Retrăiesc uneori şi astăzi tulburarea ontologică ce a răbufnit în conştientul meu încă de când eram copil: Cum am apărut? De unde am venit? Pe măsură ce am crescut, noi întrebări mi-au neliniştit sufletul: Este necesar oare un sfârşit pentru tot ce are un început? Care va fi sfârşitul meu? Cum şi când va fi sfârşitul lumii?

Această curiozitate cu privire la origini şi finalitate definește umanitatea. Filme, scenarii știinţifico-apocaliptice, reviste de profil stau la dispoziţia oricărui iubitor de răspunsuri. Problema este însă că soluţiile variază atât de mult, încât omul nu mai ştie ce să creadă sau dacă să mai creadă ceva.

Avatarurile sfârșitului, în creștinism

Tema escatologiei a început să catalizeze interesul la puţin timp după înălţarea Domnului Iisus Hristos la cer. În cercetarea mea, am descoperit în jur de 160 de date cărora le-a fost proiectată o simbolistică apocaliptică, 160 de posibile sfârșituri ale lumii.

În a doua jumătate a secolului al II-lea, Montanus, Priscilla şi Maximillia, trei pseudoprofeţi creștini carismatici din Frigia, au început să propage ideea că ei sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ cu scopul de a vesti iminenta revenire a lui Hristos. Cam în aceeaşi perioadă, apologetul creștin Irineu lansa teoria că apocalipsa se va dezlănţui în anul 500 d.Hr., când, după calculul lui, urmau să se împlinească 6.000 de ani de la creaţie. Ulterior, teologul, filosoful și părintele bisericesc Augustin de Hipona a recalculat anul creaţiei şi, pe baza noii cronologii, a fixat revenirea Mântuitorului în anul 800.

În secolul al VIII-lea, a apărut o nouă teologie a sfârşitului, bazată pe textele din Apocalipsa care vorbesc despre cei 1.000 de ani. Anul 1000 d.Hr. a dobândit astfel rangul de „an apocaliptic”. În 1284, papa Inocenţiu al III-lea a calculat apocalipsa adăugând 666 de ani la anul în care a apărut islamul. A urmat anul 1666, care a trezit noi angoase, din motive lesne de înţeles.

Anul 2000 a stat sub același spectru al fobiei sfârșitului: fantoma unei spocalipse informatice (Y2K sau „bug-ul mileniului”) a bântuit imaginarul celor care se pregăteau să pășească în noul mileniu, dar nu neapărat cu dreptul: mulţi se așteptau la un dezastru informatic și economic produs de computere în noaptea de 31 decembrie 1999.

Anul 2008 a purtat și el la rever fantasma unei apocalipse autoinduse: inaugurarea acceleratorului de particule LHC (Large Hadron Collider) a indus teama că, în cazul eșecului experimentului, ar putea fi generată o gaură neagră care să înghită planeta. Un videoclip postat pe Youtube pe 9 septembrie 2008, care exploata acest scenariu terifiant, a fost accesat de 1.200.000 de persoane, indiciu că subiectul sfârșitului suscită încă interesul oamenilor.

Plămăditorii de apocalipse au brodat noi speculaţii legate de ziua de 21 decembrie 2012, dată la care s-ar fi putut sfârși lumea, potrivit calendarului maya.

Sfârșitul lumii, o preocupare extinsă dincolo de perimetrul lumii creștine

Putem regăsi expectativa unui Final (și temerile asociate acesteia) în cele mai vechi culturi religioase. Astfel, în escatologia zoroastriană identificăm Frashokereti, ziua finală în care binele va învinge răul, iar comuniunea iniţială dintre oameni și divinitate va fi restabilită.

În islam avem „Ziua Învierii”, respectiv „Ziua Judecăţii”, când Allah dă un verdict final în dreptul fiecărui individ. Potrivit convingerii musulmanilor sunniţi, semnele iminenţei acestei zile sunt cât se poate de clare: infidelitatea conjugală va deveni tot mai răspândită, criminalitatea și consumul de droguri vor fi în creștere, sărăcia și foametea vor ulcera tot mai mult chipul planetei, smogul va sufoca orașele, ploaia va fi acidă, oamenii vor merge în piaţă cu coapsele expuse și vor dansa până târziu în moarte, distanţe mari vor fi parcurse într-un timp scurt, oamenii ajungând să călătorească până la nori, poporul va avea drept conducător pe cel mai rău dintre fiii săi.

În mitologia scandinavă, apocalipsa se manifestă prin Ragnarok, momentul distrugerii masive a vieţii din univers. Chiar și în culturile orientale avem sfârșituri și începuturi ciclice.

