Omul care intră într-un dialog binevoitor cu voinţa lui Dumnezeu nu va mai fi niciodată cel care a fost înaintea acestui dialog. Totuși, ceea ce crede un om despre voia lui Dumnezeu depinde de viziunea pe care o are despre caracterul lui Dumnezeu și, prin urmare, despre intenţia Lui cu privire la sine.

Indiferent ce decide să facă doctorul – intervenţia cea mai dureroasă sau chiar amputarea –, indiferent ce durere sau suferinţă implică procedura, tu suporţi cu stoicism, atunci când ai convingerea că medicul e bun, competent și bine intenţionat. Speranţa că acel medic îţi va scăpa viaţa îţi dă putere să suporţi insuportabilul și să treci eroic prin inimaginabil. Dar dacă ai dubii cu privire la medic, la metodele și la intenţia lui, nu vei accepta tratamentul propus.

Precursorul vital al revelării voii lui Dumnezeu

Înţelegerea și, mai ales, încrederea în intenţia lui Dumnezeu reprezintă partea cea mai importantă în procesul descoperirii voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Totodată este și cea mai grea și dureroasă, pentru că interferează cu tendinţa noastră de a nu-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt, de a ne îndoi de bunătatea Lui și de a-I suspecta bunele intenţii. Odată ce Dumnezeu ne-a câștigat încrederea, intenţia și dorinţa Lui vor fi bine primite, iar mijloacele de care se va folosi El pentru a-Și atinge obiectivul nu vor mai ridica niciun fel de problemă.

Doar atunci când a căpătat încredere în Cel care îl chema și vorbea cu el, copilul Samuel a putut rosti aceste cuvinte: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.“[1] De asemenea, în cazul fecioarei Maria, abia după ce îngerul Gabriel și, implicit, planul lui Dumnezeu cu privire la ea i-au câștigat încrederea, ea a putut rosti: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!“[2] Pare așa de simplu și totuși așa de rar se întâmplă ca scenariul intersectării omului cu voinţa lui Dumnezeu să decurgă precum în cele două exemple celebre! Care este cauza? Care sunt factorii determinanţi, circumstanţele agravante sau atenuante, ce ajută și ce împiedică realizarea intenţiei declarate a lui Dumnezeu cu noi? Dacă un om alege totuși să-și deschidă porţile vieţii în faţa voii lui Dumnezeu, atunci care este, și rămâne, partea lui în îndeplinirea acestui plan al lui Dumnezeu cu el?

Există vreo condiţie care precede orice acces constructiv la cunoașterea voii lui Dumnezeu? Da, există o asemenea condiţie și ea este uimitor de dreaptă, sfântă și bună și imposibil de negociat: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.“[3]

Intenţia și dorinţa ta de a împlini voia lui Dumnezeu îţi va deschide drumul spre cunoașterea voii lui Dumnezeu. Nu este vorba de vreun mister sau de vreo practică rezervată exclusiv iniţiaţilor, ci este vorba despre simpla și declarata dorinţă de a face sau de a nu face ceea ce urmează să cunoști a fi voia lui Dumnezeu. Altfel spus, dacă intenţionezi și dorești cu adevărat să împlinești voia Domnului, atunci vei ajunge să o și înţelegi, dar dacă nu dorești să o împlinești și nici nu ai această intenţie, vei auzi, dar nu vei înţelege. Dacă vrei să împlinești voia Lui, vei găsi argumente suficiente ca să împlinești această voie, dar dacă nu vrei să o împlinești vei găsi suficiente argumente contrare, așa cum spune un proverb chinezesc: „Unde există voinţa de a condamna se vor găsi și probe…“

Dorinţa ta de a împlini această voie a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta este o manifestare, în forma ei pură și neinfluenţată, a credinţei tale în Dumnezeu. Această dorinţă sinceră și intenţia ta se nasc înainte de a ajunge să cunoști în ce constă voia lui Dumnezeu. Prin credinţă, tu hotărăști să împlinești voia Sa, oricare ar fi ea sau indiferent în ce ar consta. Întrebarea Mariei „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?“[4] nu a avut sensul de „Spune-mi mai întâi și apoi voi vedea ce voi face“, ci pe acela de „Sunt gata, spune-mi cum și ce am de făcut“. Tu te ancorezi nu în ceea ce urmează să îţi fie descoperit, ci în Cel ce Își va descoperi voia faţă de tine.

