După aproape patru milenii de la ratificarea pe piatră a legii cu privire la odihna săptămânală, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) reiterează dreptul fiecărei persoane la odihnă și recreere.[1]
Un drept care, secvenţial, a tot fost încălcat, în vreme ce în urmă cu aproape patru milenii era o datorie moral-religioasă. Iată cum odihna și recreerea își găsesc fiinţare între obligaţie și drept al omului.
Ce este recreerea?
Modul în care Decalogul abordează chestiunea odihnei și recreerii este cel puţin surprinzător. Porunca obligă și identifică responsabilitatea ca fiind individuală, pe când Declaraţia Universală a Drepturilor Omului deplasează responsabilitatea dinspre interior spre exterior, evidenţiind factori care ar putea facilita sau împiedica experimentarea odihnei și recreerii.
Ceea ce complică ecuaţia este apariţia lui trebuie, ca și când odihna și recreerea nu sunt de dorit, iar existenţa lor este în mare măsură garantată de ascultarea de lege. Este nefiresc să fim obligaţi să acţionăm conform voinţei și plăcerii noastre. În consecinţă, răspunsul la întrebări precum: „Ce este recreerea?“ sau „Care este opusul ei?“ devine absolut necesar.
Sabatul – o zi de odihnă și recreere
André Chouraqui, în cartea Cele zece porunci ale zilelor noastre, identifică Sabatul de ziua a șaptea drept consacrat Fiinţei divine, iar unirea dintre oameni și întâlnirea omului cu el însuși sunt pecetluite de unirea omului cu Fiinţa supremă.[2] Această sărbătoare universală a devenit spaţiul și timpul în care s-au născut surogatele odihnei, distracţia și plictiseala.
În „Eseu despre duminică“, Constantin Noica descrie sensul Sabatului ca unul al reîntoarcerii omului la Geneză, al recreării lui prin aceea că-l înstrăinează de cele ale lumii și-l reîntâlnește înăuntrul său cu sine însuși. Sabatul este ziua de odihnă „în care nu te mai îndeletnicești cu altceva decât cu tine și cu tainele ce ţin de tine. E ziua Domnului; adică ziua singurătăţii tale, a întoarcerii tale la izvor.“[3]
„La ce bun șase zile oarbe, dacă a șaptea nu aruncă niţică lumină asupră-le?“
Concluzia lui Noica este că „munca noastră nu mai e sfinţită de nici un înăuntru; că duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere și distracţie“[4]. Cele șase zile de muncă le socotește a fi „oarbe“, iar ziua a șaptea este sfinţitoare și aducătoare de sens, de lumină.
„La ce bun șase zile oarbe, dacă a șaptea nu aruncă niţică lumină asupră-le?“ Cât despre Noica, Gabriel Liiceanu scria: „Era prea zgîrcit cu avuţia de timp a vieţii sale ca să-și permită «șase zile oarbe» din șapte. Ziua a șaptea trebuia să fie nu numai celebrată în sine, ci făcută să iradieze asupra celorlalte.“[5]
Distracţia este surogatul odihnei și recreerii
Modernitatea recentă schimbă sensul odihnei și recreerii cu distracţia sau plictiseala. Chiar și concediul de odihnă devine obositor prin atâta distracţie. În locul lui avem vacanţe, iar lor nu li se potrivesc atributele odihnei și recreerii, ci mai degrabă unele precum distracţia, plăcerea și senzaţiile tari. Chiar și zicătoarea: „După muncă, și odihnă“ este înlocuită cu: „După muncă, și distracţie.“
Omul este lipsit de sens pentru că nu se întâlnește cu sinele lui în odihnă și nu se recreează prin odihnă.
Mai degrabă, el fuge de această întâlnire. Orizontul iluzoriu al distracţiei alimentează continuu fuga de întâlnirea sinelui și hrănește iluzia trăirii „în afară“. Cu cât este mai distras de ceea ce-i este exterior, cu atât mai departe-i de sine și, astfel, de tot ceea ce el speră să primească prin distracţie. Prin distracţie caută odihna, dar tocmai ea îl obosește.
Nimeni nu mai scuză distracţia
Sensul etimologic al cuvântului „distracţie“ diferă atât de mult de sensul uzual încât nimeni nu mai simte nevoia de a scuza distracţia sau cel puţin de a o justifica. În dicţionarele din epoca trecută, cuvântul „distracţie“ era definit ca „distragere de la lucrurile serioase, acţiunea de a medita la altceva decât la ceea ce te interesează, lipsă trecătoare de atenţie sau lipsă de concentrare“.
Astăzi, prin distracţie ne referim în special la activităţile care pun în contrast munca și care în același timp o dezbracă de plăcere.
Distracţia este un soi de activitate hedonistă care necesită un efort cel puţin echivalent cu cel al muncii obișnuite. Am spune noi: „Costă efort, dar merită!“ După un astfel de concediu sau după o astfel de activitate distractivă ai nevoie de un concediu de odihnă.
Fără a o încadra axiologic sau moral, distracţia ne distrage de la traiectoria înţelegerii sensurilor lucrurilor pe care le facem și astfel ne îndepărtează de noi înșine și de Cel care ne-a făcut. Ea reușește să ne convingă să renunţăm la a ne trăi propria viaţă și să încercăm să o trăim pe a altora. În acest mod, viaţa nu este trăită dinspre interior spre exterior, ci dinspre afară spre nicăieri.
Recreerea recuperează, întărește și zidește
Recreerea se referă la ceea ce facem pentru a ne recupera, întări și zidi. Ea facilitează refacerea minţii și a trupului prin întreruperea ocupaţiilor obișnuite și înlocuirea lor cu ceva de natură diferită, care, în același timp, poate să ne relaxeze. Prin recreere redevenim capabili să ne întoarcem la activitatea precedentă cu puteri noi.[6] După astfel de momente recreative nu mai există nevoia de o pauză de refacere trupească sau mintală.
Dacă distracţia este fuga obositoare și distructivă a omului de întâlnirea cu tainele dinăuntrul său, recreerea este pauza odihnitoare, creatoare, intenţionată și controlată a omului spre cunoașterea sinelui și a Izvorului din care-și are obârșia. O clipă care le iradiază pe toate celelalte.
Ștefăniţă-Marian Poenariu consideră că recreerea fortifică, reface și oferă puteri noi, pe când distracţia absoarbe energia necesară muncii folositoare. Asemănarea dintre ele este dată de plăcere.