Tranziţia actului educaţional de la nivelul familial la cel public, instituţional, tinde să influenţeze percepţia socială cu privire la factorii responsabili în educaţia copiilor. În conștiinţa comună a părinţilor se regăsește din ce în ce mai des ideea conform căreia grădiniţa, școala și biserica sunt primordial responsabile de educarea copiilor lor.

Trecerea spre mediul privat în domeniul școlarizării augmentează această percepţie. Taxele școlare și, pe cale de consecinţă, așteptările cu privire la calitatea serviciilor educaţionale tind să accentueze pretenţiile pe care părinţii le au de la instituţiile educaţionale și, totodată, scuzele părinţilor în cazul unor rezultate negative. De fapt, indiferent de aportul fiecărei instituţii în parte, responsabilitatea pentru educarea copiilor rămâne la părinte. Fie că acesta alege ajutor instituţional de la vârsta de doi ani sau de la șase ani, Codul Civil din România îi oferă părintelui atât autoritatea, cât și responsabilitatea educaţiei copilului. „Tatăl și mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educaţia, învăţătura și pregătirea sa profesională.”[1] Dacă, în perioada dictatorială, în intervalul 0-3 ani, copiii erau în mare măsură educaţi exclusiv de părinţi, începând cu vârsta de doi sau de trei ani[2] copiii luau primul contact cu educaţia formală.

Copiii școlarizaţi începând cu vârsta de trei ani

Îngrijorător e că, în conformitate cu legea pentru modificarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, din data de 2 aprilie 2019, „învăţământul școlar, superior și grupa mare din învăţământul preșcolar devin obligatorii până cel târziu în anul 2020, grupa mijlocie până cel mai târziu în anul 2023, iar grupa mică până în anul 2030.”[3]

În contextul acestor noi prevederi, rolul părintelui se va rezuma oare doar la alegerea creșei, grădiniţei și a școlii copiilor? Chiar și această decizie este de fapt condiţionată de alternativele oferite de statul român. Fie că vorbim de școlile de stat, fie de cele private, ele operează într-un cadru legal doar dacă adoptă programa unică, naţională, iar dacă ne referim la forma educaţională, părintele nu are alternative. Chiar dacă drepturile omului enunţă ideea libertăţii părintelui de a alege programa, metoda și forma de învăţământ, în România părintele are la dispoziţie o singură variantă. Programe alternative nu există și, de asemenea, variantele de unschooling și homeschooling nu sunt reglementate.

Parteneriatul școală-familie

Dincolo de responsabilitatea alegerii factorilor instituţionali educativi ce contribuie la dezvoltarea copiilor, părinţii au rolul primordial al oferirii educaţiei din cadrul familiei. Indiferent de instituţiile la care facem referire – școală, biserică, bibliotecă, casă de cultură, media ș.a.m.d. –, succesul procesului educaţional depinde de parteneriatele[4] încheiate de fiecare instituţie în parte și de părinţi. Conceptul parteneriatului școală-copil, biserică-părinte, cluburi educative-părinţi ș.a.m.d. a demonstrat că performanţa copilului este direct proporţională cu implicarea activă și informată a părintelui. Metodele educative din cadrul familiei determină în mare măsură manifestările socio-morale ale copiilor, randamentul la școală și dezvoltarea personalităţii[5].

Prin activităţile sale specifice, parteneriatul școală-familie are capacitatea să înmulţească și să dezvolte factorii educogeni ai familiei.

Părinţii pot fi conștientizaţi asupra rolului pe care îl au în educaţia propriilor copii; pot fi ajutaţi să identifice comportamentele și atitudinile distructive ale copiilor lor și, în același timp, să le îndrepte; pot fi îndrumaţi în cunoașterea caracteristicilor psihologice ale copiilor; pot învăţa noi metode de comunicare adaptate etapelor diferite de vârstă ș.a.m.d. Toate acestea pot fi realizate prin ședinţe cu părinţii, prin discuţii private cu cadrele didactice, în cadrul asociaţiilor de părinţi sau prin organizarea de cursuri pentru părinţi[6]. Această nouă abordare din cadrul unităţilor de învăţământ, deși foarte rar întâlnită în practică, devine un factor important al definirii conceptului de școală a părinţilor.