În spatele preocupărilor pentru apocalipsă stă o frică viscerală, cu dublă cauză. Pe de o parte, omenirea a devenit conștientă de natura ei violentă și (auto)distructivă, capabilă de a declanșa o apocalipsă nucleară, iar, pe de altă parte, există teama de elemente exterioare, cum ar fi asteroizii, găurile negre sau chiar o scăpare de sub control a inteligenţei artificiale. Nu e surprinzător, în această situaţie, că omenirea caută soluţii de a supravieţui apocalipsei, chiar dacă unele par să frizeze absurdul, așa cum este planul de rezervă propus de Elon Musk, de colonizare a planetei Marte.

Ce are de spus Biblia despre apocalipsă

În răspunsul dat de Iisus Hristos nedumeririlor escatologice ale ucenicilor, identificăm un întreg evantai de indicii ale apropierii sfârșitului: „Isus a şezut jos, pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El, la o parte, şi I-au zis: «Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?» Drept răspuns, Isus le-a zis: «Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor»” (Matei 24:3-8).

Întrebarea ucenicilor vizează un eveniment local – distrugerea Ierusalimului, inclusiv a templului. Este limpede că în mintea lor exista o asociere directă între actul distrugerii orașului și sfârșitul lumii. Ucenicii nu puteau concepe faptul că istoria lumii ar fi putut continua nestingherită după ce templul din Ierusalim ar fi fost distrus. Pentru ei, sfârșitul lumii echivala cu nimicirea Ierusalimului.

Răspunsul lui Isus începe cu o avertizare – „să nu vă înșele cineva, fiindcă vor veni mulţi în numele Meu!” – cu privire la diferite teorii legate de sfârșit care nu respectă linia directoare a învăţăturii hristice.

Locul războaielor în ţesătura evenimentelor finale

Un aspect interesant este legat de faptul că războaiele despre care vorbește Iisus Hristos și care au fost considerate de-a lungul istoriei semne ale sfârșitului nu marchează finalul timpului. În cartea sa War Before Civilization: The Myth of the Peaceful Savage, Lawrence Keeley, profesor de arheologie si de antropologie la Universitatea din Illinois-Chicago, pornește de la premisa că fiecare civilizaţie se naște în urma războiului, în urma morţii a nenumăraţi oameni nevinovaţi. Între 90 și 95% dintre societăţi au cunoscut la un moment dat războiul, afirmă profesorul.

În ultimii 5.500 de ani au avut loc 14.500 de războaie, soldate cu 3.500.000.000 de morţi și doar pentru o perioadă de 300 de ani lumea s-a bucurat de pace, susţine cercetătorul Conway W. Henderson.

În cel mai vechi cimitir descoperit de arheologi, 45% dintre rămășiţele umane poartă urma unei morţi violente. Dacă privim la civilizaţia europeană (dezvoltată, tehnologică), am crede că lucrurile stau altfel. În realitate, în ultimii 200 de ani, Europa s-a confruntat cu 150 de războaie și 600 de lupte, bilanţul acestora urcând la peste 200 de milioane de morţi. Iisus afirmă că vor fi războaie, dar că ele nu reprezintă semnul sfârșitului.

Sub semnul ciumei

Un alt semn amintit este ciuma. De-a lungul istoriei au fost mai multe pandemii de ciumă, prima înregistrată pe continentul european fiind în 430 î.Hr. (în Atena), iar ultima, în secolul al XIX-lea. Pandemia din secolul al XIV-lea, cunoscută drept Moartea Neagră, a fost cea mai violentă, ucigând între o treime și jumătate din populaţia Europei. Generaţiile care au trăit aceste evenimente au considerat că ele sunt împlinirea sfârșitului lumii – pedeapsa lui Dumnezeu pentru lumea păcătoasă. Însă Iisus spune că toate aceste lucruri sunt doar începutul durerilor și nu reprezintă semnul sfârșitului timpului.

O planetă zguduită de seisme

Evanghelia după Matei mai vorbește și despre cutremure de pământ. De-a lungul timpului, la nivel global au fost multiple cutremure cu efecte devastatoare. Printre ele se numără cutremurul din China (a avut loc pe 23 ianuarie 1556, când au murit 830.000 de oameni), marele cutremur din Lisabona (1755, 1 noiembrie, Ziua Tuturor Sfinţilor – soldat cu aproximativ 100.000 de victime) și cutremurul din Sumatra (Indonezia, 26 decembrie 2004, cu un bilanţ ce a depășit 220.000 de morţi). Fiecare cutremur major a dus omenirea cu gândul la sfârșitul lumii.

