Istoria protestantismului este în cele din urmă o reflexie a luptelor naturii umane. Ne străduim să ne lăsăm conduși de Dumnezeu, dar tendinţa noastră de a merge în direcţia opusă explică multe dintre contradicţiile pe care le trăim.
De-a lungul celor peste 500 de ani de la protestul lui Luther, protestantismul s-a diversificat continuu, iar unii au încercat să arate că aceasta ar fi o slăbiciune inerentă a protestantismului, un indiciu că principiile Reformei nu pot crea decât fragmentare și diviziune. Este această logică în acord cu datele istorice disponibile?
Mai întâi, e important să înţelegem că Reforma a fost cu adevărat necesară și tocmai de aceea inevitabilă. Creștinismul avea nevoie disperată de reînnoire și reformă. Faptul că inclusiv Biserica Catolică a fost obligată să apeleze la schimbări (Contrareforma), pentru a nu fi devastată de efectele Reformei, e un indiciu puternic în acest sens.
Ceea ce nu înţelegem adesea când privim la mulţimea de biserici protestante diferite este că Reforma nu a fost un eveniment istoric finalizat în secolul al XVI-lea. Pentru că niciun reformator nu a putut să înţeleagă tot ce trebuia restaurat după secole de îndepărtare de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar urmașilor le-a fost dificil adesea să meargă dincolo de graniţele moștenirii celui care i-a inspirat.
Ecclesia semper reformanda est. provine din limba latină și semnifică: Biserica trebuie să se reformeze continuu.
În această cheie de interpretare, Luther și Calvin nu au reformat biserica – ei doar au început procesul reformării ei. Anabaptiștii au fost printre primii protestanţi care au afirmat acest lucru și au militat pentru continuarea Reformei. De aceea au și fost numiţi „radicali“. Faptul că mai toată lumea i-a persecutat arată cât de puţini erau pregătiţi pentru ideea de reformă continuă.
Însă, în ciuda opoziţiei, acest ideal nu s-a stins niciodată. După anabaptiști, puritanii sau pietiștii au fost inspiraţi de același dor. În America primei jumătăţi de secol XIX, curentul restauraţionist era important. Prin aceștia și prin alţii, Reforma a continuat. Iar creștinismul a beneficiat cu adevărat de pe urma acestui proces.
Protestantismul în continuă reformare ne-a amintit în ansamblu, de-a lungul ultimelor cinci secole, multe învăţături valoroase ale Scripturii: neprihănirea prin credinţă, principiile fundamentale ale interpretării Bibliei, botezul adulţilor după modelul lui Iisus, separarea dintre stat și biserică, libertatea de conștiinţă, sfinţenia ca neprihănire împărtășită, Sabatul biblic, nădejdea revenirii în curând a lui Hristos, omul ca suflet viu – cu respingerea ideii de suflet nemuritor, care oferise în trecut prilejul atâtor abuzuri doctrinare: purgatoriu, penitenţe, indulgenţe, iad veșnic.
Istoria protestantismului este în cele din urmă o reflexie a luptelor naturii umane. Ne străduim să ne lăsăm conduși de Dumnezeu, dar tendinţa noastră de a merge în direcţia opusă explică multe dintre contradicţiile pe care le trăim. Cu toate acestea, drumul continuă. În perioadele noastre de întuneric, Dumnezeu ne oferă întotdeauna o cale spre lumină. Provocarea pentru noi și pentru fiecare instituţie religioasă este să ne păstrăm dorinţa de a fi schimbaţi permanent după chipul lui Dumnezeu. Pentru că, în cuvintele lui Iisus, dacă cineva nu este dispus la o schimbare radicală (precum o naștere din nou) și continuă, cu niciun chip nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.
Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului și ST Network.