Dacă, din punct de vedere biologic, un om devine părinte în momentul în care i se naște un copil – sau, din punct de vedere civil, în momentul în care adoptă un copil –, din punct de vedere practic și chiar moral, un om devine părinte atunci când criteriilor amintite li se adaugă o serie de aptitudini și calificări.

Ţinând cont de miza „profesiei” de părinte în raport cu evoluţia societăţii sau chiar cu supravieţuirea ei, educaţia parentală își arată importanţa critică – rezultatele ei definesc viaţa regizorilor-actori ai societăţii de mâine.

Școala părinţilor

Direcţia și ritmul dezvoltării societăţii depind de abilitatea și de voinţa noastră de a găsi un spaţiu social conceptului de „școală a părinţilor”. În sarcina cui ar trebui să intre instruirea individului pentru dobândirea abilităţilor și a competenţelor necesare unui părinte? Răspunsul la această întrebare nu este deocamdată bine conturat – prin familie, școală, biserică sau instituţii specializate?

Iubește-l pe înţelesul lui

Educaţia parentală are în vedere să ofere instrumente, aptitudini și competenţe cu ajutorul cărora copiii să atingă rezultatele dorite. Ea urmărește, de asemenea, consolidarea unor principii educaţionale izvorâte atât din psihologia copilului, cât și din cea a părintelui. Dacă obiectivele educaţiei pot fi identificate și asumate de către părinte cu mai multă ușurinţă, instrumentele și metodele prin care pot fi atinse obiectivele asumate depind de mai mulţi factori. În primul rând, niciun copil nu este identic cu altul. Succesul metodei de educaţie alese depinde de felul de a fi al copilului, de temperamentul său, de trecutul său ș.a.m.d. În al doilea rând, metodele de educaţie trebuie adaptate continuu vârstei copilului și etapei curente a dezvoltării personalităţii lui. În același timp, este important ca părintele să conștientizeze că nu este suficient să simtă iubire faţă de copil și să-i dorească binele, ci este nevoie să acţioneze în conformitate cu sentimentele și intenţiile pe care le are. Acţiunile protectoare, îndrumătoare, educative ale părintelui au nevoie, pe lângă intenţiile de bine și iubire, să fie modelate de o bună cunoaștere a metodelor educative de folosit și de o bună înţelegere a percepţiei copilului. Nu este suficient ca un părinte să-și iubească copilul prin acţiuni sau comportamente informate, ci este nevoie să îl iubească pe înţelesul lui.

Tendinţa naturală o oricărui om este să iubească așa cum se simte iubit, să aprecieze cum și cât se simte apreciat și să ofere după cât și cum are el nevoie. Până la urmă, această idee se regăsește în Sfânta Scriptură și stă la baza moralei creștine: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel” (Matei 7:12). Acest postulat aplicat în sens literal poate justifica, totuși, o serie de acţiuni cu posibil impact negativ. Unuia poate să îi placă un lucru, altuia, altul, unuia poate să îi facă bine un lucru, altuia, nu. Cineva își poate găsi plăcere în comportamente deviante și dăunătoare, ceea ce nu îi dă dreptul să le direcţioneze spre cel de lângă el. În sens restrâns, în cadrul educaţiei copiilor este imperios ca părintele să vorbească pe limba copilului, să-l iubească în așa fel încât copilul să poată decodifica iubirea, iar acţiunile educative să ţină cont de personalitatea și vârsta acestuia.

Etapele rolului de părinte

Rezumând mai multe perspective asupra educaţiei copiilor, în congruenţa lor cu stadiile psihosomatice, am putea încadra educaţia copiilor în patru etape: 1) etapa dictatorială, 2) etapa valorilor, 3) etapa responsabilităţilor, 4) etapa prieteniei. Aceste etape descriu atât percepţiile, nevoile și personalitatea copiilor, cât și acţiunile educative ale părinţilor în raport cu ele.