Responsabilităţi și culpabilităţi

Cel ce determină înţelegerea sau neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este Domnul, ci ești chiar tu, prin hotărârea tainică de a împlini sau nu ceea ce vrei să cunoști și urmează să îţi fie descoperit cu privire la voia lui Dumnezeu. Prin hotărârea ta de a împlini voia lui Dumnezeu care îţi va fi descoperită, tu îi deschizi vieţii tale un orizont larg și binecuvântat. Și, viceversa, prin hotărârea deliberată de a refuza împlinirea voii lui Dumnezeu chiar înainte de a o cunoaște, închizi acel orizont.

Neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este o pedeapsă și nici nu reprezintă voinţa sau dorinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, ci este o consecinţă naturală a alegerii noastre tainice de a supune voia proprie voii lui Dumnezeu numai în măsura în care El lucrează în direcţia voii noastre prestabilite. A încerca să deosebești voia lui Dumnezeu în timp ce în sufletul tău nu ești hotărât să o împlinești îţi distruge capacitatea de a o înţelege în aceeași măsură în care a minţi distruge capacitatea unui om de a crede.

Nimic nu este mai distructiv pentru identitatea și sufletul sau pentru condiţia psihică a fiinţei umane decât trăirea în opoziţie cu mărturisirea și mărturisirea, în opoziţie cu trăirea: „Cel ce urăşte se preface cu buzele lui şi înăuntrul lui pregăteşte înşelăciunea.“[5] Iar ceea ce se întâmplă în viaţa civilă și socială se transferă nealterat în cea religioasă: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească.»“[6]  Felul cum ne manifestăm noi în relaţiile cu cei din jur se transferă, nealterat, în relaţiile noastre cu Dumnezeu. Ioan, uimit de speranţa oarbă a unora de a fi o excepţie, vorbește categoric: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?“[7]

Nimeni nu face un pas în direcţia opusă voii lui Dumnezeu fără să aibă un fel de raţionament care să-i justifice cursul acţiunii: „Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.“[8] Undeva în adâncul fiinţei noastre sperăm să fim o excepţie, dar excepţia aceasta întârzie să se producă, fie că e vorba de David, fie că e vorba de Iuda. Adesea suntem șocaţi când vedem că legea semănatului și a seceratului nu se poate nici evita, nici modifica și că, oricât de mult am dori noi să nu fie adevărat, „cum rămâne uluit un hoţ când este prins“[9], aşa de uluiţi vor rămâne oamenii în faţa urmării sigure a alegerii lor și a ignorării voii lui Dumnezeu.

Scriptura declară că voia lui Dumnezeu, în sine, este „bună, plăcută și desăvârșită“[10], dar trebuie să fim conștienţi că, la nivelul vieţii personale, aceste însușiri nu au nicio putere atunci când voinţa omului se manifestă în opoziţie. Oare ochii noștri găsesc plăcere în căile și mijloacele lui Dumnezeu de a-Și aduce la îndeplinire planul cu privire la viaţa noastră? Din nefericire, nu întotdeauna. Uneori, aversiunea noastră faţa de căile și mijloacele lui Dumnezeu este mai mare decât dorinţa noastră de a trăi sau de a fi fericiţi. Cine îl va face pe Ahab să își schimbe inima și să îl asculte pe Mica? Poate să descopere Dumnezeu prin Mica oricât de mult adevăr dorește, Ahab nu „găsește plăcere“ în acest adevăr fiindcă, în raport cu vrerea lui, adevărul lui Dumnezeu este inacceptabil. Pe Ahab, adevărul salvator nu îl mai poate ajuta cu nimic, fiindcă el confundă mesajul cu mesagerul și îi urăște deopotrivă. Deși niciodată nu Îl desemnează direct pe Dumnezeu ca autor al mesajului, el știe și crede că prin omul acela ar putea cunoaște care este voia lui Dumnezeu, dar, zice el, „îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău“[11]. Degeaba luptă Duhul Sfânt să-l scape pe omul acesta de la o moarte înfiorătoare, fiindcă el vrea să audă doar ceva „bun“, adică ceva care să-i reflecte voia personală. El „urăște“ răspunsul lui Dumnezeu și îl urăște și pe Mica, prin care vorbește Domnul, lepădând așadar și mesaj, și mesager.