Putem observa că, după fiecare calamitate menţionată, Iisus Hristos reiterează ideea că sfârșitul nu va fi atunci. În acest caz, care este rostul enumerării acestor necazuri?

Biblia se opune periplului stabilirii de date

Iisus Hristos voia să-i pregătească pe ucenici și să-i ajute să conștientizeze că adevărul nu va fi popular, ci va stârni prigoană. Persecuţiile din primele secole asupra creștinilor, cele din Evul Mediu asupra protestanţilor și, în final, persecuţiile dezlănţuite în timpul nostru în ţările arabe stau ca mărturie a împlinirii prezicerilor lui Hristos. Avertizarea lui Iisus Hristos „Vedeţi să nu vă înșele cineva!”, dublată de informaţii ce deconspiră prorocii și hristoșii mincinoși, subliniază ideea că oamenii vor adera la sisteme false de închinare care nu vor putea oferi salvarea mult visată.

Afirmaţia lui Iisus potrivit căreia sfârșitul va veni după ce Evanghelia va fi răspândită la scară globală nu-l ajută pe cel ce caută o dată fixă pentru revenirea lui Hristos. De fapt, scopul ei nu a fost datarea precisă a evenimentelor finale, ci mai degrabă ar trebui să fie un factor motivator pentru diseminarea valorilor creștine. 

În secţiunea a doua a capitolului, acolo unde devine evident că Iisus Hristos vorbește despre finalul timpului, sunt menţionate o serie de fenomene astronomice, culminând cu apariţia lui Dumnezeu: „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. (…) Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:29-36).

Pregătirea de care vorbește Hristos nu presupune doar afilierea la o anumită religie, ci ar trebui să fie concentrată pe „a fi”, pe trăirea principiilor pe care este clădit creștinismul, pentru a fi gata pentru întâlnirea cu Creatorul.

Niciun motiv de teamă

Teama de sfârşit este alimentată de cineva care are tot interesul să ne trezească spaima faţă de acest eveniment. Biblia ne asigură că viaţa pe această planetă nu va dispărea înainte de revenirea lui Iisus. A doua venire a lui Iisus Hristos este o veste bună, este împlinirea credinţei şi a speranţei oamenilor ale căror caractere au fost modelate de Dumnezeu. Este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla umanităţii, şi nu sperietoarea de care fug toţi. Acesta este crezul creștin. Așadar, în loc să ne temem de apocalipsă, ar trebui să ne rugăm zilnic, folosind cuvintele rugăciunii Tatăl nostru: „Vie împărăţia Ta!” (Matei 6:10).

Fixarea de date generează inevitabil dezamăgire, distrugând în cele din urmă orice credinţă că parusia este reală. Mai mult decât atât, alimentează pe de o parte fricile și angoasele celor așa-zis slabi de înger, și, pe de altă parte, îi distrează pe scepticii care consideră credinţa ridicolă.

La jumătatea secolului al XIX-lea, filosoful și teologul danez Søren Kierkegaard folosea o parabolă pentru a descrie sfârșitul:

„Un foc a izbucnit în spatele scenei unui teatru. Clovnul a ieșit pe scenă să avertizeze publicul; ei au crezut că este o glumă și au aplaudat. El a repetat avertizarea, ei au aclamat și mai tare. Exact așa cred că se va sfârși lumea: în mijlocul aplauzelor unor distraţi care cred că e o glumă.”

Avertismentul lui Iisus nu are nimic din textura unei glume: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24:42), dar este însoţit de o promisiune la fel de sigură: „Să nu vă părăsiţi, dar, încrederea voastră pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. Încă puţină, foarte puţină vreme, şi «Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi»” (Evrei 10:35-37). Aceste cuvinte încurajatoare au fost transmise din generaţie în generaţie, de la părinte la copil. Speranţa că într-o zi vei vedea apariţia Dumnezeului Iisus Hristos poate inspira și visul tău „din toate, cel frumos”, cum spunea Arghezi.

Apocalipsa nu trebuie să ne sperie, după cum nici teoriile false despre ea, altoite în același trunchi, nu trebuie să ne înșele. Apocalipsa nu e doar un mit remaniat de la o generaţie la alta, ci e vestea bună că războaiele, sărăcia, dezastrele naturale și epidemiile vor avea un final. E vestea chiar mai bună că Iisus revine ca să fie pentru totdeauna cu noi.

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta. Puteţi urmări integral programele aici.