Adevărata istorie a Crăciunului

Naşterea Domnului Iisus Christos este unul dintre evenimentele marcante ale istoriei omenirii. Celebrată de Crăciun, de unii cu emoţie, de alţii cu indiferenţă, de cele mai multe ori sărbătoarea pierde din vedere Personajul principal. Semnificaţiile religioase rămân în umbră, în timp ce dimensiunile comerciale sunt urmărite cu orice preţ.

Un sondaj realizat în România, în decembrie 2008, pe un eşantion de 400 de respondenţi din mediul urban, evidenţia faptul că prea puţini oameni asociază direct Crăciunul cu naşterea Fiului lui Dumnezeu. La întrebarea: „Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiţi la Crăciun?”, 24% dintre respondenţi au menţionat bradul sau mirosul de brad, 15,6% au amintit familia sau armonia din familie, în timp ce un procent nesemnificativ, de numai 2%, s-au referit la naşterea Domnului Iisus Christos. S-a constatat totuşi că, în momentul în care aspectul religios al sărbătorii a fost indus printr-o întrebare secundară, 76,1% dintre respondenţi şi-au amintit de semnificaţia religioasă a Crăciunului.

Crăciunul rămâne o sărbătoare importantă pentru români, însă concluzia sondajului[1] a fost că românii nu mai consideră această sărbătoare drept una religioasă.

De ce 25 decembrie?

Crăciunul este celebrat anual în data de 25 decembrie. Este acceptat însă faptul că nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Iisus. Evangheliştii Noului Testament au relatat despre naşterea Mântuitorului fără a menţiona o dată anume, iar Biserica primului secol creştin nu a sărbătorit naşterea Domnului. Începând cu secolul al II-lea d.Ch., scriitorii creştini au vorbit despre data probabilă a naşterii lui Iisus, fără a o considera sărbătoare. Părerile au fost însă împărţite, unii optând pentru data de 20 mai, alţii pentru 29 martie (prin corelaţie cu Paştele iudeilor) sau 29 septembrie (prin asociere cu vechea Sărbătoare a Corturilor). La începutul secolului al II-lea d.Ch., episcopul Telesphorus, conducător al Bisericii din Apus, ar fi susţinut că serviciul bisericesc pentru celebrarea naşterii lui Iisus ar trebui să aibă loc în luna decembrie. Nu există însă dovezi convingătoare în această privinţă[2]. În primele trei secole ale istoriei bisericii, creştinii au celebrat naşterea Mântuitorului în diverse zile ale anului.

Împăratul roman Aurelian (214-275 d.Ch.) proclama, în 274, data de 25 decembrie drept „Dies Natalis Solis Invicti” (ziua de naştere a Soarelui neînvins). Festivalul era dedicat soarelui invincibil,fiind promovat în tot imperiul[3]. Apoi, în anul 320 d.Ch., Papa Iulius, episcop al Romei (337-352), a făcut primul pas spre oficializarea sărbătoririi naşterii Domnului în data de 25 decembrie. Odată cu creştinarea împăratului Constantin şi proclamarea creştinismului ca religie oficială, a început un proces de asimilare a vechilor credinţe păgâne, multe sărbători fiind absorbite în creştinism. Sărbătorile de iarnă, care se întind pe două săptămâni (24 decembrie-6 ianuarie), s-au suprapus cu sărbătorile antice prin care era onorată întoarcerea Soarelui la solstiţiul de iarnă, Saturnaliile romane (17-23 decembrie) şi cu sărbătoarea zeului Mithra (25 decembrie). Saturnalia era un festival al secerişului, a cărui dată varia în fiecare an, între 17 şi 23 decembrie, fiind o ocazie pentru desfrâu şi petreceri în exces.