Cum îl va putea scăpa Domnul pe Balaam de moartea care îl atrage așa de tare? Cum îl va putea ajuta Dumnezeu să aibă parte de înaltul ideal exprimat chiar în cuvintele: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi și sfârşitul meu să fie ca al lor!“ [12]El are un ideal tot așa de înalt ca al tuturor oamenilor sfinţi și acesta era și idealul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Balaam își stabilește însă o altă prioritate. Voia lui Dumnezeu, care este „sfinţirea“, adică punerea noastră deoparte pentru idealul și destinul pe care Dumnezeu le-a pregătit, se lovește de zidul de netrecut al voii lui Balaam. El este atras cu putere de niște bogăţii pe care nu le va vedea niciodată și înăbușă deliberat orice formă de sensibilitate la apelul Duhului Sfânt. El va face orice efort ca să-L schimbe pe Dumnezeu, dar să nu se schimbe pe sine în urmărirea himerei care îl va costa totul. Ce investiţie jalnică, ce risc sinucigaș! Dumnezeu dorea să îi ofere acestui om adevăratele bogaţii în Hristos, dar el nu găsește plăcere în darul Celui ce îl iubea cu o iubire veșnică, ci continuă să urmărească umbra propriilor iluzii.

Cine va mai putea scăpa de la orbire ochii lui Samson când ei sunt pironiţi asupra Dalilei până într-acolo că nu Îl mai poate vedea nici chiar pe Dumnezeu? Hotărât, lui nu îi place voia lui Dumnezeu. El iubește orbirea, batjocura și moartea și în dreptul acestora rostește cuvintele fără putinţă de întoarcere: „Îmi place.“ Ce motive să aibă cineva ca să facă o așa alegere? Ce fel de gândire poate sta în spatele respingerii voii lui Dumnezeu, care este în favoarea vieţii noastre cu mult mai mult decât putem noi aprecia astăzi? Totuși acest fel de gândire constituie o posibilitate și o realitate cu care ne confruntăm în fiecare zi. Samson nu are niciun cuvânt în dreptul voii lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Nici de bine, nici de rău. Pentru Ahab, voia lui Dumnezeu era „de rău“. Pentru Samson, ea este inexistentă, nici măcar nu o ia în considerare, pentru că răspunsul lui indică o totală ignorare. Samson nici nu mai are de ales între voia lui și voia lui Dumnezeu, fiindcă deja a ales. Și alegerea îi este respectată. În locul lui Hristos cel răstignit, în viaţa lui intră Dalila, care, împreună cu desfrâul ei, atrage pierderea vederii, batjocurile filistenilor asupra lui și asupra numelui lui Dumnezeu și, în final, moartea lui ca o ruină printre alte ruine.

A știut Samson de la început toate acestea? A crezut vreo clipă că i se va întâmpla așa ceva, că drumul va trece pe aici? Greu de afirmat așa ceva, dar, în același timp, cu totul inutil. În momentul în care a ignorant voia lui Dumnezeu s-a predat pe sine răului, cu toate consecinţele sale. Și ce mai contează ce formă vor lua consecinţele respingerii voii lui Dumnezeu? A o refuza deliberat înseamnă a alege moartea, care poate veni, de fapt, în orice formă. În afara voii lui Dumnezeu, orice rău imaginabil devine posibil.

