurilor, pentru că din ce în ce mai mult plastic este deversat în apele marine. La nivel global, materialele plastice formează 85% din gunoiul de pe plajă. Un studiu publicat în 2015, în revista Science, estima că între 4,8 și 12,7 milioane de tone de deșeuri intră anual în oceane. O cantitate de mase plastice echivalentă cu încărcătura unui camion de gabarit mare ajunge în mare la fiecare 60 de secunde – acesta este calculul rezultat în urma unui alt studiu, realizat în 2016 de Fundaţia „Ellen MacArthur”. Prezentat în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos, studiul a oferit date despre raportul îngrijorător între masa de plastic și cea de pește din oceanele lumii. Dacă în 2014 acest raport era de 1/5, estimarea era că va ajunge de 1/3 în 2025, iar în 2050 cantitatea de plastic a oceanului ar urma să o depășească pe cea de pește.
Se caută soluţii inovatoare de colectare, pentru a nu fi nevoiţi să navigăm printre valuri de plastic în deceniile următoare. Astfel, ONG-ul olandez The Ocean Cleanup lucrează la un sistem de bariere plutitoare, al cărui prototip va fi lansat anul acesta, care să recupereze inclusiv fragmentele de mici dimensiuni și care să comaseze deșeurile într-o singură zonă.
Doar că degrevarea oceanelor de plastic, o sarcină oricum sisifică, nu lichidează problema deșeurilor, ba chiar ar putea încuraja disiparea lor necontrolată, în condiţiile în care producţia record de mase plastice perpetuează ciclul poluării marine și terestre. O producţie care se pliază pe trendul ascendent al cererii, pentru că, undeva, cândva, am ajuns dependenţi de plastic și de confortul pe care ni-l livrează acesta.
Captivi între boomul producţiei și bâlbâielile reciclării
Suntem într-o situaţie similară cu cea a legendarului rege Midas – nu transformăm în aur ceea ce atingem, însă înfășurăm în plastic aproape tot ce vine în contact cu noi. Aceasta este practic concluzia pe care ne-o oferă un studiu realizat în 2017 de cercetători de la Universitatea din Georgia (UGA), Universitatea din California – campusul din Santa Barbara (UCSB) şi Sea Education Association.
Studiul, considerat prima analiză globală a producţiei, utilizării și finalităţii tuturor materialelor plastice fabricate vreodată, arată că s-au produs 8,3 miliarde de tone de materiale plastice de la începutul anilor ’50 până în 2015.
Cantitatea de plastic fabricată în trei sferturi de secol este echivalentul unui miliard de elefanţi sau a 822.000 de Turnuri Eiffel, după cum susţin autorii studiului. Ritmul în care se produc masele plastice este unul năucitor: aproape jumătate din cantitatea totală a fost produsă doar în ultimii 13 ani, depășind ca ritm și volum de producţie majoritatea celorlalte produse fabricate de om.
Reciclarea nu a avut însă o detentă pe măsura producţiei: doar 9% din cele 8,3 miliarde de tone au fost reciclate, iar 12% au fost supuse incinerării – în condiţiile în care arderea nu reprezintă nici pe departe soluţia ideală, plasticul degajând în acest proces compuși toxici pentru apă și sol. Ceea ce înseamnă că majoritatea plasticului produs din anii ’50 încoace (aproximativ 80%) se regăsește astăzi fie în depozitele de deșeuri, fie în mediul înconjurător, pentru multe generaţii de aici înainte, pentru că degradarea naturală a maselor plastice este un proces extrem de lent, care poate dura sute sau mii de ani – după cum sublinia Jenna Jambeck, coautoarea studiului și profesor asociat de inginerie la Universitatea din Georgia.
Una dintre faţetele cele mai vulnerabile ale istoriei plasticului este legată tocmai de contrastul dintre durabilitatea sa și perioada extrem de scurtă în care este folosit produsul de consumatori. Mark Hall, purtătorul de cuvânt al BusinessWaste, o firmă britanică de reciclare a deșeurilor, eticheta paiul de băut, cu durata sa de viaţă de maximum 20 de minute, drept „ultima risipă supremă” a consumerismului. Am putea încadra într-o categorie înrudită și PET-urile, care au de asemenea o durată minimă de folosire și o amprentă extrem de toxică asupra mediului. Potrivit datelor livrate Euromonitor Internaţional, o companie de cercetare a pieţei de consum, 1 milion de sticle de plastic se vând în fiecare minut pe glob, mai puţin de jumătate dintre ele ajungând să fie ulterior reciclate.
