Există un aspect al iubirii noastre faţă de Dumnezeu care este, în mod straniu, foarte puţin explorat în rândul creștinilor. Atunci când ne gândim la dragostea noastră faţă de Dumnezeu, de obicei ne imaginăm totul la nivel emoţional. Doar că, în Biblie, iubirea de Dumnezeu include și gândirea noastră.
Noul Testament conţine un pasaj demn de reţinut, în care un învăţător al Legii discută cu Iisus o problemă care are consecinţe eterne: ce trebuie făcut pentru a moșteni viaţa veșnică. Iisus îl îndreaptă spre Lege și spre răspunsul scris în ea, pe care, de altfel, interlocutorul îl cunoștea foarte bine: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27).
Aceasta este declaraţia uimitoare a Scripturii: Să-L iubești pe Dumnezeu nu doar cu inima ta, ci și cu tot cugetul tău. Cuvântul grecesc dianoia, care este tradus cu termenul „cuget/minte”, descrie „activitatea de a gândi”, „a înţelege”, „a raţiona” și „a reflecta”. Acesta este modul în care ne-a creat Dumnezeu. Gândirea este darul cu care Dumnezeu a înzestrat fiinţele umane. Avem privilegiul de a ne exercita capacitatea de gândire nu numai pentru a explora învăţăturile Bibliei, ci și pentru a ne orienta în toate domeniile vieţii.
A-L iubi pe Dumnezeu cu toată mintea noastră înseamnă a lăsa dragostea Lui să ne controleze toate gândurile. O astfel de gândire este caracterizată de anumite atitudini faţă de adevăr, cunoaștere și înţelegere. Inspirat de lucrarea lui Philip E. Dow, mă voi referi la acest tip de gândire folosind sintagma „o gândire virtuoasă”[1]. Fără a exersa gândirea virtuoasă, nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu și nici nu-L putem onora. Următoarele patru trăsături ale gândirii spirituale sunt esenţiale pentru a ne manifesta dragostea faţă de Dumnezeu în inima și mintea noastră[2]:
Prudenţă intelectuală
Orice investigaţie, orice studiu serios și orice cercetare știinţifică necesită precauţie. Oamenii precauţi din punct de vedere intelectual doresc să cunoască adevărul și se asigură că nu se grăbesc să ajungă la concluzii pripite pe baza unor cunoștinţe mai degrabă limitate.[3] În schimb, ei sunt meticuloși și riguroși, atenţi să nu treacă cu vederea detalii importante.
Cu toţii cunoaștem situaţii în care graba sau nepăsarea strecurată în munca noastră, în studiile noastre, în relaţiile noastre și, de asemenea, în cercetarea teologică a dus la rezultate dezastruoase. Uneori, aceste efecte negative ale gândirii pripite sau neglijente apar imediat; alteori, durează ceva timp până când devin evidente. Dar efectele negative sunt inevitabile. Dacă ne credem cu adevărat copiii lui Dumnezeu, atunci ceea ce facem și modul în care facem lucrurile ar trebui să reflecte caracterul Celui care este Domn (și) al detaliilor.
În calitate de adventiști de ziua a șaptea, ar trebui să preţuim o atitudine de precauţie intelectuală nu doar pentru că este corectă și chiar obligatorie din punct de vedere academic, ci pentru că ea se naște din respect faţă de Dumnezeu. Exemplul și caracterul Său ne obligă să gândim cu atenţie. Credinţa nu este nici neglijentă, nici pripită. Nu Îl onorăm pe Dumnezeu evitând gândirea meticuloasă sau cercetarea atentă. Trebuie să realizăm că a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și cu toată mintea noastră înseamnă a gândi chibzuit.
Corectitudinea intelectuală
Cei care gândesc corect sunt oameni care își doresc cu sinceritate să cunoască adevărul și, prin urmare, sunt dispuși să asculte opinii diferite.[4] O astfel de gândire nu ar avea, desigur, niciun sens dacă adevărul nu ar exista. Virtutea corectitudinii s-ar transforma atunci în lipsă de sens, iar sfârșitul educaţiei nu ar fi departe.[5] Persoanele care aleg corectitudinea intelectuală decid să pună adevărul mai presus de orice loialitate faţă de egoul lor sau faţă de opiniile pe care le îndrăgesc. Ele sunt dispuse să asculte și alte păreri, chiar dacă au deja opinii ferme pe un anumit subiect. De asemenea, oamenii corecţi încearcă să privească problema și din perspectiva celor cu care nu sunt de acord, deoarece sunt conștienţi că nu au întotdeauna o viziune completă (și nici neapărat corectă) asupra unui subiect.
Am putea spune că o persoană care apreciază corectitudinea intelectuală își dorește să cunoască adevărul într-o manieră corectă mai mult decât să câștige o dispută. Prejudecata intelectuală este viciul care se contrapune virtuţii corectitudinii intelectuale.[6]
Există o legătură inerentă între apetenţa pentru corectitudine și dispoziţia de a asculta cu atenţie.
Printre numeroasele beneficii culese de oamenii care preţuiesc corectitudinea intelectuală se numără și unul foarte practic – aceste persoane tind să lege și să păstreze prietenii mai ușor decât persoanele cu o gândire rigidă sau părtinitoare. Motivul este simplu: există o legătură inerentă între corectitudine și dispoziţia de a asculta cu atenţie.