Etapa dictatorială – Ascultarea

Prima etapă în rolul de părinte este cea dictatorială și se referă la educaţia copilului de la 0 la 3 ani. În această perioadă este cel mai probabil ca un copil să înveţe ascultarea, iar modelul autoritar de educaţie își are cele mai bune rezultate în această perioadă. Limitele, fermitatea și autoritatea sunt percepute de copil ca determinări ale unui mediu sigur și predictibil. Dacă în această perioadă copilul este cel mai vulnerabil, aceasta influenţează raportarea la orice îi este necunoscut. Frica este un mecanism de apărare în faţa posibilelor pericole și, în același timp, o trăire naturală a copilului. În funcţie de vârsta copilului, de intensitatea și de ritmicitatea ei, frica poate deveni o tulburare nervoasă, dar, până la această extremă, ea protejează copilul în vederea descoperirii lumii. Neavând experienţă, un sistem de gândire bine conturat sau semnificaţii și sensuri clare atribuite tuturor elementelor înconjurătoare, copilul abordează necunoscutul cu precauţie. Această stare înlesnește procesul învăţării ascultării. În cadrul regulilor și fermităţii, el este fericit. Dacă un părinte nu reușește să-l înveţe ascultarea în primii ani de viaţă, în mod direct proporţional cu trecerea timpului aceasta devine aproape imposibilă.

Unul dintre cele mai mari obstacole în calea învăţării ascultării este permisivitatea părintelui, cauzată de gingășia copilului și de credinţa că un copil la un an sau doi nu poate să înţeleagă bine situaţiile de viaţă și de aceea disciplinarea lui ar trebui amânată pentru momentul în care va înţelege. Totuși, capacitatea de înţelegere a unui copil este suficientă în raport cu vârsta la care se situează, și ceea ce se urmărește în această perioadă este formarea unor comportamente purtătoare de conţinut și îndrumătoare spre înţelegeri mai clare. Comportamentele asumate de copil prin ascultare îl protejează de impactul comportamentelor negative și îl conduce spre înţelegerea motivaţiei comportamentelor bune. La fel cum credinţele și cunoașterea determină comportamente, la rândul lor și comportamentele determină credinţe și cunoaștere. În felul acesta, copilul este protejat și se dezvoltă asumându-și comportamentele copiate sau impuse odată cu înţelegerea raţiunii lor.

Un alt motiv pentru care este important ca un copil să înveţe ascultarea este acela că aceleași capacităţi cognitive și volitive necesare în procesul ascultării de părinte vor fi folosite și în cazul ascultării de alte instanţe de autoritate, precum conștiinţa sau Dumnezeu. Un copil crescut de niște părinţi permisivi, într-un cadru lipsit de reguli și fermitate, va avea mai multe probleme în încercările lui de a-și impune propriile reguli și limite.[1]

Ascultarea – consecvenţă, concizie, claritate și fermitate

Însușirea ascultării, ca trăsătură evidenţiată a etapei dictatoriale, poate fi realizată prin implementarea câtorva atitudini precum: fermitate, consecvenţă, concizie și claritate. Învăţarea ascultării nu încurajează formularea unor multitudini de reguli, ci mai degrabă identificarea celor mai importante dintre ele și impunerea lor cu fermitate și dragoste. Trei, patru reguli păstrate cu stricteţe sunt suficiente pentru a-l învăţa pe copil ascultarea și în același timp a-l proteja și călăuzi în procesul educaţiei. Cu cât sunt mai multe, cu atât regulile sunt mai specifice și, drept consecinţă, încălcate în situaţii diferite de viaţă. Unui copil între 0 și 3 ani îi este aproape imposibil să contextualizeze aplicarea unei reguli, să îi vadă rostul în funcţie de situaţia în care se află. Astfel, atunci când, într-o anumită situaţie, nu se cere aplicarea unei reguli, copilul poate percepe acest lucru drept o încălcare a respectivei reguli, fapt ce îi poate scădea acesteia valabilitatea, din perspectiva lui. La această vârstă, copilul percepe că o regulă este bună sau nu, de aceea este foarte important ca regulile casei să fie principiale, nenegociabile și general valabile. O astfel de abordare nu sufocă creativitatea și bucuria copilului, ci îl protejează, îl învaţă și, în același timp, îi creează un mediu sigur, prielnic dezvoltării.

Adesea se poate observa în cadrul familiilor că un copil ascultă mai degrabă de un părinte decât de altul. Aceasta se datorează în primul rând fermităţii și consecvenţei părintelui eficient. Copiii au capacitatea ca, din tonalitatea vocii, din experienţele anterioare și din expresivitatea feţei, să simtă dacă în urma negocierilor, a plânsului sau a insistenţei au vreo șansă de câștig. Fermitatea trebuie înţeleasă în termeni de convingere, consecvenţă și hotărâre, iar nicidecum în ideea de impunere prin agresivitate.

