Cartea Uneori nu-mi vine să mă rog e o cameră a oglinzilor. Una în care ești despuiat de clișeele religioase și de brizbizurile practicilor spirituale care maschează un creștinism nefuncţional. Una care devoalează eșecuri spirituale greu de recunoscut. Dar mai ales este un instrument extrem de util creștinilor pentru care harul a rămas un teritoriu prea puţin explorat.
Ceea ce frapează la cartea lui Mike Jones este modul curajos și vulnerabil în care autorul își creionează traiectoria spirituală. Nu este ușor să-ţi expui public luptele spirituale, și cu atât mai puţin căderile, mai ales dacă acestea din urmă nu aparţin categoriei de păcate pe care le considerăm mai mult sau mai puţin respectabile. Incapacitatea de a ierta (și încă propria mamă, creștină și ea), adicţia de tutun sau dependenţele sexuale ţin mai degrabă de zona falimentului pe care nu ne-am grăbi să-l recunoaștem decât în faţa persoanelor apropiate, iar asta în cel mai fericit caz.
Dumnezeu rămâne îndurător cu noi chiar și atunci când ne pierdem reperele, eșuăm lamentabil, simulăm obedienţa sau defilăm cu virtuţile noastre la rever, convinși de propria-ne suficienţă morală.
Mike Jones alege să vorbească despre toate aceste probleme cu care s-a luptat – cu unele confruntându-se inclusiv în perioada în care era scriitor, editor al revistei Insight, pastor adventist și director-asociat în cadrul Asociaţiei Pastorale a Uniunii Southwestern. La 44 de ani, în urma divorţului, Jones alege să se retragă din biserică, revenind 16 ani mai târziu. Nu a renunţat, în tot acest interval, la creștinism, frecventând și alte biserici, dar flirtând în același timp cu obiceiuri care riscau să-l aducă din nou pe muchia dependenţei.
Chiar dacă redă frânturi ale unor experienţe personale incomode, cartea nu se concentrează pe istoria autorului său. Povestea vieţii sale este un argument (unul cât se poate de convingător) al faptului că Dumnezeu rămâne îndurător cu noi chiar și atunci când ne pierdem reperele, eșuăm lamentabil, simulăm obedienţa sau defilăm cu virtuţile noastre la rever, convinși de propria-ne suficienţă morală. În același timp, istoria lui Jones reprezintă fundalul pe care autorul își transmite mesajul, unul construit pe două versete biblice cheie: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20) și „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită” (2 Corinteni 12:9).
Aceste texte scripturistice conţin atât explicaţia eșecului nostru de a ajunge la creștinismul practic, autentic, cât și secretul victoriei asupra încercărilor aspre la care ne supune viaţa, de la relaţii distruse și dependenţe la boli și confruntarea cu moartea. Revelaţia unei trăiri autentice, atât de greu accesibilă personajelor cameleonice pe care le jucăm (avem două feţe, „una pe care o arătăm lumii și una pe care nu vrem să o vadă nimeni”), nu este posibilă decât odată cu disiparea confuziei legate de un subiect atât de familiar și de confuz pentru noi, cel al harului.
Harul este pentru cei slabi, pentru cei inconsecvenţi, dezamăgiţi de ei înșiși, nevrednici să primească încă o șansă.
Scopul cărţii este, potrivit autorului ei, acela de a demonstra că numai harul lui Dumnezeu ne poate face să ne schimbăm vechea viaţă cu una nouă, eliberându-ne de povara prefăcătoriei și a insuccesului perpetuu, care ne afundă în descurajare. Folosind un limbaj simplu, accesibil, cartea se face mesagerul unei vești nesperat de bune: harul este disponibil celor slabi. Este pentru cei inconsecvenţi, dezamăgiţi de ei înșiși, nevrednici să primească încă o șansă. Pentru cei care cunosc gustul demolator al înfrângerii, dar care își doresc ca o voinţă mai puternică decât a lor să-i lege de viaţa Celui care n-a cunoscut vreodată înfrângere.