„Jumătate din toate materialele plastice devin deșeuri după patru ani sau mai puţini ani de utilizare”, punctează Roland Geyer – profesor asociat la Școala Bren de Știinţe și Management al Mediului la Universitatea din California – accentuând faptul că, tocmai din cauza discrepanţei dintre timpul scurt de utilizare a plasticului și durata sa enormă de viaţă, nu mai putem gestiona această industrie ca până acum. Decât dacă, în cuvintele sale, „vrem o planetă care este literalmente acoperită cu plastic”.
Și, cum există deja o tonă de deșeuri de plastic pentru fiecare locuitor al Terrei, nu e nevoie să fim vizionari ca să realizăm că mărșăluim spre o astfel de destinaţie.
Când preţul tacâmului de unică folosinţă nu e acela de pe etichetă
Asediaţi din toate părţile de masele plastice – un asediu pe care cei mai mulţi dintre noi îl găsesc mai mult decât confortabil –, ne gândim destul de puţin să reducem dependenţa de acest produs relativ recent, dar cu care totuși mulţi dintre noi întreţinem o prietenie de-o viaţă. Și ar fi dificil să fie altfel, când o simplă sesiune de cumpărături la supermarket ne livrează, pe lângă produsele de care aveam nevoie, măcar câteva sute de grame de plastic, în care sunt ambalate alimentele, băuturile și nu numai. Picătură cu picătură, cifrele se rotunjesc spre un consum ameţitor: potrivit Institutului Worldwatch, americanii consumă 100 de kilograme de plastic anual, mai ales sub formă de ambalaje, iar vest-europenii bifează același scor. Prin comparaţie, în Asia consumul este de 20 de kilograme, doar că el nu rămâne cantonat la acest prag, ci este în creștere, pe măsură ce economiile din regiune se extind.
Un magazin inaugurat în această primăvară în Olanda demonstrează că „robinetul de plastic” poate să fie închis, cel puţin când e vorba de alimentele care se vând. Astfel, supermarketul Ekoplaza, inaugurat în Amsterdam, are un culoar cu peste 700 de alimente (de la fructe și legume la sosuri și carne) fără ambalaje de plastic, expuse în recipiente de sticlă, hârtie, carton sau într-un biofilm fabricat din plante. Experimentul urmează să fie reeditat în toate cele 74 de magazine Ekoplaza din Olanda, până la finalul anului.
Sian Sutherland, cofondator al mișcării A Plastic Planet, saluta această iniţiativă, subliniind că „nu există absolut nicio logică în a împacheta ceva atât de perisabil ca alimentele în ceva atât de indestructibil ca plasticul”.
Probabil, dincolo de ușurinţa cu care se manevrează un ambalaj de plastic, singurul motiv pentru care este omniprezent este dat de preţul ridicol de mic al produsului; doar că acesta camuflează un alt preţ, care, deși nu e lizibil pe etichetă, e scandalos de piperat.
În 2016, un studiu al Forumului Economic Mondial menţiona faptul că 95% din ambalajele de plastic se pierd în fiecare an, însumând între 80 și 120 de miliarde de dolari. În același timp, 6% din producţia de petrol la nivel global este destinată producerii maselor plastice, doar pentru fabricarea PET-urilor consumându-se anual 30 de milioane de barili de petrol, o cantitate suficientă pentru alimentarea a 1,7 milioane de mașini pe timp de un an.[3]
Costurile ecologice asociate producerii de mase plastice sunt extrem de ridicate, avertizează și Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (2014). Raportul precizează că impactul financiar al poluării produse de masele plastice se rotunjește la 75 de miliarde de dolari anual, adică mai mult decât întregul profit al industriei plastice.
Vorbind despre factura ecologică exorbitantă pe care o avem de plătit din cauza incapacităţii de a gestiona fluxul de deșeuri în creștere, Tom Szaky, fondator al Companiei de reciclare ecologică a deșeurilor TerraCycle, subliniază importanţa introducerii costurilor de mediu și de sănătate în preţul final al unui produs. Externalizarea acestor costuri, pe care le achită societatea ca întreg, este parte a problemei, susţine Szaky, care consideră că o soluţie viabilă se poate contura numai prin responsabilizarea tuturor actorilor implicaţi în ciclul de consum.