Atingerea înseamnă: „Te iubesc!”

Toate aceste comportamente, atitudini și metode educative au nevoie de un liant al iubirii necondiţionate. Mai mult decât orice, copilul are nevoie de dragoste manifestată. Luate separat, metodele, comportamentele și atitudinile pot fi lipsite de iubire sau aceasta poate să nu fie corect comunicată. Nu este suficient să iubești și este la fel de important să iubești pe înţelesul subiectului ales, să-ţi faci înţeleasă iubirea. Cea mai potrivită formă de iubire și cel mai bine înţeleasă de către copil, între 0 și 3 ani, este atingerea și timpul petrecut împreună.

Studiile demonstrează o legătură directă între mângâierea copilului[2], starea lui emoţională și dezvoltarea lui. Chiar și din perspectivă medicală atingerea poate influenţa sănătatea copilului. Un studiu realizat în cadrul Spitalului de Copii Nationwide din Columbus, Ohio, relevă faptul că, prin îmbrăţișare, creierul unui copil se dezvoltă mai bine.[3] Potrivit unui alt studiu, realizat de către psihologul Darcia Narvaez, copiii care sunt luaţi în braţe mereu și cu precădere când sunt triști, devin niște copii sănătoși, empatici, productivi și mai puţin predispuși la depresie.[4]

Fobia răsfăţului

Teama multor părinţi este că această relaţie dintre părinte și copilul său poate degenera în răsfăţ. Fobia răsfăţului poate avea cauze multiple. Unele pot cu ușurinţă să aibă raţiuni egoiste, ce ţin de confortul și comoditatea părinţilor, în timp ce altele ţin de lipsa lor de informare. Astfel, soluţii precum pregătirea unui dormitor separat pentru copil de la câteva luni de viaţă, ignorarea lui în momentele de plânset, purtarea ocazională și de scurtă durată în braţe, oprirea alăptatului pe timpul nopţii sau chiar oprirea totală a alăptatului din primele luni de viaţă pot deveni normalitate, în pofida faptului că un copil are nevoie de iubire, iar felul prin care percepe iubirea este atingerea și prezenţa părintelui lângă el.

Educaţie prin alăptare

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii[5], pentru o dezvoltare optimă și deplină a sănătăţii, un sugar ar trebui hrănit timp de 6 luni în mod exclusiv la sân, iar pentru o perioadă de peste doi ani, alăptării să i se adauge o alimentaţie complementară. Conform unei metaanalize citate în cartea Infant feeding guidelines: information for health workers[6] (Linii îndrumătoare pentru hrănirea sugarilor: informaţii pentru lucrătorii din sănătate), inteligenţa copiilor este asociată cu perioada de alăptare. Pornind de la alăptarea timp de o lună, se pot observa diferenţe indicate în scorurile la testele de inteligenţă, aceasta în raport cu cei care nu au fost alăptaţi. Aceeași corelaţie este observată și din perspectiva sănătăţii.[7] În Romania, 20% dintre mame își alăptează copii în primele 6 luni.

Migraţia părinţilor – Abuzul absenteismului

Cei mai mulţi dintre părinţii care pleacă la muncă în afara ţării o fac din motive ce au ca fundament altruismul și iubirea faţa de copii. Cu toate acestea, copilul nu percepe iubirea părintelui, ci mai degrabă absenţa lui îi oferă trăiri contrare. În unele cazuri, copiii interpretează posibilele neînţelegeri maritale ca fiind sursa plecării unuia dintre ei, iar unii chiar se învinovăţesc, considerându-se insuficient de buni pentru părinţii lor. Chiar și în cazurile familiilor cu abilităţi deosebite de comunicare, copiii au predilecţia de a se considera motivul despărţirii părinţilor. Uneori, părinţii își verbalizează intenţia, spunându-i copilului că acest sacrificiu este pentru el: Plecăm amândoi sau unul dintre noi pleacă pentru a-ţi fi ţie mai bine.” Această presiune inhibă personalitatea copilului, iar dacă aceasta există la vârste fragede, consecinţele sunt greu tratabile. Copilul preferă mai degrabă sărăcia decât absenţa tatălui, iar dacă ne referim la perioada 0-3 ani, pentru copil, sărăcia este un concept neînţeles și nesesizabil.