Într-o cultură îmbibată de filosofia iubirii de sine și a dezvoltării sinelui prin eforturi proprii, cartea Uneori nu-mi vine să mă rog pornește de la premisa că putem atinge potenţialul maxim ca fiinţe umane și putem deveni efectiv o persoană nouă într-un singur mod: omul trebuie să moară (și încă în fiecare zi) faţă de natura sa păcătoasă, ca să poată trăi. De fapt, doar recunoașterea faptului că nimic bun nu se găsește în noi înșine, în natura noastră păcătoasă, ne deschide calea către ajutorul harului, pe care Jones îl compară cu un vaccin spiritual administrat de Duhul Sfânt, care distruge eul și elimină efectele lui din viaţa creștinului.
O transformare supranaturală („un om nou cu ADN divin implantat care se întinde până în veșnicie”), intangibilă prin furnicarul de strategii predicate de promotorii gândirii pozitive sau ai filosofiei self-help. Și de asemenea inaccesibilă atât creștinilor care transformă ascultarea într-un mijloc de obţinere a iubirii lui Dumnezeu, cât și celor care, tăbăciţi de înfrângeri repetate, au rezumat creștinismul la mesajul iertării, golindu-l de dimensiunea reînnoirii. Bazarea pe performanţele proprii și – la antipod – sustragerea de la cerinţele uceniciei ar putea fi motivele cele mai evidente pentru care comportamentul creștinilor este atât de puţin influenţat de crezul lor religios, diferenţiindu-se prea puţin de al celor care nu mărturisesc a fi creștini, după cum arată sondajele pe această temă.
„Ori de câte ori trecem printr-o criză și totul pare fără speranţă, nu putem fi niciodată învinși atâta timp cât credinţa noastră în Dumnezeu rezistă.”
Condiţia pentru ca harul să ne transforme și să ne împuternicească pentru a rezista crizelor este experimentarea lui, subliniază autorul. Avem nevoie să ne hrănim cu el, să absorbim harul în viaţa noastră, pentru ca efectele lui să devină palpabile. Avem nevoie de o putere reală, care să ne modeleze din interior, nu doar să opereze ajustări la nivel comportamental. În cele din urmă, lumea în care trăim are nevoie de mărturia că Dumnezeu este viu și că încă Se atinge vindecător, transformator, de viaţa oamenilor, iar pentru ca prezenţa Lui să fie vizibilă, biserica trebuie să fie „prelungirea vie a lui Iisus Hristos în timp și spaţiu”.
În majoritatea celor 18 capitole ale cărţii sale, Mike Jones tratează aplicat cele mai frecvente crize sau dificultăţi cu care se confruntă creștinii și necreștinii deopotrivă, de la relaţii eșuate la anxietate și incapacitatea de a ierta pe cel care te-a rănit, oferind ceea ce el numește „pastile de har”. Este vorba de seturi de sfaturi foarte practice, biblice, pentru fiecare criză în parte, împletite cu făgăduinţe scripturistice.
Dumnezeu chiar face lucruri noi; El promite „un drum prin pustie și râuri în locuri secetoase” (Isaia 43:19), dar vrea să Se ofere pe Sine împreună cu darurile bune pe care le împarte. O ofertă prea bună pentru a fi refuzată, a Celui care ne cunoaște pe deplin, până în cele mai întunecate unghere ale fiinţei noastre și ne iubește la fel de deplin.
Dumnezeu chiar face lucruri noi; El promite „un drum prin pustie și râuri în locuri secetoase”.
Mizând pe forţa acestei iubiri, putem găsi curajul de a ne lepăda măștile și de a renunţa să pretindem că suntem altfel decât suntem de fapt. Cartea lui Mike Jones este, până la urmă, o pledoarie pentru renunţarea la efortul sisific de a proiecta o imagine perfectă și pentru venirea cu faţa descoperită înaintea Singurului care poate ierta, vindeca și restaura fiinţa umană.
E adevărat, uneori ne displace să ne rugăm, oricâte văluri și măhrame am arunca peste această realitate, dar Dumnezeu știe că avem impregnată în natura noastră umană tendinţa de a-L plasa pe un loc secundar. Tocmai de aceea miza întâlnirii zilnice cu El crește: nu deţinem puterea de a ne schimba, dar avem puterea de a alege să ne așezăm în raza de acţiune a „Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20).
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.