Eticheta reală a plasticelor mai ascunde însă încă un cost, care poate să intereseze consumatorul chiar mai mult decât discuţiile despre mediu, întrucât miza alegerilor pe care le face, mai ales în ce privește ambalajul alimentelor, este însăși sănătatea lui.
Studii relativ recente pun sub semnul întrebării siguranţa recipientelor de plastic, anunţând că ele pot interfera cu starea de bine a consumatorilor.
Un studiu întreprins de Universitatea „Miguel Hernandez”, din Alicante, asupra bisfenolului A (o substanţă ce se regăsește în multe obiecte din plastic policarbonat), a indicat că acest compus chimic ar afecta glandele endocrine și ar modifica funcţiile pancreasului, provocând rezistenţa la insulină și diabet. Bisfenolul A se regăsește într-o gamă largă de produse, de la amalgame dentare la recipiente pentru băuturi. În Uniunea Europeană a fost interzisă folosirea acestei substanţe abia în anul 2011 și doar în plasticul pentru biberoane.
Un alt studiu, realizat de Universitatea Harvard, a semnalat creșterea de 20 de ori a nivelului de bisfenol A din urină la subiecţii care au consumat supă din cutii de conserve. Se pare că substanţa, suspectată că ar provoca mai multe procese patologice, nici măcar nu se elimină integral din corp. Astfel, studiul coordonat de Richard Stahlhut, cercetător pentru sănătatea mediului la Centrul Medical al Universităţii Rochester, a arătat că bisfenolul A persistă în organism mai mult decât s-a estimat anterior: deși iniţial, între 4 și 9 ore după expunere, cantitatea de substanţă scade relativ rapid, ulterior se blochează în corp și are un potenţial dăunător înalt.
Iar pericolele nu pândesc doar în recipientele ce conţin bisfenol A sau ale căror coduri, inscripţionate obligatoriu, le plasează în categoria celor cu un grad mai ridicat de risc.
Un studiu[4] publicat în revista Environmental Health Perspectives a testat aproape 500 de recipiente alimentare din plastic. După ce recipientele au fost umplute cu diverse alimente și supuse încălzirii din surse diferite, cercetătorii au constatat că acestea lăsau urme de substanţe chimice în conţinuturile alimentare, manifestându-se imprevizibil și nu în funcţie de gradul de risc afișat de producători. Rezultatele obţinute nu ar trebui să fie chiar atât de surprinzătoare, întrucât „un articol din plastic poate conţine între 5 și 20 de substanţe chimice, dintre care unele sunt aditivi, care sunt încorporaţi în polimer, dar nu sunt legaţi de structură”, după cum nota George Bittner, profesor de biologie la Universitatea din Texas – campusul din Austin – și autor principal al studiului.
Lipsesc multe informaţii din acest puzzle al impactului pe care îl are plasticul asupra sănătăţii, iar alegerile consumatorilor se pot încadra într-un spectru larg, de la suspiciune tăioasă la încredere solidă în asigurările producătorilor.
În ce îl privește pe cercetătorul Richard Stahlhut, alegerile acestuia stau, conform propriei mărturisiri[5], sub semnul precauţiei. Nu refuză o Coca-Cola într-un pahar de plastic policarbonat dacă este invitat la cină, însă acasă refuză să cocheteze cu acest gen de ambalaj. Motivul este tocmai faptul că studiază de mult timp această problemă și s-a informat suficient ca să conștientizeze că, de fapt, știm încă puţin despre riscurile ambalajelor pe care industria ni le prezintă ca inofensive.
Pași pentru integrarea masele plastice într-o economie ecologică
Comisia Europeană a adoptat, pe 16 ianuarie 2018, prima strategie privind materialele plastice, conform căreia toate ambalajele din plastic de pe piaţa UE vor deveni reciclabile până în 2030, liniile de producţie și de colectare vor fi modernizate, iar consumul de articole din plastic de unică folosinţă și utilizarea microplasticului vor suporta limitări. Uniunea Europeană nu exclude nici posibilitatea introducerii unei taxe pe material plastic, urmărind astfel descurajarea consumului iraţional.
