Iisus din Nazaret simte, gândește, dorește, acţionează identic cu Logosul etern, dar în condiţiile, cu posibilităţile, în limitările vieţii pământești pe care Și le-a asumat deplin, cu toată smerenia și responsabilitatea.
Iisus Hristos a ales să fie asemenea nouă, dar are natură divină. Biserica nu poate să creadă despre Iisus Hristos ceea ce El nu a gândit și nu a afirmat despre Sine. Dacă El nu ar fi știut că este Fiul lui Dumnezeu întrupat, formularea unei asemenea doctrine ar fi absurdă. O asemenea exigenţă ar trebui aplicată și producţiilor unor autori contemporani precum Bart Ehrman, de exemplu. Oricât de tentantă ar fi din punct de vedere literar, o teză despre Iisus ar trebui să fie conformă cu Persoana și lucrarea Sa.
Pentru că, dacă Iisus a avut conștiinţa identităţii Sale divine, atunci orice altă supoziţie este o minciună.
Ehrman consideră că divinitatea lui Iisus a devenit dogmă în primele secole ale bisericii. Autorul crede că poate demonstra, pe baza evenimentului învierii, cum un profet obscur dintr-o zonă rurală a Galileei, răstignit pentru crime împotriva statului, a ajuns să fie considerat egal cu singurul Dumnezeu. Pare imposibil, nu-i așa? Nu și pentru Ehrman.[1]
Atât tradiţiile bisericești, cât și tezele unor autori care golesc aceste tradiţii de autoritate ca să ofere apoi propriul conţinut imaginar trebuie confruntate cu gândirea lui Iisus. Originile doctrinei întrupării se cer căutate în conștiinţa de Sine a lui Iisus și în exprimarea acestei conștiinţe, înregistrată de cei mai apropiaţi martori.
|
La Conciliul de la Niceea (325), biserica a afirmat dumnezeirea și realitatea întrupării Domnului Iisus Hristos. Conciliile din secolul al V-lea vor face declaraţii despre persoana Mântuitorului în relaţia cu cele două naturi ale Sale. Persoana lui Iisus este aceeași cu persoana Logosului preexistent. Aceasta înseamnă că Unul din Trinitate s-a întrupat, „rămânând esenţial același în dumnezeirea Sa”[2]. |
Când a început?
Părerile sunt împărţite. Unii cred că Iisus a fost conștient de divinitatea Sa încă din primii ani ai copilăriei. Alţii consideră că Iisus a devenit Fiul lui Dumnezeu prin adopţie la botezul primit în Iordan sau după înviere. Răspunsul nu este fără miză: divinitatea prin natură nu este echivalentă cu o adopţie.
Este de la sine înţeles că Iisus a fost conștient de natura Sa umană în măsura în care orice om devine conștient de sine pe măsură ce se dezvoltă. Ne întrebăm însă dacă Iisus a fost în egală măsură conștient de natura Sa divină. Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie făcute trei precizări. Acceptând să fie om, Iisus a renunţat temporar să-Și activeze natura divină, deci conștiinţa divinităţii Sale se referă la Persoana Sa, la modul Său specific de a trăi, în caracterul și acţiunile Sale (Coloseni 1:15). A doua precizare este aceea că Persoana divină a lucrat prin natura umană.
Divinitatea prin natură nu este echivalentă cu o adopţie.
Așadar, conștiinţa divinităţii Sale este vie, dar direct proporţională cu dezvoltarea capacităţilor naturale umane (Luca 2:40,52; Evrei 2:10). Și a treia precizare: natura umană a lui Iisus este asemănătoare cu a noastră, dar nu identică (Romani 8:3). El Și-a asumat în întregime degradarea umană care a fost o urmare a căderii lui Adam, dar nu și pasiunea umană intrinsecă pentru păcat (practic, El a fost al doilea Adam). Aceasta nu știrbește autenticitatea umanităţii Sale, ci, dimpotrivă, amintește de cum L-a creat Dumnezeu pe om.
Prima dovadă a faptului că Iisus Și-a conștientizat dumnezeirea este sfinţenia Sa personală (Ioan 8:46). Există o relaţie între identitatea Sa și neprihănirea Sa necontestată. El a reprezentat o altfel de umanitate. Iisus nu Și-a dorit să fie altfel, a fost doar El Însuși.