Cercetarea întreprinsă cu un spirit umil este fundamentul oricărei creșteri în cunoaștere, prin libertatea pe care o oferă celui care caută. Oamenii care aleg corectitudinea ascultă, pentru că sunt hotărâţi să descopere adevărul. Convingerea că suntem apreciaţi reprezintă unul dintre puţinele lucruri care ne oferă un sentiment puternic al propriei valori. Suntem atrași în mod irezistibil de cei care ne ascultă cu adevărat.
Corectitudinea în gândire ne conduce către vieţi pline de înţelepciune, bogăţie și profunzime. Prin urmare, pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și mintea noastră trebuie să fim corecţi în modul în care gândim.
Onestitatea intelectuală
O a treia virtute pe care vreau să o menţionez este onestitatea intelectuală. Cei care sunt onești intelectual doresc să încurajeze răspândirea adevărului. Prin urmare, folosesc informaţiile pe care le au într-un mod imparţial.[7] Persoanele oneste din punct de vedere intelectual sunt atente să nu folosească informaţii scoase din context. Ele nu vor exagera faptele și nici nu vor denatura adevărul, folosind un limbaj manipulator sau statistici și alte date care ar putea duce în eroare. De asemenea, nu își vor asuma merite pentru idei și argumente care nu le aparţin.[8]
Cel mai mare pericol care pândește în penumbra necinstei este acela de a ajunge să credem cu tărie propria noastră minciună.
Dintre toate virtuţile intelectuale, onestitatea este probabil cea mai admirată. Din păcate, adesea este puţin practicată și chiar alterată. Onestitatea pare adesea calea cea mai dificilă de urmat. Dar, în cele din urmă, pe acest drum se găsește cea mai mare libertate. Cel mai mare pericol care pândește în penumbra necinstei este acela de a ajunge să credem cu tărie propria noastră minciună și să fim înșelaţi pe de-a-ntregul (2 Tesaloniceni 2:12). Pe de altă parte, onestitatea consolidează inevitabil încrederea între oameni și restabilește încrederea în leadership. Ea este fundamentul tuturor relaţiilor sănătoase. Prin urmare, a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și cu toată mintea noastră include adoptarea onestităţii intelectuale.
Umilinţa intelectuală
Nu în ultimul rând, există virtutea umilinţei intelectuale. Oamenii umili din punct de vedere intelectual au ajuns la înţelegerea că, în gândirea lor, ei depind de ceva sau de Cineva din afara lor. Ei sunt conștienţi de faptul că adevărul nu este creaţia lor, ci este insuflat de Dumnezeu, și că ei nu sunt măsura tuturor lucrurilor.[9] Prin urmare, supun cu bucurie orice gând ascultării de Hristos și de Cuvântul Său (2 Corinteni 10:5).
Punerea, cu umilinţă, sub semnul întrebării este fundamentul oricărei creșteri în adevărata cunoaștere. Umilinţa nu exclude convingerile ferme, ci mai degrabă presupune supunerea faţă de adevărul lui Dumnezeu și conștientizarea continuă a limitelor cunoașterii proprii. Cei umili sunt capabili să își extindă cunoștinţele și să înţeleagă lumea într-o manieră la care aroganţa și mândria nu au acces. Așadar, nu în ultimul rând, nu-L putem iubi pe Dumnezeu cu toată inima și cu tot cugetul nostru dacă nu exersăm umilinţa intelectuală.
Închinarea aprobată de Dumnezeu
Aceste virtuţi intelectuale sunt deosebit de importante în domeniul închinării, pentru că închinarea este legată strâns de starea minţii. Cu cât ne folosim mai mult mintea pentru a-L înţelege pe Dumnezeu din Cuvântul Său scris și din modul în care Se manifestă în creaţia Sa, cu atât crește capacitatea noastră de a ne închina Lui. Închinarea înseamnă, cu siguranţă, mult mai mult decât a deţine multe informaţii despre Dumnezeu. Închinarea și relaţia noastră cu Dumnezeu cer un angajament deplin. Nu ne putem închina cu adevărat lui Dumnezeu fără să gândim într-un mod corect. Dar, atunci când adoptăm o gândire virtuoasă, acţiunile noastre vor reflecta bunătatea lui Dumnezeu și o dispoziţie de a învăţa și de a analiza totul cu onestitate.
Modul în care gândim se exprimă în felul în care ne comportăm. Gândirea ta virtuoasă se va exprima prin atenţia faţă de ceea ce spui despre mine, prin corectitudinea cu care tratezi opiniile mele, prin onestitatea cu care te porţi cu mine și prin umilinţa pe care o reflectă comportamentul tău.
Imaginează-ţi că la universitatea sau la școala pe care o urmezi sau în biserica din care faci parte ar exista oameni cu o astfel de atitudine. Prezenţa lor nu doar că ţi-ar îmbogăţi experienţa învăţării și ar încuraja integritatea în relaţii, dar ar fi și o mărturie puternică în favoarea credinţei creștine. Dumnezeu ar fi mulţumit. Mulţi oameni ar fi atrași la El prin exemplul acestor creștini și, în final, cu toţii am fi binecuvântaţi fără măsură.
Frank M. Hasel este doctor în teologie sistematică la Universitatea Andrews, director asociat la Institutul de Cercetări Biblice al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, din Silver Spring, Maryland, SUA. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.