Noua strategie europeană cu privire la plastic a fost anunţată în contextul undei de șoc pe care a generat-o decizia Chinei de a interzice importurile a 24 de tipuri de deșeuri începând cu 2018. Începând cu anul 2000, China a devenit cel mai mare importator și reciclator de deșeuri (inclusiv plastice), primind 56% din masa exporturilor de resturi din plastic la nivel mondial și 87% din cantitatea de deșeu plastic exportată de Europa. Decizia Chinei obligă ţările industrializate să investească mai mult în infrastructura de reciclare și să devină mai responsabile cu privire la deșeurile pe care le produc – în situaţia în care europenii generează anual 25 de milioane de tone de deșeuri din plastic, mai puţin de 30% din acestea fiind colectate pentru reciclare.
Amintind de viitorul pe care studiile îl trasează într-o tușă apocaliptică – un viitor în care am naviga printre mormane de resturi, iar deșeurile plastice ar depăși numeric peștii –, Frans Timmermans, prim-vicepreședintele Comisiei Europene, a anunţat intenţia Bruxellesului de a „elimina materialele plastice de unică folosinţă, care sunt produse în 5 secunde, utilizate 5 minute și au nevoie de 500 de ani pentru a se descompune”. Timmermans a punctat faptul că educaţia e o componentă-cheie a schimbării mentalităţii consumatorilor, subliniind că până și copiii pot renunţa la paiele de băut, la sticlele și paharele de unică folosinţă, dacă beneficiază de o educaţie ecologică eficientă, în care să se implice în primul rând părinţii.
În loc să ne ipotecăm viitorul, am putea începe să investim în el, dar marea provocare a inversării trendului este modelarea gândirii provinciale și consumeriste cu care operăm. Acesta este mesajul pe care îl transmite și Dianna Parker, specialistă în comunicaţii la Programul de Deșeuri Marine, din cadrul Administraţiei Naţionale a Oceanelor și Atmosferei, într-un interviu în care dezvăluie amplitudinea problemelor de mediu create de deșeurile plastice. Un calcul estimativ arată că ar fi nevoie de 67 de nave care să lucreze timp de un an pentru a colecta 1% din rămășiţele de plastic risipite doar în zona Pacificului de Nord. O sarcină pe cât de copleșitoare (pe măsură ce o extindem la toate apele marine afectate), pe atât de inutilă – chiar dacă s-ar reuși debarasarea fiecărui metru din ocean de acest balast toxic –, câtă vreme gunoiul ar continua să se acumuleze în zonele abia salubrizate. Tocmai de aceea, Parker susţine că schimbarea comportamentului individual ar putea reprezenta punctul de plecare în evadarea din acest cerc vicios: evitând risipa, minimalizând pierderile, reutilizând produsele încă funcţionale, reciclând perseverent gunoiul.
Mai rămâne doar să fie identificate pârghiile necesare persuadării indivizilor asupra necesităţii de a acţiona acum pentru a evita dezastrul ecologic de mâine (sau, după cum spun unele voci, de a-l întârzia măcar sau de a-l defalca în crize care pot fi gestionate). Demers suficient de anevoios câtă vreme locuitorii planetei (mai ales cei din ţările cu amprentă ecologică[6] extinsă) par să fi încremenit în indolenţa Ranevskaiei, personajul cehovian care pierde moșia străveche a familiei, cu sarabanda ei de amintiri și cu livada de vișini înflorită pentru ultima oară.
Despre Cehov, ca și despre alţi autori ruși, s-a spus că ar fi avut o pană profetică, în stare să anticipeze viitorul, cu prefacerile sale. Fie că e așa, fie că nu, ne-am putea regăsi ușor în scena care se derulează în chiar ziua licitaţiei: valetul împarte ceai și sifon, invitaţii flecăresc sau flirtează, perechile sunt prinse într-un vals, iar orchestra (pe care nimeni nu știe cine o va plăti) cântă, pe când gazdele vorbesc mult, fără a întreprinde nimic, iar Ranevskaia așteaptă un miracol care să anuleze datoriile moșiei. Și peste tot acest amestec de frivolitate și fatalism cu care se sărbătorește nimic altceva decât un dezastru anunţat, se pot distinge deja loviturile de topor ale noului stăpân, al cărui pragmatism negustoresc nu vede rostul unei livezi înflorite, fie ea și de vișini.
Cortina nu a căzut peste o planetă atât de afectată de activităţile umane, încât se susţine că am fi intrat într-o nouă eră geologică. Mai avem răgaz pentru a privi spectacolul unei lumi impregnate de frumuseţe și de a o salva de tot ceea ce nu este încă inevitabil. Trebuie doar să fim suficient de vigilenţi pentru a auzi șuieratul topoarelor și de a le opri la timp, chiar și pe acelea din plastic.