Vieţi în oglindă

Privim cu groază la Samson, la hotărârea lui neclintită legată de voia personală și la „plăcerea“ lui. Privim la pornirea lui de a respinge voia lui Dumnezeu și ne dăm seama că privim, de fapt, la noi și la dialogul dintre voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră și voia proprie pentru viaţa noastră: „Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: «Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.»“[13]
Consecinţele urmează alegerii noastre tot așa de sigur cum noaptea îi urmează zilei, iar cel ce a făcut alegerea și suferă acum consecinţele nu este nimeni altul decât cel pe care-l vezi când privești în oglindă. Ieremia scrie cu durere: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.“[14]

Îl privim pe Samson orb și în lanţuri și ne vedem pe noi înșine legaţi în suferinţa pe care o aduce respingerea voii celei „bune, plăcute și desăvârșite“ a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră… Suferinţa ne face să ne revoltăm și să căutăm vinovaţi, dar și de această dată îl auzim tot pe Ieremia șoptind: „Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună?“[15] 

Se poate spune că Samson a văzut cu mult mai bine când i-au fost scoși ochii decât atunci când îi avea. Totuși, tot ce vede acum fără ochi putea să vadă foarte bine și când încă îi avea, dacă, în adâncul fiinţei lui, ar fi dorit să împlinească voia revelată a lui Dumnezeu. Dacă noi, toţi, am învăţa de la Iisus supunerea faţă de voia Tatălui, nu ar fi nevoie să trecem printr-o tragedie ca să putem înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la bunăstarea vieţii noastre. Trebuie doar să vrem să înţelegem.

„Adevărul” din ochii noștri

Într-un experiment celebru, un cetăţean pune ochelari de diverse culori pe ochii cameleonului pe care-l avea în casă. Cameleonul nu mai ia culoarea mediului, așa cum ne-am fi așteptat, ci ia culoarea ochelarilor. Acest lucru ne ajută să înţelegem că ceea ce noi percepem a fi culoarea voii lui Dumnezeu reprezintă, de fapt, culoarea lentilelor cu care privim și căutăm să înţelegem această voie. Ochelarii aceștia sunt reprezentaţi de tradiţii, educaţie, practici, prejudecăţi, de ceea ce societatea adoptă fără să evalueze critic. Când cameleonului de care pomeneam i-au fost așezaţi pe ochi ochelari de diverse culori, acesta a pierdut total legătura cu adevărul și cu realitatea mediului înconjurător. Totul devine galben când ochelarii sunt galbeni. Un singur fel de ochelari l-ar fi ajutat să rămână conectat la culoarea reală a mediului, și anume ochelarii cu lentile incolore, ce reprezintă idealul lui Dumnezeu pentru noi în ceea ce privește perceperea și înţelegerea voii Sale. A te apropia de Dumnezeu și a încerca să înţelegi voia Lui purtând ochelari de o culoare sau de alta te expune uneia dintre cele mai primejdioase experienţe ale vieţii: vei vedea voia lui Dumnezeu în culoarea ochelarilor tăi și vei spune că această culoare reprezintă voia lui Dumnezeu! Iar singura cale de a evita capcana lentilelor colorate o găsim în Psalmi: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.“[16] Este singura ipostază în care omul devine cu adevărat liber de sine și de prejudecăţile lui și are acces la valorile reale ale vieţii, așa cum este ea în Hristos. Altfel, așa cum spunea dr. Christian Barnard, omul va trăi și va muri minţindu-se și nu va ști niciodată care a fost cu adevărat realitatea.

A vedea lumina prin lumina lui Dumnezeu este lucrul după care strigă sufletul nostru, obosit de iluziile pe care i le procură schimbările de culori, pe care suntem condamnaţi să le trăim conform propriei voi.