Începând cu prima înscriere a copilului într-o unitate de învăţământ, grădiniţa și școala pot deveni parteneri și îndrumători în cadrul educaţiei familiale.

Etapa valorilor. Copilul între 3 și 7 ani

Perioada copilăriei între 3 și 7 ani este perioada în care copilul are primul contact cu instituţiile formale de educaţie. De cele mai multe ori, acestea sunt creșele și grădiniţele. Acestei perioade i se poate atribui numele de etapa valorilor, deoarece este etapa în care copilul dobândește capacităţi și instrumente de distincţie între valoare și nonvaloare, frumos și urât, bine și rău. Trăsăturile dominante de caracter își găsesc geneza în această perioadă.

În cultura iudaică, un copil de până la șapte ani era în responsabilitatea mamei, iar preocupările părintești erau îndreptate în mod deosebit spre formarea moral-comportamentală a acestuia.

Sintagma „cei șapte ani de acasă” semnifică mai mult decât o referire generală la bun-simţ. Cei șapte ani de acasă reprezintă perioada în care sunt așezate fundamentele educaţiei copilului, ce vor determina în mare măsură succesul sau insuccesul lui. Această moștenire iudaică poate fi și unul dintre motivele pentru care dintre cei 855 de câștigători ai Premiului Nobel, până în anul 2012, 173 au fost evrei și alţi 20, descendenţi din evrei[7]. Poate deloc întâmplător, evreii nu se regăsesc printre premianţii obișnuiţi ai olimpiadelor școlare internaţionale. Lipsa de rezultate indică o abordare diferită chiar a educaţiei formale, o abordare ce duce spre rezultate uimitoare.

Valorile morale ca fundament al educaţiei

Strădania părinţilor de a-i determina pe copii să acumuleze mult conţinut informaţional în primii ani de viaţă poate duce la reversul intenţiei lor. Nu puţini sunt aceia pentru care este foarte importantă vârsta la care copilul lor vorbește, scrie, socotește sau stăpânește o limbă străină. Cu cât copilul acumulează mai repede aceste cunoștinţe, cu atât este considerat mai inteligent. Această paradigmă relevă un interes mai accentuat pentru dobândirea de informaţii decât pentru formarea psihosomatică a copilului și îndrumarea lui în formarea unei gândiri creative, independente și critice.

Pericolul unei abordări fundamentate pe o accentuare a dobândirii de informaţii încă din primii ani de viaţă poate fi înţeles abia în următoarele etape de dezvoltare a copilului.

Conţinuturile neadecvate vârstei, metodele obositoare de învăţare, neînţelegerea sensului învăţării unor informaţii, memorarea excesivă, pierderea voioșiei din actul învăţării, privarea copilului de timpul liber, inhibarea creativităţii sunt metode și riscuri ale unei astfel de abordări. Pe de altă parte, capacitarea copilului în demersul dobândirii valorilor îl pregătește pentru a performa pe parcursul întregii vieţi. Prin învăţarea perseverenţei, răbdării, punctualităţii, altruismului, compasiunii, adevărului, iubirii, frumosului, binelui ș.a.m.d, copilul dobândește instrumentele necesare dezvoltării lui, formării lui profesionale, dobândirii de informaţii și, în același timp, mărește probabilitatea succesului într-o gamă mai largă de posibilităţi.

Învăţarea în joacă

Învăţarea fără bucurie ucide fiorul cunoașterii și curiozitatea. Memorarea și învăţarea excesivă la vârste mici privează copilul de timpul liber care îi oferă cadrul dezvoltării creativităţii. Învăţarea fără perseverenţă încurajează oportunismul, cunoașterea devenind astfel o experienţă superficială și de scurtă durată. Învăţarea fără iubire, altruism și compasiune îngâmfă și inhibă inteligenţa socială, relaţională și emoţională. Toate aceste valori sunt imperios necesare actului educaţional nu doar în ideea alăturării lor demersului învăţării, ci prin poziţionarea lor prioritară. În funcţie de felul în care un copil își însușește aceste valori, succesul lui devine predictibil.