Treptat, data de 25 decembrie a devenit o sărbătoare de referinţă. Împăratul francilor, Carol cel Mare (742-814 d.Ch.), a fost încoronat de către Papa Leon al III-lea ca Imperator Augustus al Sfântului Imperiu Roman chiar pe 25 decembrie 800 d.Ch. Împăraţi şi personalităţi influente din diferite epoci ale erei creştine aveau să confirme existenţa unei sărbători dedicate naşterii Mântuitorului. Au existat şi cazuri în care sărbătoarea Crăciunului a fost interzisă. De pildă, Oliver Cromwell a interzis în Anglia sărbătoarea naşterii lui Iisus prin aşa-numitele „Legi Albastre”, între 1647-1660. El s-a opus tradiţiilor care însoţeau Crăciunul şi le-a considerat imorale. În anul 1660 a fost înlăturat de la putere şi legea care interzicea sărbătorirea Crăciunului a fost abolită. De asemenea, în timpul mişcărilor de trezire religioasă au existat creştini care s-au opus acestei sărbători. Puritanii secolului al XVI-lea, care promovau reforma Bisericii Anglicane în conformitate cu principiul „Sola Scriptura”, au fost împotriva zilelor sfinţilor, a dezlegării clericale de păcate, a naşilor la botez şi a sărbătorii Crăciunului. Au continuat să promoveze aceste convingeri şi în Lumea Nouă, unde au emigrat.

Nu există argumente pentru asocierea naşterii lui Iisus cu data de 25 decembrie. De fapt, se poate constata o legătură mai strânsă cu sărbătorile romanilor, care aveau loc în perioada de iarnă a anului. Este bine, totuşi, că lumea creştină doreşte să aibă în fiecare an o zi în care să redescopere semnificaţiile întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Adevărul despre Moş Crăciun

O legendă străveche spune că în timp ce-şi căutau găzduire la Betleem, Iosif şi Maria ar fi ajuns la uşa unui hangiu hapsân numit Crăciun. Rău din fire şi lipsit de orice sentimente, Crăciun ar fi refuzat să-i primească pe cei doi soţi care păreau atât de amărâţi şi săraci. Soţia lui însă, fiind un suflet generos, i-a găzduit în grajdul animalelor fără ştiinţa soţului. Aflând ulterior de fapta soţiei, Crăciun s-a mâniat teribil şi i-a tăiat mâinile ca pedeapsă. Fecioara a săvârşit însă o minune, lipindu-i Crăciuniţei mâinile la loc. Minunea a avut darul de a determina o schimbare profundă în caracterul lui Crăciun, acesta devenind un om bun.

Tradiţia istorică şi religioasă a lui Santa Claus (Moş Crăciun) este legată în general de un episcop din Asia Mică, Sfântul Nicolae de Mira, care l-a începutul secolul al IV-lea s-a remarcat prin fapte pline de generozitate. A murit pe 6 decembrie 345 d.Ch., dată care avea să devină sărbătoarea de Sfântul Nicolae, după ce a fost sanctificat în Biserica Romano-Catolică. „Evoluţia de la Sfântul Nicolae la Santa Claus implică integrarea mai multor tradiţii.”[4] În tradiţia ţărilor nordice se întâlnesc legende care descriu mici creaturi numite Nisse sau Julenisse, îmbrăcate în roşu şi cu barbă albă, despre care se credea că aduc daruri după cina de Crăciun. La germani, Winterman este personajul legendar care coboară din munţi ca să vestească sosirea iernii. În Olanda, personajul numit Sinterklass colindă ţara pentru a pune mâncare în cizmuliţele copiilor ascultători sau o nuia de mesteacăn pentru cei care au fost neascultători. Când emigranţii olandezi au întemeiat în Lumea Nouă colonia New Amsterdam, copiii lor se bucurau de vizita Sfântului Nicolae. Mai târziu, sub autoritatea Angliei, colonia a devenit New York şi majoritatea formată din englezi prezbiterieni, nedorind să păstreze un obicei catolic, au transferat vizita misteriosului Santa Claus pe data de 25 decembrie şi au schimbat imaginea personajului.

Scriitori ca Charles Dickens, în Colind de Crăciun (1843), şi Washington Irving, în Cum se ţine Crăciunul în Bracebridge Hall (1822), au popularizat sărbătoarea. Cam în aceeaşi perioadă, Clement Clark Moore (1779-1863), poet şi profesor de teologie, publica un poem intitulat „Vizita Sfântului Nicolae”, în care povestea istoria unui bătrân spiriduş, vesel şi jucăuş, care zbura într-o sanie în miniatură, trasă de opt reni la fel de mici. În anul 1860, ilustratorul şi caricaturistul american Thomas Nast (1840-1903), inspirându-se din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, îi dăruia acestuia un chip, creându-l pe cel care avea să devină atât de celebru sub numele de Santa Claus (Moş Crăciun). Santa Claus era îmbrăcat într-o tunică roşie, îmblănită, purta o centură lată de piele şi avea o barbă albă şi stufoasă. Norman Rockwell l-a pictat pe Santa Claus pentru publicaţia Saturday Evening Post, în anul 1931. Imaginea cea mai răspândită astăzi este cea realizată de către Haddon Sundblom, în acelaşi an, în contextul unei promoţii susţinute de compania Coca-Cola. Moş Crăciun a ajuns să fie asociat tot mai mult cu sărbătoarea religioasă a naşterii Domnului, fiind un personaj extrem de agreat. Cadourile lui Moş Crăciun au distras atenţia de la Cadoul pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii în persoana Fiului Său.

Pruncul venit din cer

Scrierile Noului Testament reprezintă sursa istorică primară de informare în legătură cu persoana lui Iisus. Acurateţea scrierilor biblice a fost confirmată prin descoperiri arheologice, Wiliam Albright[5] şi Sir William Ramsay[6] numărându-se printre arheologii care au argumentat că textele Bibliei sunt ancorate în realitatea istorică, fiind mai mult decât nişte simple mituri sau legende. Cu toate acestea, pentru unii, divinitatea lui Iisus este o simplă pretenţie nejustificată. Pentru alţii, Iisus Christos rămâne doar unul dintre marii învăţători ai omenirii, un om bun, care a trăit o viaţă virtuoasă, un profet care a predicat despre iubire, un rabin de ale cărui învăţături ar trebui să ţinem cont.

Naşterea lui Isus

Conform relatărilor din Evanghelii, Iisus Christos s-a născut în timpul domniei lui Irod cel Mare (74 – 4 î.Ch.), regele numit de Roma pentru guvernarea Palestinei şi cel care a dorit în mod viclean să ia viaţa Pruncului născut în Betleem. „Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să-i omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase de la magi.” (Matei 2:16) Decretul de ucidere a pruncilor nu l-a afectat pe Iisus, pentru că familia Sa a fugit în Egipt, unde a rămas până la moartea lui Irod. Irod cel mare a murit în anul 4 d.Ch., ceea ce duce la concluzia că Iisus s-a născut probabil în anul 5 sau 4 î.Ch. Aparenta contradicţie cronologică este explicată prin faptul că Dionisius Exiguus (533 d.Ch.), cel care a calculat începutul erei creştine la câteva secole după naşterea lui Iisus a făcut o greşeală de calcul de aproximativ patru sau cinci ani. Data naşterii lui Iisus, este necunoscută, însă faptul naşterii Lui este autentificat prin dovezile menţionate.

