Biblia declară că Dumnezeu a vorbit adesea poporului Său prin profeţi, prin Cuvântul Său și prin semne și minuni – dar, mai ales, prin Fiul Său, Iisus Hristos.
Soliile profeţilor au fost repere pentru cunoașterea timpului venirii lui Mesia și al eliberării poporului lui Dumnezeu de asupritorii lor. Deși Dumnezeu a promis în mod repetat un Mântuitor, până și fruntașii poporului au ratat împlinirea acestei promisiuni extraordinare.
Respingerea lui Mesia de către o naţiune care aștepta febril un făcător de minuni a devenit o tragedie în istoria umanităţii. Atunci când Iisus și-a început lucrarea publică, locuitorii din Cana s-au confruntat cu o provocare similară.
Semne și minuni versus credinţă
Cana este locul în care Iisus a făcut prima Sa minune (Ioan 2:1–11). Vestea că Iisus a transformat apa în vin s-a răspândit rapid și a atras atenţia asupra slujirii Sale. Această minune nu a dat naștere însă unei credinţe durabile în rândul oamenilor din Cana. Apostolul Ioan notează că Iisus a trecut din nou prin această localitate și oamenii L-au așteptat, dar nu ca pe un Mântuitor, ci mai degrabă ca pe un magician (Ioan 4:46–54). Oamenii erau încântaţi să-l aibă din nou în orașul lor pe acest făcător de minuni. Ce am aștepta de la Iisus astăzi dacă El ar trece prin cartierul nostru?
Într-o ocazie în care Iisus a trecut prin Nazaret, printre cei care L-au întâlnit a fost un om cu vază din Capernaum, al cărui fiu era bolnav pe moarte. În timp ce mulţimea aștepta un semn, acest bărbat voia să-L convingă pe Iisus să intre în casa lui, la patul copilului său bolnav. Atunci când a privit la mulţimea din faţa Lui, Iisus nu a văzut oameni flămânzi de adevăr, ci oameni care își doreau să vadă un alt semn, un alt miracol. „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” (Ioan 4:48), i-a mustrat Iisus.
Păcatul ne-a determinat să ne construim egouri falnice și altare mici de închinare; ne-a făcut să tânjim după ceea ce este tangibil și să renunţăm la ceea ce este spiritual.
Iisus vorbea despre starea lor spirituală – erau mai preocupaţi să aștepte dovezi pentru a crede decât să-și pună la lucru credinţa. Păcatul ne-a determinat să ne construim egouri falnice și altare mici de închinare; ne-a făcut să tânjim după ceea ce este tangibil și să renunţăm la ceea ce este spiritual. Mulţi dintre oamenii din Cana erau mai degrabă căutători de semne decât căutători ai unui Mântuitor.
Câte semne ar trebui să vadă cineva în timpul vieţii, pentru a crede, în sfârșit? Deși arată că Dumnezeu S-a descoperit prin semne și minuni, Biblia nu se oprește în acest punct. Copiii lui Israel au fost martori ai multor minuni (Deuteronomul 4:34). Ghedeon a cerut Domnului un semn înainte de luptă, iar El i l-a oferit (Judecători 6:36–40). Apostolii au făcut semne și minuni prin puterea Duhului Sfânt (Fapte 2:43; 5:12–16; 15:12). Întrebarea la care ar trebui să răspundem este dacă avem o credinţă care depinde de semne și minuni sau una care se dezvoltă în absenţa miracolelor.
Adesea suntem prinși în situaţii critice și căutăm, la rândul nostru, semne și minuni care să ne ajute să luăm deciziile potrivite. Poate că ne rugăm: „Doamne, dă-mi un semn că această profesie mă va ajuta să cresc sau că această relaţie va fi una caracterizată de respect.” Cred că Dumnezeu ne vorbește în diferite moduri pentru a ne atrage atenţia – prin Scriptură, prin conducători evlavioși, prin cunoscuţi, prin cărţi religioase, prin glasul conștiinţei și în multe alte feluri (de exemplu, prin vise).
Semne, minuni și avertizări împotriva înșelăciunii
Una dintre problemele majore ale creștinismului este aceea că adepţii lui încearcă să-L așeze pe Dumnezeu în tipare. Știm care au fost căile prin care a lucrat în trecut și credem că putem prezice următoarele mișcări pe care le va face. Numai că Biblia vorbește despre un Dumnezeu infinit, câtuși de puţin predictibil: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55:8-9).
Scriptura vorbește mult despre Dumnezeu și atributele Sale: El este iubitor (1 Ioan 4:8), îndurător și plin de milă (Psalmul 103:8), milostiv (Isaia 30:18), curat și drept în căile Lui (Deuteronomul 32:4). Dar când vine vorba de cunoașterea căilor Sale, nu putem – și nu trebuie – să încercăm să limităm sau să prezicem modul în care Dumnezeu Își va atinge scopurile. Este adevărat că Dumnezeu a tras cortina care ascunde viitorul și le-a arătat profeţilor lucruri care se vor întâmpla până la sfârșitul timpului, însă detaliile împlinirii acestor profeţii rămân necunoscute minţii umane.
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.”