Adevărul – un concept abstract neînţeles

Adevărul și minciuna sunt concepte pe care copilul, în etapa valorilor, nu le poate înţelege, dar aceasta este vârsta în care ele i se definesc. Modalitatea prin care copilul asimilează valoarea adevărului ţine de adaptabilitatea părintelui în a înţelege psihologia vârstelor și de a reacţiona în raport cu aceasta. Copiii aflaţi în etapa valorilor, 3-7 ani, sunt fiinţe perceptive mai degrabă decât receptive. Noţiunile abstracte nu pot fi înţelese bine. Sunetelor care formează cuvinte sau concepte nu le sunt atașate semnificaţii inerente, ci numai prin educaţie le sunt oferite. În sensul acesta, un copil poate să rostească o informaţie mincinoasă în sistemul de referinţă al adulţilor, dar reală în sistemul lui. Copiii cred că fricile și dorinţele lor sunt reale. Micuţul înţelege lumea și se raportează la ea filtrând informaţiile dobândite prin dorinţele și nevoile lui. Conceptele temporale sau spaţiale care fac referire la zile, minute, zone geografice sunt termeni abstracţi fără semnificaţii. Mai mult, un copil poate răspunde pozitiv la întrebarea mamei cu privire la spălarea mâinilor înainte de masă fără ca el să se fi spălat. Nu s-a spălat atunci, dar ieri înainte de masă a făcut lucrul acesta.

Neînţelegerea mecanismelor de gândire a copiilor în funcţie de vârstă poate crea un cerc vicios în procesul de educaţie.

După mai multe ocazii în care copiii mint în raport cu sistemul de gândire al unui adult, părintele îl poate numi mincinos sau poate reacţiona prin atitudini de profundă mâhnire și supărare. Această abordare inhibă dezvoltarea naturală a copilului. În același timp, simţindu-se neînţeles, copilul atribuie reacţiile apăsate ale părintelui unui alt concept. Creativitatea și imaginaţia lui devin surse de vinovăţie, iar consecinţele minciunii sunt atașate acestor valori, iar ea, minciuna reală, rămâne (ne)incriminată. Astfel de reacţii cauzate de dorinţa de a-l învăţa pe copil adevărul se pot concretiza tocmai în rezultatele pe care le dezavuăm.

Minciună sau imaginaţie

Copilul percepe lumea atât de diferit, încât până și obiectelor le atribuie sentimente umane. Păpușa plânge, lemnul suferă, iar furculiţa este tristă. Aceste imagini definesc procesul natural de creștere a copilului. Imaginaţia și realitatea nu au puncte clare de demarcaţie în mintea lui. Înţelegerea acestui fapt este primul pas al părintelui în dinamica educaţiei copilului la această vârstă. Părinţii au datoria de a identifica problemele reale din comportamentele copiilor și să le încurajeze tendinţele pozitive. Un băieţel le poate povesti colegilor că tatăl lui i-a cumpărat 300 de mașinuţe și că mâine le va construi fiecăreia câte un garaj. Este evident faptul că intenţia lui nu a fost să mintă, ci să se laude. Lăudăroșenia trebuie tratată, dar și ea în raport cu vârsta la care se află. Un copil în etapa valorilor are nevoie să fie văzut când realizează lucruri frumoase și să fie apreciat pentru acestea. Aberant este faptul că tendinţa adultului nu e aceea de a-l încuraja pe copil să-și comunice realizările cerând apreciere și recompensă. În același timp, comportamentele negative sunt rapid penalizate. Educaţia prin exemplu, prin apreciere și prin sublinierea comportamentelor bune este cea mai bună cale de învăţare a valorilor, nu doar în perioada prunciei, dar cu precădere atunci.

Prima „minciună” – un semn al inteligenţei?