Afirmaţia lui Iisus potrivit căreia cunoașterea este condiţionată de dorinţa de a împlini cuvintele Sale nu reprezintă o chemare la acţiune, ci la credinţa deplină în El. Încă nu știu care este voia Ta, fiindcă mai întâi îmi ceri să mă predau împlinirii voii Tale și apoi îmi vei spune în ce constă aceasta. Aici, credinţa se desparte de necredinţă: Credinţa crede în cele nevăzute (dar nu și inexistente), pe când necredinţa se ancorează în ceva și o face numai în măsura în care acest ceva corespunde voii deja stabilite a persoanei respective.

În ciuda faptului că nu se împăca bine cu Dumnezeu, Nebucadneţar avea un concept clar cu privire la revelaţie și la relaţia ei cu Divinitatea.[17] El cunoștea bine diferenţa dintre revelaţia lui Dumnezeu și construcţiile minţii umane corupte. Vrăjitorii pretindeau că au acces la Divinitate și făceau din această pretenţie arma cu care stăpâneau peste oameni și peste autorităţi. Nebucadneţar nu a putut fi cumpărat ușor cu această pretenţie veche de milenii. Raţionamentul lui a sunat cam așa: „Dacă ai acces la Divinitate, așa cum pretinzi, nu e nevoie ca eu să îţi spun visul. Divinitatea știe despre ce vis este vorba și nu Îi este necesar ajutorul meu ca să I-l amintesc și să îmi dea tălmăcirea. Dacă Divinitatea este cea care pretinzi că îţi va da tălmăcirea visului, tot Divinitatea îţi va spune și în ce constă el. Cum pot eu avea încredere în acea tălmăcire care vine de la o divinitate care are nevoie de ajutorul meu?!“

Vrăjitorii lui Nebucadneţar, prorocii lui Baal din vremea lui Ilie sau altarul din vremea lui Ghedeon se confruntă inevitabil cu momentul adevărului, așa cum fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, ne confruntăm cu același moment al adevărului în dreptul vieţii noastre atunci când vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu fără să ne dorim să o și împlinim. Adevărul îl înalţă pe cel care îl are și îl face vulnerabil pe cel care nu-l deţine. Două drumuri se deschid simultan și divergent în faţa celui care este confruntat cu momentul adevărului despre sine: fie spre viaţă, fie spre moarte. Drumul spre viaţă nu îi aparţine numai celui ce a umblat în adevăr, ci și celui care nu a făcut-o, dar care, sub luminile reflectoarelor Duhului Sfânt, se predă prin cuvintele: „Cine ești Tu, Doamne?“[18] Momentul adevărului s-a dovedit fatal în viaţa acelor oameni care l-au înăbușit în minciuna lor și nu au acordat nicio șansă pocăinţei. Același moment al adevărului care a dus la moartea oamenilor care au ales să umble în minciună a luminat viaţa și sufletele celor ce umblaseră în adevăr, și anume viaţa lui Daniel și a prietenilor lui. Oricum vine un moment în care Domnul spune că vom vedea cu toţii deosebirea![19]

Omul care Îi spune lui Dumnezeu că vrea mai întâi să vadă care este și în ce constă voia Sa cu el și apoi se va hotărî dacă o împlinește, acela nu crede în Dumnezeu, ci în sine. Adevărata credinţă Îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, Tu mi Te-ai descoperit deja și eu am ajuns să cunosc măcar în parte bunătatea ta. Vin să-Ţi împlinesc voia despre care, deși nu îmi este cunoscută încă pe deplin, știu cu certitudine că este „bună, plăcută și desăvârșită“. Împlinește, dar, Doamne, în mine „orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă“[20].

Problema capitală cu privire la voia lui Dumnezeu nu este cunoașterea ei, ci dispoziţia de a o împlini sau nu atunci când ni se va descoperi. Acela care crede cu adevărat în Dumnezeu va voi să o împlinească și doar astfel va ajunge să o și cunoască.