Ideea că Dumnezeu a devenit om prin naşterea ca prunc în familia lui Iosif şi a Mariei şi că a intervenit miraculos în istoria umană a fost atacată prin „programul de demitizare”[7] al teologului Rudolf Karl Bultmann (1884-1976). Acesta concluziona că mare parte din Noul Testament este alcătuit din mituri. În opinia lui, scriitorii Bibliei au căutat să exprime ce li s-a întâmplat lor în plan existenţial şi de aceea relatările lor nu reprezintă în totalitate realitatea. Astfel, venirea lui Iisus în lume este un mit şi, potrivit acestei abordări, oamenii trebuie să înţeleagă doar intenţia Divinităţii de a ne atrage spre Sine. Teoria lui Bultmann nu ţine cont de faptul că Evangheliile relatează întruparea Domnului Christos într-un cadru istoric concret şi susţinut de mărturii clare. În acelaşi timp, nu există vreun indiciu că autorii biblici ar fi considerat naşterea lui Iisus un simplu basm. De fapt, meritul consemnării biblice este acela că îl eliberează pe omul căzut de noţiuni mitice, explicându-i că Dumnezeu S-a revelat „în mod suprem prin întruparea lui Iisus Christos odată pentru totdeauna”[8]. Este adevărat că taina întrupării Fiului lui Dumnezeu este un concept greu de asimilat intelectual, însă documentele biblice ne conduc la concluzia că Dumnezeu a devenit om în sensul strict al cuvântului, într-o manifestare istorică, dar care transcende logica.

Evanghelistul Ioan recurge la metafora Logosului pentru a descrie venirea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14) Desigur că Fiul lui Dumnezeu putea să ia chip de om fără a se naşte din femeie, dar El a vrut să fie considerat un om obişnuit. Maria, mama Sa, a rămas însărcinată prin manifestarea supranaturală a puterii Duhului Sfânt. Atât ea, cât şi viitorul ei soţ, Iosif, au fost anunţaţi de către îngerul lui Dumnezeu că Pruncul se va numi Iisus, semnificaţia numelui fiind: „Iehova salvează”.

Cei dintâi martori

Iisus s-a născut într-un grajd, pentru că în „casa de poposire” nu era loc nici măcar pentru o femeie însărcinată. „Locul cel mai murdar de pe lume fost-a cea dintâi încăpere a singurului Neîntinat dintre cei născuţi din femeie”[9] . Pe câmpiile din jurul Betleemului, erau nişte păstori umili, cărora îngerii lui Dumnezeu le-au dus vestea bună a naşterii Celui care trebuia să mântuiască omenirea din condiţia sa păcătoasă. „Deasupra dealurilor Betleemului s-a adunat o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptau semnalul de a aduce lumii vestea cea bună. Dacă ar fi fost credincioşi în răspunderea încredinţată lor, conducătorii lui Israel ar fi putut să aibă parte de bucuria de a vesti naşterea lui Iisus. Dar acum au fost lăsaţi la o parte”[10] . În schimb, păstorii, ca o întruchipare a simplităţii credinţei în Dumnezeu, s-au îndreptat repede spre Pruncul culcat în iesle şi au început să vestească revelaţia primită. Cel Unic, născut din femeie, a fost acceptat de unii şi respins de alţii – o situaţie similară realităţii secolului al XXI-lea, când unii oameni se bucură de pacea sufletească oferită de Mântuitorul, în timp ce alţii rămân nepăsători.

Evangheliile îi descriu şi pe magii veniţi din Răsărit, oameni influenţi şi recunoscuţi pentru ştiinţa lor, care L-au căutat pe Iisus Christos pentru a I se închina: „Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă.” (Matei 2:11) Călăuziţi de steaua care li s-a arătat, aceşti bogaţi şi înţelepţi cunoscători ai tainelor cerului au poposit la iesle şi, într-un simbol al smereniei, s-au plecat în faţa Pruncului. Gestul lor a fost o mărturie publică a faptului că naşterea lui Iisus era o coborâre printre oameni a Celui care este mai presus de regi şi împărăţi.

Rostul primei veniri

Creştinismul postmodern, închistat în tradiţii lipsite de sens, are nevoie de redescoperirea semnificaţiei naşterii lui Iisus Christos – semnul distinctiv al creştinismului. S-a sugerat că evenimente similare întrupării Fiul lui Dumnezeu se regăsesc şi în alte religii. De exemplu, Sidartha Gautama (Buddha) ar fi fost la rândul său o coborâre a divinului printre oameni. Naşterea lui Iisus este însă un eveniment radical diferit, unic şi plin de semnificaţie.