Proverbele care îi așază pe copii în fruntea topurilor de mincinoși și statisticile care susţin că un copil preșcolar minte cel puţin o dată la 90 de minute au sens privite dintr-un sistem matur de referinţă. În caz contrar, catalogarea lor este formatoare, iar copiii devin ceea ce le spunem că sunt. Fabulaţiile și exagerările sunt considerate de către psihologi primii pași în dezvoltarea conștiinţei de sine[8] și, totodată, un semn al dezvoltării cognitive[9].

La ce vârstă un copil este capabil să spună prima minciuna? Răspunsul la această întrebare depinde de încadrările în funcţie de vârsta psihologică. Dacă între trei și șapte ani un copil nu poate face distincţie clară între fabulaţia unei povești sau a unui joc și minciuna reală, această perioadă ludică este urmată de o perioadă a combinaţiilor dintre minciuni și imaginaţie[10]. În această perioadă, dacă un copil nu este corijat, minciuna intenţionată îi va deveni instrument de evitare în toate provocările vieţii.

Pedeapsă, disciplină și consecinţe

Rolul pedepselor în educaţia familială este mult dezbătut în psihologia actuală, dar chiar și în cazul pedepselor corporale moderate aplicate într-un cadru emoţional echilibrat, corelaţiile cu efectele negative de genul violenţei și criminalităţii sunt greu de realizat. Pedeapsa reprezintă o constrângere aplicată cuiva pentru încălcarea unei norme, cu scopul de a corija. Ea produce disconfort, durere, suferinţă sau tristeţe. Principiul condiţionării operante stă la baza oricărei forme de pedeapsă[11]. Chiar și automatismele organismului uman operează în funcţie de observarea consecinţelor comportamentale, în funcţie de care proiectează noile comportamente. Disconfortul produs de consecinţele unui comportament diminuează șansa repetării lui, dar pedeapsa nu poate fi încadrată exclusiv în consecinţele directe și imediate ale comportamentelor. În multe situaţii, consecinţele negative nu pot fi observate imediat, ci mai degrabă ele sunt precedate de rezultate iluzorii pozitive. Uneori, minciuna te eliberează dintr-o dificultate, furtul îţi satură pofta sau dorinţa, înșelatul te plasează în avantaj ș.a.m.d. Pentru a înţelege consecinţele reale ale acestor comportamente este nevoie de o gândire analitică și aplicată, iar un copil nu este capabil de aceasta.

Există disciplină fără pedeapsă? Există, dar nu întotdeauna și nu la orice vârstă. Perioada valorilor este cea mai favorabilă etapă pentru aplicarea disciplinei și a pedepselor în multitudinea lor de forme.

Cu cât pedepsele sunt aplicate la o vârstă mai fragedă, cu atât mai probabile sunt efectele pozitive. Dacă, până la vârsta de un an, nu este nevoie ca un copil să fie pedepsit în vreun fel, iar pentru copiii de 1-3 ani funcţionează distragerea atenţiei, între 3 și 7 ani copilul are nevoie de disciplinare atât prin recompensă, cât și prin pedepse. Atât cât este posibil e bine ca pedepsele să reprezinte consecinţele naturale ale faptelor. Este suficient și necesar ca părinţii să nu-și asume total consecinţele faptelor copiilor lor. Dacă un copil murdărește mereu oglinda este suficient să fie învăţat să o cureţe. Dacă un copil nu își pune jucăriile, culorile, hăinuţele la loc este suficient ca el să fie lăsat să le pună la loc. Unirea comportamentelor, în mod adecvat vârstei copilului, cu consecinţele lor este cea mai bună formă de pedeapsă.

Cu cât pedepsele, de orice natură, sunt aplicate la vârste mai mari, cu atât au mai puţin randament și în același timp au potenţialul de a inhiba personalitatea copilului și încrederea în el însuși. Iată de ce este important ca părinţii să fie învăţaţi despre psihologia vârstelor și despre modurile eficiente de raportare la copii și situaţiile de viaţă în care se află aceștia.

Oamenii nu devin părinţi prin nașterea copiilor lor, ci prin educaţie. Indiferent de parteneriatele prin care adulţii sunt învăţaţi să devină părinţi, școala părinţilor este o necesitate.

Ștefăniţă Poenariu este președintele Asociaţiei Holistic Christian Education, care operează Transylvania International School.