Realitatea românească, din perspectiva absenteismului unuia dintre părinţi sau a ambilor parteneri este îngrijorătoare. În funcţie de studiile[8] la care facem referire, numărul copiilor rămași acasă în urma plecării părinţilor în afara ţării se încadrează undeva între 95.000 și 350.000. Dacă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului și Adopţie oferă cel mai mic număr, datele obţinute de Ministerul Educaţiei de la Inspectoratele Școlare Judeţene relevă un număr de 159.038 de copii afectaţi de această migraţie. Ţinând cont de faptul că inspectoratele școlare nu au în evidenţă abandonul școlar și copiii de vârstă antepreșcolară, putem înţelege de ce unele studii au ajuns la un număr de 350.000 de copii.[9]

În lucrarea de doctorat „Migraţia părinţilor la muncă în străinătate și efectele ei asupra copiilor rămași în ţară”, dr. Claudia Mihaela Vâlcu detaliază o serie de efecte negative, precum durere, anxietate, depresi, singurătatea copiilor, devianţa școlară, devianţa juvenilă, tulburări de ritm ale somnului, inhibiţie cognitiv-comportamentală, agresivitate, amintiri obsesive, izolare socială, disfuncţionalităţi sexuale, teamă, timiditate, dependenţe, violenţă ș.a.m.d.[10] Unele dintre aceste comportamente deviante sunt ușor sesizabile, iar altele, sesizabile doar la maturitate. Cu cât un copil este privat de un părinte la o vârstă mai fragedă, cu atât aceste consecinţe sunt mai accentuate.

Primii trei ani de viaţă

Un copil cu vârsta între 0 și 3 ani nu trebuie doar alimentat și îngrijit corect, ci trebuie educat prin folosirea tuturor resurselor pe care le are o familie, dintre care cea mai importantă este timpul. La vârsta de 3 ani, creierul unui copil ajunge la 90% din dimensiunea pe care o va avea ca adult. La această vârstă, creierul copilului este de două ori mai activ decât cel al unui adult.[11] Primii 3 ani de viaţă sunt esenţiali în formarea unui sistem imunitar puternic.[12] Ceea ce învaţă copilul în primii ani de viaţă reprezintă mai mult de jumătate din ceea ce va învăţa în tot restul vieţii.[13] De aceea este important ca ambii părinţi să fie alături de copil și să depună orice efort pentru educarea lui. Să îl înveţe ascultarea, să-l ia în braţe, să se joace cu el, să-l mângâie, să-l alăpteze, să-i vorbească și să-i citească mult. Copiii cărora părinţii le citesc și cu care vorbesc mult acumulează cu 300 de cuvinte mai mult decât copiii care nu au beneficiat de acest tratament până la vârsta de 2 ani. În același timp, corelarea informaţiei citite cu imaginile din cărţi dezvoltă capacitatea de concentrare vizuală și auditivă. Interacţiunea socială de timpuriu mărește viteza creierului de acumulare de informaţii. Copilul căruia i se arată și i se explică lucruri își dezvoltă capacitatea de concentrare a atenţiei.[14] Iată câteva indicii în raţiunea cărora putem considera prima etapă parentală ca fiind cea mai importantă. Într-un articol viitor vom analiza alte etape ale rolului de părinte.

