Așteptare și speranţă – două experienţe comune în viaţă. Studenţii se înscriu pentru o bursă și așteaptă. Pe măsură ce așteptarea se prelungește, speranţa iese și ea în întâmpinare, pentru că speranţa ţintește întotdeauna ceva pozitiv, chiar și în miezul incertitudinii.
Pe măsură ce un tânăr și aleasa lui ajung să se cunoască, ei speră că sunt făcuţi unul pentru celălalt, așteaptă acea zi măreaţă în care vor face un legământ și apoi speră din nou că legământul acesta îi va păstra în promisiunea divină că cei doi vor fi una („os din oasele mele şi carne din carnea mea” – Geneza 2:23).
Această glisare între așteptare și speranţă persistă în fiecare etapă a vieţii – obţinerea unei educaţii școlare, apoi a unui loc de muncă, întemeierea unei familii creștine, obţinerea stabilităţii financiare, construirea unei case, creșterea copiilor și așteptarea celei de-a doua veniri a lui Iisus, încununarea tuturor speranţelor creștinilor.
Un lung șir de sfinţi par să-i aștepte pe sfinţii din timpul sfârșitului, pentru ca împreună să încheie acest proces de așteptare și să moștenească ce le-a fost promis.
Viaţa creștină este o viaţă de așteptare infuzată de speranţă, dar adesea așteptarea pare să dureze prea mult timp, iar acest proces poate să nască anxietate, să genereze întrebări, să ne pună la încercare răbdarea și chiar să încurajeze apariţia îndoielii. Cu toate acestea, din perspectivă biblică, așteptarea și speranţa sunt părţi esenţiale, inseparabile ale vieţii. Mărturie stă descrierea pătrunzătoare din capitolul 11 al cărţii Evrei a modului în care poporul lui Dumnezeu așteaptă și speră. Încă din zorii istoriei, din momentul în care păcatul a virusat inima și viaţa omului, copiii lui Dumnezeu au fost înfăţișaţi călătorind, pas cu pas, prin hăţișul vieţii, în timp ce așteaptă ca speranţa lor să se împlinească.
Un lung șir de sfinţi par să-i aștepte, potrivit capitolului amintit, pe sfinţii din timpul sfârșitului, pentru ca împreună să încheie acest proces de așteptare și să moștenească tot ce le-a fost promis. Între timp, istoria umană se grăbește, pentru a fi înghiţită de veșnicie, care își va deschide porţile atunci când Iisus, Creatorul și Răscumpărătorul nostru, Își va întinde mâinile, să ne întâmpine: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).
Până atunci, „suntem niște peregrini și niște străini care așteaptă, speră și se roagă pentru fericita nădejde, pentru venirea plină de slavă a Domnului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos”.
Datoria noastră este să-L așteptăm pe Domnul. Luptele și încercările constante ale vieţii nu trebuie să ne determine să ne complacem în incertitudinile de astăzi. Mai degrabă trebuie să le acceptăm ca pe niște provocări care ne ajută să ne punem toată încrederea în Domnul, așteptându-L. Poate că acest fel de relaţie, bazată pe încredere și centrată pe credinţă, este cel pe care Isaia l-a întrevăzut pentru poporul lui Dumnezeu: „Cei care Îl așteaptă pe Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu slăbesc” (Isaia 40:31, NKJV).
„Niciun om care a venit la El nu a fost dezamăgit vreodată.”
Să observăm natura așteptării! Așteptarea descrisă de profet nu este legată de nimic omenesc sau pământesc. Copiii așteaptă ca părinţii să le împlinească nevoile și dorinţele. Persoanele căsătorite așteaptă ca partenerii lor să le împlinească visurile. Un angajat așteaptă ca șeful să îl ajute să avanseze financiar sau profesional. Un fermier așteaptă ploaia, pentru a avea o recoltă abundentă. În faţa multitudinii de așteptări ale omului, Isaia indică una care nu va eșua la testul trecerii timpului, ci ne va purta spre ușa deschisă a posibilităţilor nesfârșite – spre viaţa veșnică. Avem nevoie să-L așteptăm pe Domnul.