O a doua dovadă a acestei conștienţe de Sine este capacitatea copilului Iisus de a respinge tradiţiile omenești, care înlocuiau cuvântul lui Dumnezeu. Iisus S-a format în acord cu Scriptura, de aceea a fost capabil încă din copilărie să-i înveţe chiar și pe bătrânii poporului (Luca 2:46-47). Astfel a putut rezista presiunii socioculturale pentru a-Și forma o perspectivă proprie asupra existenţei în general, într-un context strict și limitat precum Nazaretul. Astfel a reușit să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu atât de profund la o vârstă atât de fragedă.
Un alt argument: în condiţiile sociale ale copilăriei Sale, conduita Sa morală L-a făcut pe Iisus deosebit de vulnerabil. El a avut de suferit mai mult decât orice alt copil. Este aici un răspuns pentru cei care s-au întrebat dacă nu cumva lipsa predispoziţiei de a păcătui nu-L avantaja de Iisus. Această caracteristică a naturii lui Iisus a adus ispite de neimaginat pentru noi. Satana a adus asupra Lui toate pedepsele, amărăciunile, batjocurile, nedreptăţile și rănile posibile. Totuși, Iisus a fost constant blând, binevoitor, iertător.
Cum ar fi putut rezista copilul Iisus la aceste încercări fără conștiinţa misiunii Sale?
Iisus a fost sărac (2 Corinteni 8:9) și neajutorat. Totuși, prezenţa Sa impresiona și ajuta: „El avea un caracter divin. Îl vedeau cum Se jertfește pentru binele altora. Prezenţa Lui aducea o atmosferă mai curată în familie și viaţa Lui era ca un aluat care lucra între elementele societăţii. Blând și nepătat, umbla printre oamenii nepăsători, neciopliţi și necuviincioși, printre vameși nedrepţi, printre risipitori nesocotiţi, samariteni păcătoși, soldaţi păgâni și ţărani brutali, prin gloata aceea așa de amestecată. El spunea ici și colo cuvinte de mângâiere, când îi vedea pe oameni obosiţi și cu toate acestea siliţi să-și poarte poverile. El împărtășea greutăţile lor și le repeta lecţiile pe care le învăţase din natură despre iubirea, mila și bunătatea lui Dumnezeu”.
Întoarcerea lui YHWE în Sion
Michael F. Bird afirmă categoric că Iisus a știut că este Dumnezeul lui Israel (YHWH, sau Iahve/Yahve), care Se întoarce în Sion pentru a-Și restaura poporul și a împlini așteptările profeţilor.[3] Acesta a fost scopul lucrării lui Iisus (Matei 19:28).
Baza declaraţiilor lui Iisus despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu sunt texte ca Isaia 40:3,9-11; Isaia 52:7-10; Ezechiel 34:7-16,22-24. Iisus a știut că ziua eliberării a sosit (Matei 11:1-6; Luca 7:20-23) și S-a văzut nu doar Rege mesianic, ci a știut că, în persoana Sa, YHWH Se întoarce în sfârșit în Sion. Aici nu este vorba despre adopţionism, ci despre o identificare a persoanei lui YHWH cu persoana lui Iisus Hristos.
De asemenea, autoritatea spirituală a lui Iisus nu are precedent (Marcu 1:22) și prerogativele Sale sunt divine.
El are autoritate deplină, chiar și asupra demonilor (Marcu 3:27; Matei 12:29; Luca 11:21-22). De asemenea, El poate ierta păcatele, poate curăţa templu (Marcu 11:27-33), este Domn al lui David (Marcu 12:35-37) și al Sabatului (Marcu 2:27-28), este mai mare decât templul (Matei 12:6), reformulează poruncile în baza autorităţii proprii (Matei 5:21,27,33,38,43).
Capitolul 19 din Evanghelia după Luca este o descriere a întoarcerii lui YHWH în Ierusalim. Luca 19:1-10 descrie acţiunea de căutare și salvare a celui pierdut (Zacheu și casa sa). Spre deosebire de profeţi, care îi îndemnau pe păcătoși să-L caute pe Dumnezeu (Amos 5:4), Iisus îi caută pe cei marginalizaţi în maniera în care YHWH Se întoarce să-l păstorească pe pierdutul Israel (Ieremia 31:10; Ezechiel 34:8-10). Aceeași idee este prezentată în parabola talanţilor (Luca 19:11-17): YHWH Se întoarce!