Footnotes
[1]„ «Parentingul permisiv: percepţii și greșeli de educaţie care afectează universul emoţional al copilului», Despre copii, 6 febr. 2017, http://www.desprecopii.com/info-id-19514-nm-Parentingul-permisiv-perceptii-si-greseli-de-educatie-care-afecteaza-universul-emotional-al-copilului.htm”.
[2]„Monica Bolocan, «Dezvoltarea creierului copiilor mici», Monica Bolocan, psiholog pentru copii, http://www.psiholog-copii.ro/dezvoltarea-creierului-copiilor-mici”.
[3]„«Un studiu recent concluzionează: Cu cât îţi îmbrăţișezi mai mult copilul, cu atât creierul lui se dezvoltă mai bine», 8 mar. 2018, https://www.livebizmedia.com/imbratisarea-copilului/”.
[4]„Brittany Collins, «Modern parenting may hinder brain development, research shows», 4 ian. 2013, https://news.nd.edu/news/modern-parenting-may-hinder-brain-development-research-shows”.
[5]„«Analiza de situaţie ocazionată de campania pentru celebrarea Săptămânii Mondiale a Alăptării», Institutul Naţional de Sănătate Publică, http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2018/11/Analiza-de-situatie-Alimentatia-la-san-2018.pdf”.
[6]„Amanda Lee în Eat for Health. Infant Feeding Guidelines: Information for health workers, National Healh and Medical Research Council, Australian Government, Canberra, 2012”.
[7]„Brittany Collins, art. cit. ”.
[8]„Claudia Mihaela Vâlcu, «Migraţia părinţilor la muncă în străinătate și efectele ei asupra copiilor rămași în ţară», teză de doctorat, Universitatea din Craiova, Facultatea de drept și știinţe sociale, Craiova, 2015”.
[9]„«Copii singuri acasă», Salvaţi Copiii, https://www.salvaticopiii.ro/ce-facem/protectie/copii-cu-parinti-plecati-la-munca-in-strainatate”.
[10]„Claudia Mihaela Vâlcu, op. cit.”
[11]„Monica Bolocan, art. cit.”
[12]„«Primii 3 ani de viaţă sunt esenţiale pentru construirea sistemului imunitar al copilului», Digi 24, 10 mai. 2018, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/p-primii-3-ani-de-viata-sunt-esentiali-pentru-construirea-sistemului-imunitar-al-copilului-926684”.
[13]„Maria Vrânceanu (coord.) et al., «1001 idei pentru o educaţie timpurie de calitate – Ghid pentru educatori», Ministerul Educaţiei din Republica Moldova, Chișinău 2010, https://resurse.asociatiacerc.ro/02-1001-idei-pentru-o-educatie-timpurie-de-calitate-ghid-pentru-educatori-ro”.
[14]„Monica Bolocan, art. cit.”

„ «Parentingul permisiv: percepţii și greșeli de educaţie care afectează universul emoţional al copilului», Despre copii, 6 febr. 2017, http://www.desprecopii.com/info-id-19514-nm-Parentingul-permisiv-perceptii-si-greseli-de-educatie-care-afecteaza-universul-emotional-al-copilului.htm”.
„Monica Bolocan, «Dezvoltarea creierului copiilor mici», Monica Bolocan, psiholog pentru copii, http://www.psiholog-copii.ro/dezvoltarea-creierului-copiilor-mici”.
„«Un studiu recent concluzionează: Cu cât îţi îmbrăţișezi mai mult copilul, cu atât creierul lui se dezvoltă mai bine», 8 mar. 2018, https://www.livebizmedia.com/imbratisarea-copilului/”.
„Brittany Collins, «Modern parenting may hinder brain development, research shows», 4 ian. 2013, https://news.nd.edu/news/modern-parenting-may-hinder-brain-development-research-shows”.
„«Analiza de situaţie ocazionată de campania pentru celebrarea Săptămânii Mondiale a Alăptării», Institutul Naţional de Sănătate Publică, http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2018/11/Analiza-de-situatie-Alimentatia-la-san-2018.pdf”.
„Amanda Lee în Eat for Health. Infant Feeding Guidelines: Information for health workers, National Healh and Medical Research Council, Australian Government, Canberra, 2012”.
„Brittany Collins, art. cit. ”.
„Claudia Mihaela Vâlcu, «Migraţia părinţilor la muncă în străinătate și efectele ei asupra copiilor rămași în ţară», teză de doctorat, Universitatea din Craiova, Facultatea de drept și știinţe sociale, Craiova, 2015”.
„Claudia Mihaela Vâlcu, op. cit.”
„Monica Bolocan, art. cit.”
„«Primii 3 ani de viaţă sunt esenţiale pentru construirea sistemului imunitar al copilului», Digi 24, 10 mai. 2018, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/p-primii-3-ani-de-viata-sunt-esentiali-pentru-construirea-sistemului-imunitar-al-copilului-926684”.
„Maria Vrânceanu (coord.) et al., «1001 idei pentru o educaţie timpurie de calitate – Ghid pentru educatori», Ministerul Educaţiei din Republica Moldova, Chișinău 2010, https://resurse.asociatiacerc.ro/02-1001-idei-pentru-o-educatie-timpurie-de-calitate-ghid-pentru-educatori-ro”.