Noi, oamenii, credem adesea că Dumnezeu trebuie să fie așa cum Îl percepe mintea noastră (sau cel puţin ne dorim ca El să fie altfel). Dar El face adesea lucruri remarcabile, neașteptate. Dumnezeu a dat apă israeliţilor nu dintr-un nor, ci din stâncă (Exod 17:6). El a făcut un măgar să vorbească, pentru a-l avertiza pe Balaam (Numeri 22:20–39). Cei mai mulţi dintre urmașii lui Iisus nu făceau parte dintre fruntași și farisei, ci mai degrabă aparţineau păturii oamenilor obișnuiţi – pescari, vameși, proscriși sociali, oameni care sufereau de infirmităţi sau erau posedaţi de demoni (Matei 4:18–24; Matei 9:9; Marcu 12:37; Marcu 16:9; Luca 17:11-19).
Nobilul care L-a implorat pe Iisus să-i vindece fiul își dorea cu ardoare să Îl aducă în casa lui. Scriitoarea Ellen White descrie acest moment de criză, subliniind că fiul era atât de bolnav, încât exista un risc semnificativ să moară în timp ce tatăl său era plecat.[1] Slujbașul împărătesc avea de făcut o alegere: să rămână acasă, pentru a petrece ultimele (și atât de preţioasele) clipe ale copilului, veghind la căpătâiul lui, sau să pornească, adunându-și toate fărâmele de credinţă, în căutarea lui Iisus. Nu avea, de altfel, nicio garanţie că Îl va găsi pe Iisus la timp. Totuși, slujbașul împărătesc a ales să Îl caute, încredinţat că, dacă va reuși să Îl aducă la patul copilului, se va produce o minune. Iisus a răspuns cererii (și credinţei) lui, vindecându-i copilul de la distanţă.
De fapt, oamenii care au venit la Iisus cu suferinţele lor au fost vindecaţi în moduri diferite. Într-o ocazie, El a amestecat scuipat și noroi pentru a forma o pastă pe care a aplicat-o pe ochii unui orb (Ioan 9:1–12). A vindecat un lepros, pe care l-a instruit să respecte ritualul descris în cartea Deuteronomul (Marcu 1:40–45). Unui paralizat Iisus i-a cerut, la scăldătoarea Betesda, să se ridice, să-și ia patul și să plece pe picioare (Ioan 5:5–9). Femeia care suferea de o hemoragie a fost vindecată pentru că s-a atins de poala hainei Lui, cu credinţa că El poate rezolva problema ei (Luca 8:43–48).
Deși suntem tentaţi să-L închidem pe Dumnezeu în tiparele noastre, Iisus a răspuns slujbașului împărătesc într-un mod care contrasta cu așteptările sale: „Du-te, fiul tău trăiește” (Ioan 4:50). Nicio declaraţie impresionantă, niciun semn exterior izbitor, doar o simplă instrucţiune – să meargă acasă. Prin credinţă, nobilul călătorise de la Capernaum la Cana și tot prin credinţă s-a întors acasă. La jumătatea drumului, el și-a întâlnit slujitorii, care l-au întâmpinat cu vestea însănătoșirii fiului său. Întrebaţi despre momentul vindecării, slujitorii au răspuns că a avut loc la ceasul al șaptelea, exact atunci când Iisus rostise acele cuvinte simple, dar salvatoare. Credinţa triumfase.
Dumnezeu vorbește despre amăgirile Vrăjmașului
Scriitorii Bibliei au o temă comună: eforturile stăruitoare ale lui Dumnezeu de a salva omenirea, avertizându-ne în legătură cu cei care vin „îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori” (Matei 7:15). Profetul Ieremia a prevenit poporul cu privire la oamenii care povestesc vedenii zămislite în inima lor (Ieremia 23:16); Pavel și câţiva alţi scriitori ai Bibliei au sfătuit, de asemenea, biserica să fie atentă la profeţii falși (2 Timotei 4:3, 4; 2 Petru 2:1; 1 Ioan 4:1). Vrăjmașul este priceput la contrafacerea Cuvântului și la fabricarea de minuni pentru a înșela (Exodul 7:11–23; Apocalipsa 13:13-14).
Ar trebuie să ne testăm pe noi înșine, întrebându-ne dacă Îl căutăm pe Mântuitorul sau căutăm semne și minuni. Deși semnele și minunile ne entuziasmează, nu ar trebui să facem din ele baza credinţei noastre.
Deși Dumnezeu vorbește (și) prin semne și minuni, noi Îi răspundem prin intermediul credinţei. Slujim unui Dumnezeu care este mișcat de fapte izvorâte din credinţă mai degrabă decât de spectacole pline de fast pentru glorificarea omului. Rugăciunea umilă, faptele dezinteresate și inima curată, care Îl caută cu credinţă, sunt lucrurile care Îi plac lui Dumnezeu. Iisus Însuși spune: „Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20:29). Nu am văzut slava schimbării la faţă a lui Hristos, la fel ca Petru, și nu am pipăit rănile Lui, așa cum a făcut-o Toma, dar acceptăm prin credinţă faptul că suntem mântuiţi. Munţii se vor muta din loc, rugăciunile vor primi răspuns și minuni vor avea loc câtă vreme vom rămâne ancoraţi în credinţă.
Credinţa este contagioasă: atunci când slujbașul împărătesc a ajuns acasă, toată casa lui a crezut (Ioan 4:53). Dacă dorim să-I slujim lui Dumnezeu, atunci să ne amintim că El așteaptă de la noi o credinţă care nu se clatină: „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
Andrew Ben Jacob este pastor pentru tineret, capelan asistent și director asociat la Geoscience și Ellen G. White Study Centre, la Lowry Adventist College, Bangalore, India. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.