Fiul omului
Expresia aceasta este folosită des de către Iisus în dreptul Său (Luca 9:58; Matei 8:20, Luca 7:33-34; Matei 11:18-19) cu scopul de a-Și exprima identitatea. „Fiul omului” denumește în Daniel 7:13-14 o fiinţă divină aflată în prezenţa lui Dumnezeu și chiar venerată alături de Dumnezeu. Iisus Se identifica în mod clar cu această figură mesianică pentru a afirma că Dumnezeu Însuși, care Se întoarce în Sion, Se manifestă prin firea Sa umană: „Marele preot L-a întrebat iarăși și I-a zis: «Ești Tu Hristosul, Fiul Celui Binecuvântat?» «Da, sunt», i-a răspuns Isus. «Și veţi vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului»” (Marcu 14:61-64).
Mărturia lui Ioan
După ce am văzut ce a crezut Iisus despre Sine, vom studia opinia pe acest subiect a unuia dintre cei mai apropiaţi martori ai vieţuirii Sale. Apostolul Ioan a crezut că Fiul Mariei a fost și Dumnezeu adevărat. Evanghelia sa este, poate, cea mai concretă exprimare a acestei convingeri. Apostolul Ioan verbalizează răspicat ceea ce era deja asumat de evangheliile sinoptice, și anume că Iisus are o relaţie filială unică cu Dumnezeul lui Israel și a posedat o autoritate egală cu cea a lui Dumnezeu.
„Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul (μονογενής, „unicul de acest tip sau regn”) Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Primul verset vorbește despre în-omenirea reală a Cuvântului, al doilea clarifică identitatea acestei Persoane.
„Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.”
Conform lui Ilarie de Poitiers (d. 368), intenţia lui Ioan Evanghelistul în textul din Ioan 1:18 este următoarea: „I s-a părut (lui Ioan, n.a.) că numele de «Fiul» nu a fost prezentat cu suficientă distincţie pentru adevărata Lui divinitate, dacă nu va oferi un suport extern maiestăţii distincte a lui Hristos, indicând diferenţa dintre El și alţii. Și, astfel, nu doar că L-a numit «Fiul», dar a adăugat denumirea (calitatea, n.n.) Sa de «Singurul Născut (μονογενής, n.n.)». În acest fel, el taie ultimul sprijin de sub această imaginară adopţie. Pentru faptul că este Singurul Născut a dovedit dreptul Său (exclusiv, n.a.) la numele Fiul.”[4]
Așadar, natura divină este inaccesibilă. Fiul revelează prin întrupare slava (caracterul) Tatălui. Fiul este Unicul de acest tip. Doar El este născut, noi suntem creaţi. Nașterea (ca mod de a deţine natura divină) e atributul Său exclusiv. Datorită acestei nașteri, Fiul este Unicul capabil să vadă și să înţeleagă natura divină. Fiul este Dumnezeu, pentru că natura Sa e aceeași cu a Tatălui. Totuși nu sunt doi Dumnezei, ci Unul. Fiul este din eternitate în inima Tatălui (nu a existat un timp în care El să nu fi fost), El cunoaște deplin, are aceeași putere și este egal cu Tatăl.
Citește și: Iisus, întâlnirea dintre două lumi
Concluzii
Domnul Iisus Hristos a fost conștient de dumnezeirea Sa, precum și de umanitatea Sa. Originile doctrinei întrupării nu trebuie căutate într-o evoluţie a perspectivei bisericii asupra lui Iisus Hristos, ci în conștiinţa de Sine a Domnului.
Concluzia practică este că în caracterul și acţiunile Domnului Iisus Hristos putem contempla toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2:9; Matei 3:17). Caracterul Său divin este infinit în bunătate și frumuseţe, de aceea Iisus este cea mai fascinantă fiinţă din universul nostru. Suntem ispitiţi de frumuseţe și de cele mai multe ori ne satisfacem această nevoie idolatru, ilicit și incomplet. Când suntem astfel tentaţi, să căutăm mai degrabă frumuseţea nepieritoare a lui Iisus. De asemenea, avem nevoie atât de mult de recunoaștere, avem nevoie să fim iubiţi și să iubim, ca vinovăţiile noastre să se stingă. Lângă Iisus vom găsi adevărată alinare pentru că El este cu adevărat Dumnezeu coborât la noi.