„Niciun om care a venit la El nu a fost dezamăgit vreodată”, notează scriitoarea Ellen White. Regele David a confirmat, la rândul său, că a-L aștepta pe Dumnezeu nu poate fi niciodată o experienţă dezamăgitoare: „Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ţi se umple faţa de rușine” (Psalmii 34:5).
Prima experienţă a celor care Îl așteaptă pe Domnul este aceea a reînnoirii puterii pe care o au. Prin natura lor, oamenii sunt fragili, slabi, timizi, speriaţi, incapabili să facă faţă provocărilor din prezent și nesiguri în confruntarea cu necunoscutul zilei de mâine. Și astfel, Dumnezeu Însuși devine puterea lor. După cum spune psalmistul: „Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea!” (Ps. 18:2). În al doilea rând, Dumnezeu le va da putere să se înalţe ca vulturii. Cei care Îl așteaptă pe Domnul au oportunităţi vaste cât cerul și le pot atinge prin credinţă, deoarece Domnul rămâne Îndrumătorul vieţii lor. În al treilea rând, așteptarea în Domnul îi împuternicește, astfel încât nici obstacolele cursei de astăzi, nici provocarea necunoscutului zilei de mâine nu îi obosesc și nici nu-i slăbesc.
Așteptarea Domnului este un antidot sigur pentru orice piedică am întâlni în marșul nostru spre împărăţie.
„Omul care Îl așteaptă pe Domnul este puternic, suficient de puternic pentru a rezista la presiuni mari. (…) Legat de Cel infinit, omul este făcut părtaș la natura divină. Asupra lui nu au niciun efect loviturile răului, căci el este îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Hristos.”[1]
În timp ce Îl așteptăm pe Domnul și ne înnoim puterile, pentru a face faţă îndatoririlor vieţii noastre aici, rămâne provocarea de a trăi cu un sentiment de speranţă pentru viitor. „Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduieşte şi aştept făgăduinţa Lui”, declară psalmistul (Psalmi 130:5). Care este acea speranţă spre care viaţa noastră trebuie să își îndrepte busola? Răspunsul vine tot din Scriptură: a doua venire a lui Hristos. Acest punct culminant al istoriei este speranţa supremă a creștinului: „aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:13,14).
Revenirea lui Iisus este momentul de apogeu al istoriei, împlinirea tuturor așteptărilor și speranţelor poporului lui Dumnezeu, începând de la Adam și până la ultima generaţie de pe pământ.
De ce declaraţie mai puternică am avea nevoie pentru a crede că așteptarea și nădejdea noastră ating punctul culminant la a doua venire a lui Iisus? Acest eveniment este momentul de apogeu al istoriei, împlinirea tuturor așteptărilor și speranţelor poporului lui Dumnezeu, începând de la Adam și până la ultima generaţie de pe pământ. De aceea privirea noastră este îndreptată permanent asupra revenirii lui Iisus – Cel care a suportat rușinea crucii „ca să poarte păcatele multora [și] Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9:28).
Pentru creștini, singura speranţă autentică este așteptarea faptului că Dumnezeu va aduce în cele din urmă ceea ce a promis. Prin moartea și învierea lui Hristos, Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13). Datorită acestei speranţe, putem afirma încrezători: „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3:20-21).
Va veni un moment în care cei care au fost peregrini și străini pe acest pământ vor primi cetăţenia cerului. Așteptarea va lua sfârșit, iar nădejdea se va preface într-o realitate veșnică.
Hudson Kibuuka este editor al revistei Dialogue și director asociat al Departamentului Educaţie din cadrul Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Silver Spring, Maryland, Statele Unite ale Americii. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei.