Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că nu ţine supărare. Aceasta e tot ce pot spune când privesc în urmă. Chiar și în anii de revoltă, în care Îi rosteam numele cu furie și Îi respingeam pe cei care îmi vorbeau despre El, Dumnezeu nu a renunţat niciodată la mine.
Provin dintr-o familie numeroasă, dar destrămată. Sunt cel mai mic dintre cinci fraţi. Avem același tată, dar am fost născuţi de mame diferite.
Înainte să mă nasc eu, tatăl meu se lupta cu dependenţa de alcool și cu crizele de furie și violenţă și a ajuns, în final, după gratii. Într-o noapte, în timp ce era închis, a suferit un accident vascular cerebral grav. Medicii i-au dat puţine șanse de supravieţuire, dar, prin harul lui Dumnezeu, a rămas în viaţă, cu un preţ ridicat: a rămas complet paralizat.
Privind înapoi, ironia este că tragedia aceasta a adus și ceva bun: ca tetraplegic, a fost nevoit să ducă o viaţă mai liniștită. Captiv într-un corp inert, fără autonomie, nu mai putea recurge la alcool sau la violenţă.
Povestea mea, scrisă de Dumnezeu de la început
După câţiva ani, m-am născut și eu – Bryce Junior, purtând numele tatălui meu. O naștere care nu a fost planificată. De fapt, familia mea mă numea „copilul-miracol”: tata era paralizat, iar mama lua anticoncepţionale.
Deoarece am venit mai târziu în familie, am crescut ca un copil singur la părinţi. Mi-am petrecut anii copilăriei într-un centru de îngrijire, ajutând-o pe mama să aibă grijă de tata. Eram sprijinul ei, făceam echipă împreună. În ciuda tuturor lucrurilor, tata era în continuare eroul meu, iar mama, sprijinul meu neclintit. Felul în care ea a avut grijă de el a modelat capacitatea mea de a iubi și m-a transformat în omul care sunt astăzi.
Chiar dacă mediul familial era unul protector, cartierul în care am crescut era marcat de violenţă, de droguri și de infracţiuni. Petreceam mult timp pe străzi și prin parcurile de skateboarding, în anturaje nepotrivite. Mama obișnuia să mă ducă la biserică în weekenduri, iar obiceiul ei a sădit în mine seminţe care aveau să aducă rod mai târziu. În copilărie însă, frecventarea bisericii nu a fost îndeajuns ca eu să rămân ancorat în aceste valori.
Mânios pe Dumnezeu după ce mi-am pierdut eroul
Când aveam 11 ani, tata s-a îmbolnăvit din nou. De data aceasta, de cancer pulmonar. Din ziua în care a fost diagnosticat și până în ziua în care a murit au trecut doar șase săptămâni. Pentru mine, acest interval a fost lung cât o eternitate, pentru că suferinţa lui era ceva ce mintea mea tânără nu putea să înţeleagă. Îmi amintesc că m-am simţit eliberat atunci când a murit. Am început să consum alcool și droguri și m-am trezit frecvent în situaţii periculoase, care îmi periclitau viaţa.
La scurt timp după aceea, fratele meu mai mare și soţia lui au venit și m-au luat la ei. Aveau deja cinci copii și eu eram al șaselea de care aveau acum grijă. Fratele meu, care Îl iubea profund pe Iisus, a fost ca un tată pentru mine. Sunt convins că le-a fost greu să ia această decizie, dar, fără îndoială, mi-au salvat viaţa. În familia lor am regăsit stabilitatea și sentimentul de apartenenţă, iar viaţa a fost din nou bună, cel puţin pentru o scurtă perioadă.
La 16 ani, am plecat de acasă și am intrat în și mai multe probleme. Am devenit dependent de droguri și am intrat într-un cerc vicios de adicţie și disperare. M-am îndepărtat și mai mult de Dumnezeu și simplul fapt că era pomenit mă umplea de furie. Acumulasem o mânie care se tot adâncea și nu suportam ca oamenii să vorbească despre Dumnezeu. Îi avertizam că voi rupe legătura cu ei dacă Îl vor mai aminti în conversaţiile noastre. „Dacă Dumnezeu m-ar fi iubit și dacă I-ar fi păsat de mine, viaţa mea nu ar fi arătat așa”, le spuneam.
În adâncul sufletului, nu eram fericit și mulţumit de felul în care trăiam. Încercam doar să maschez toată durerea pe care o simţeam. Știam că viaţa avea mai multe de oferit, dar nu aveam idee cum să ies din acest cerc vicios.
Privind înapoi, pot vedea cum dragostea lui Dumnezeu mă urmărea, în ciuda comportamentului meu. Mulţi oameni mi-au vorbit despre iubirea Lui și despre valoarea pe care o aveam. Pe unii dintre acești oameni îi cunoșteam, pe alţii, nu. Într-o ocazie, a fost un predicator. În alta, o femeie într-un tren. Altă dată, un bărbat tatuat din oraș. Acești oameni m-au încurajat, și-au pus mâinile peste mine și s-au rugat și mi-au vorbit despre lucruri din viaţa mea pe care numai Dumnezeu le știa – dependenţele mele, rușinea pe care o trăiam, tiparele generaţionale, greșeli din trecutul meu pentru care aveam nevoie de vindecare. De multe ori am rămas fără cuvinte. Cum de știu asta despre mine? mă gândeam. Îmi amintesc că, într-o ocazie, eram cu prietenii mei, iar unul dintre ei mi-a pus mâna pe umăr și a zis: „Haide, omule, să plecăm de lângă acești fanatici ai lui Iisus!” Influenţat de ei, m-am întors și i-am urmat. Totuși, momentele acelea mi-au rămas adânc întipărite în memorie.
O prezenţă întunecată
În toată această perioadă, viaţa mea a oscilat între scurte momente de stabilitate și recăderi în dependenţă. Era un adevărat montagne russe emoţional și fizic.
Apoi, într-o noapte, fiind sub influenţa mai multor substanţe, m-am trezit prins în ghearele unei prezenţe demonice. Disperat, am strigat către Iisus după ajutor. A fost singurul lucru care mi-a trecut prin minte. Imediat ce L-am chemat, prezenţa întunecată m-a părăsit. Acesta a fost semnalul de alarmă de care aveam nevoie. În sfârșit, mi-am dat seama că nu puteam continua să trăiesc așa.
De atunci, am început să-L experimentez pe Dumnezeu într-un mod cu totul nou. Am început să înţeleg că El era mereu cu mine, că puteam veni la El așa cum eram, un om distrus, iar această descoperire m-a umplut de mângâiere și de speranţă. Aș vrea să pot spune că viaţa mea s-a schimbat complet din acel moment. Dar au mai trecut câţiva ani până m-am trezit rămas fără nimic, în afară de consecinţele propriilor alegeri, cufundat în mânie, anxietate și depresie.
„Dă-I lui Dumnezeu 12 luni!”
Într-un weekend petrecut într-o tabără, un prieten m-a întrebat cum o mai duc. I-am dat răspunsul clasic, vag și politicos: „Bine, mă descurc. Iau viaţa așa cum vine.” Exact atunci, fratele meu a trecut pe lângă noi și a intervenit direct: „Bryce, fii direct! Cum e, de fapt, viaţa ta?” Am stat cu ei cam patru ore, deschizându-mi inima și împărtășindu-le ceea ce se întâmpla în viaţa mea.
La final, fratele meu mi-a lansat o provocare: „Uită-te unde ești! Uită-te la tot ce ai îndurat! De ce nu te dedici cu totul? Dă-I lui Dumnezeu 12 luni din viaţa ta și vezi ce se întâmplă!” Propunerea lui mi s-a părut atractivă. M-am gândit: Ce aș mai avea de pierdut? Viaţa pe care o trăiam nu îmi aducea niciun beneficiu real. Așa că am plecat din acea tabără cu hotărârea de a înlătura orice obstacol care mă împiedica să mă apropii de Iisus.
„Uită-te unde ești! Uită-te la tot ce ai îndurat! Dă-I lui Dumnezeu 12 luni din viaţa ta și vezi ce se întâmplă!”
Mi-am dat demisia, deoarece mediul de la locul de muncă nu era sănătos pentru mine. Trăiam de la un salariu la altul și nu aveam economii, doar datorii și obligaţii. Totuși, m-am agăţat de promisiunea din Matei 6:33, crezând că, dacă Îl căutăm mai întâi pe Dumnezeu, celelalte lucruri se vor aranja. Așa că am început să mă rog: „Doamne, vreau să muncesc fizic. Simt că m-ar ajuta să lucrez cu mâinile. Și mi-ar plăcea să fiu înconjurat de oameni credincioși, care să mă sprijine în acest parcurs.”
Am fost respins la mai multe locuri de muncă. Apoi am primit un telefon neașteptat de la un bărbat care mi-a oferit câteva zile de lucru pe săptămână, la construcţia unei case. El m-a avertizat că toţi cei care lucrau acolo erau creștini adventiști de ziua a șaptea. „Cred că glumești”, i-am spus, uimit de ce auzeam. Am început să lucrez și fiecare zi de lucru începea cu citirea Bibliei și cu rugăciune împreună. Acești oameni m-au încurajat foarte mult.
Ca să fiu sincer, aceasta nu a fost o perioadă ușoară. Trecusem printr-o despărţire, luptam cu sevrajul, iar ecoul unei vieţi marcate de suferinţă era încă prezent în mintea mea. Cu toate acestea, Dumnezeu s-a dovedit atât de credincios, atât de statornic în promisiunile Sale, atât de aproape de mine! A avut grijă de mine în moduri pe care nu mi le-aș fi putut imagina. Iar credinţa mea în El a crescut cu fiecare zi pe zi.
După ce am luat acea decizie în timpul taberei, aș fi considerat un succes chiar și numai faptul că, după 12 luni, m-aș fi putut întoarce la fratele meu să îi spun: „N-am mai luat droguri. Beau doar ocazional și sunt mai fericit. Știi, parcă am mai mult echilibru în viaţa mea”.
Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru că mi-a transformat inima și viaţa într-un mod pe care nu l-am crezut posibil.
Dar s-a întâmplat mai mult de-atât. Am ajuns să-L iubesc profund pe Iisus. Am fost eliberat de dependenţele mele, am fost botezat și am devenit membru al unei biserici adventiste.
Am absolvit un program de studiu biblic numit „Arise For Life” și am cunoscut oameni extraordinari din toate colţurile lumii. Am ajuns chiar și în Africa, fiind implicat în proiecte misionare. Apoi am călătorit în Norvegia și în Suedia, unde i-am cunoscut pe viitorii mei socri, printr-o femeie deosebită pe care am întâlnit-o pe acest drum al transformării.
Astăzi, sunt lucrător în asistenţă socială și coordonator de programe comunitare. Trăiesc o viaţă liberă, cu convingerea profundă că sunt iubit fără condiţii, pentru totdeauna. Mai presus de toate, Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a transformat inima și viaţa într-un mod pe care nu l-am crezut posibil. El mi-a dat sensul și pacea pe care le-am căutat toată viaţa. Mă ţin strâns de promisiunea pe care mi-a făcut-o în Scriptură: „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44:22).
Bryce Davis este asistent social și coordonator de programe comunitare. Îi place să joace baschet și să fie activ. Locuiește în Kingscliff, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.