Atunci când permitem ca întruparea lui Iisus să devină o realitate experimentală a vieţilor noastre, potrivit cu fundamentul şi semnificaţia acestui eveniment, vom înţelege cu adevărat sensul naşterii Domnului.

James Fowler

Originalitatea acestui eveniment trebuie asociată scopului final urmărit de Dumnezeu. Cuvântul s-a făcut trup pentru ca omul păcătos să descopere şi să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu şi preocuparea Lui pentru mântuirea fiinţelor create. Prin Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, ni s-a deschis „calea spre comuniunea cu Dumnezeu ca o comuniune de persoane pe care nu le putem reduce la starea de obiecte şi, prin aceasta, calea spre comuniunea deplină cu semenii noştri. Prin întruparea Sa ca om Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în formă umană culminantă, mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime.”[11] Întruparea Sa înseamnă, mai presus de orice, descoperirea unui Dumnezeu care ne vrea pentru Sine. Frumuseţea Lui este eternă, domnia Lui nu va avea sfârşit şi întreaga istorie este de neconceput fără Christos, spunea scriitorul şi filosoful francez Ernest Renan în cartea „Viaţa lui Iisus”. Misterul întrupării şi viaţa Sa exemplară şi fără de păcat pun în evidenţă moartea Lui mântuitoare pentru oricine crede în El. Prăpastia dintre noi şi Dumnezeu încetează să mai existe, deoarece Iisus Christos este în stare să ne înţeleagă şi să ne ajute să traversăm adâncul existenţial creat de păcat între noi şi Divinitate.

Crăciunul poate fi un bun prilej, nu neapărat singurul, să ne amintim de gestul salvator al întrupării Mântuitorului. Poate fi o bună ocazie în care să ne amintim de calitatea noastră de fiinţe cu nevoi spirituale, momentul în care să privim cu mai multă atenţie la ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu. Iisus Christos primit în casele şi sufletele noastre ne va orienta spre gesturi de bunătate, care să bucure viaţa semenilor noştri. Nu în ultimul rând, rememorarea primei veniri a lui Iisus trebuie să ne îndrepte privirea asupra evenimentului care o va completa şi îi va da sens – a Doua Venire.


[1] www.e-sondaj.ro
[2] W. F. Dawson, Christmas: Its origin and associations, Londra, 1902, p. 15
[3] Titlul Sol Invictus a fost atribuit mai multor zeităţi solare, de la Elah-Gabal, zeul sirian al Soarelui, până la Mithras, „Soarele nebiruit" din mitologia persană, numele comun fiind introdus pentru a încuraja închinarea comună înaintea acestor divinităţi păgâne.
[4] James A. Fowler, Christmas. Its History and Meaning, California, C.I.Y. Publishing, 2006, p. 75
[5] William Albright scria în cartea sa Recent discoveries in Bible Lands, New York, Funk and Wagnals, 1955: „Putem să afirmămcu certitudine că nu mai există nicio bază solidă pentru datarea vreuneia din cărţile Noului Testament după anul 80 d.Ch., cu alte cuvinte, cu două generaţii înainte de datarea sugerată de către cei mai radicali critici ai Noului Testament din zilele noastre."
[6] În cursul investigaţiilor din Asia Mică, William Ramsay a observat acurateţea detaliilor istorice prezentate în Evangheliadupă Luca, ajungând la concluzia că evanghelistul Luca este un istoric de prim rang şi că ar trebui aşezat în rând cu ceilalţ mari istorici ai lumii antice. The Bearing of Recent Discovery on the Trustworthiness of the New Testament Londra, Hodder and Stoughton, 1915, p. 222
[7] Millard J. Erickson, Teologie creştină, Oradea, Cartea Creştină, 1998, p. 249
[8] Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, Oradea, Cartea Creştină, 1994, p. 76
[9] Giovanni Papini, Viaţa lui Iisus, Chişinău, Ago-Temporis, 1991, p. 18
[10] Ellen White, Hristos, Lumina Lumii, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, p. 23
[11] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Bucureşti, EIBMBOR, 1997, p. 22