„Cel ce experimentează se aseamănă cu un vânător care nu aşteaptă ca vânatul să-i apară în bătaia puştii, ci caută să stârnească vânatul prin hăitaşi.” (Francis Bacon, filosof englez din secolul al XVII-lea)

Imaginaţi-vă că vă construiţi o casă și vă aflaţi în plin șantier, iar un excavator sapă adânc, pentru a face loc fundaţiei; la un moment dat dă peste o stâncă mare, de neclintit. Ce soluţie căutaţi? Această nouă problemă provocatoare vine în continuarea celor prezentate în articolul anterior, doar cu scopul de a vă stimula disponibilitatea ludică în a fi creativi.

Până acum, am abordat creativitatea din mai multe perspective; am oferit descrieri ale fenomenului, am adus argumente în sprijinul ideii că ea poate fi stimulată în cazul oricui se preocupă de aceasta, am exemplificat prin câteva metode și am invitat cititorii la a imagina soluţii pentru unele probleme de larg interes social. În continuare voi menţiona mai multe metode creative de soluţionare a unor probleme, atât în știinţă, cât și în viaţa cotidiană. În final voi prezenta argumentele unor autori care susţin că suntem chiar datori să fim creativi în a căuta, fiecare în parte, soluţii la problemele complexe ale civilizaţiei actuale.

1. Dispoziţia creativă

Creativitatea este, conform definiţiei lui A. Weston[1], abilitatea de a pune într-o nouă lumină o situaţie, o încercare ori o problemă și, astfel, de a-i găsi noi posibilităţi de rezolvare, care până atunci nu erau evidente.

Niciun om nu este complet lipsit de creativitate, susţine G. Rawlinson. Pentru a ne convinge, nu trebuie decât să privim, neobservaţi, un grup de copii care se joacă. Din păcate, însă, o dată cu vârsta, sistemul educativ determină subordonarea inventivităţii în favoarea altor abilităţi dobândite.”[2]

Pentru a avea o dispoziţie creativă este necesar să ne schimbăm perspectiva asupra a ceea ce școala sau societatea ne-a obișnuit să numim „problemă de rezolvat” sau „problemă fără soluţie”.

O problemă nu este un impas neplăcut, o temă obligatorie, o dificultate lipsită de interes. Sugestia lui Weston[3] este să privim problemele ca pe ocazii provocatoare, ca pe aventuri ale cunoașterii, ca pe incursiuni în necunoscutul plin de posibilităţi. Vă amintiţi de matematicienii sau șahiștii care vorbesc despre „probleme frumoase” sau „mutări elegante”? Aceste evaluări denotă pasiunea pentru domeniul de specialitate. La fel este cazul cu juriștii care sunt pasionaţi de anumite speţe analizate sau cu medicii care studiază cu interes știinţific anumite cazuri ale pacienţilor lor și ale bolilor cunoscute livresc. Îmi amintesc cum, într-un spital, în cadrul vizitei medicale cu studenţi la medicină, am auzit evaluarea: „Iată o angină exemplară!”

O altă sugestie a autorului pentru dispoziţia creativă este să căutăm compania persoanelor creative și să stăm de vorbă cu ele, pentru a ne familiariza cu modul lor de a gândi, de a percepe lucrurile, de a surmonta piedicile; aceste persoane pot constitui o reală inspiraţie prin personalitatea pe care ne-o revelează. Există câteva calităţi necesare pentru a fi cât mai creativi și care se regăsesc în personalitatea acestora: perseverenţa, disciplina, hărnicia, imaginaţia și, nu în ultimul rând, capacitatea de a se mira; de a reflecta cu surprindere la insolitul pe care îl întâlnesc, de a se simţi atrași de noutatea unei provocări.

2. Metode inspiratoare

Voi prezenta câteva metode inspirate din activitatea oamenilor de știinţă, dar care pot fi adaptate și problemelor vieţii cotidiene. Sunt metode fără un bogat conţinut teoretic și bazate destul de mult pe arbitrar, pe adaptarea ad-hoc la anumite conjuncturi.

A. Metoda dezordinii experimentale se bazează pe experimentele realizate la întâmplare, chiar fără o ipoteză de pornire, dar numai în cazuri în care nu este ceva de pierdut sau de riscat; se pornește cu simpla curiozitate de a se vedea „ce se va întâmpla dacă… ?” Este metoda pe care nu doar cercetătorii o aplică, ci o pot utiliza, cu succes uneori, și bucătarii, muzicienii sau creatorii de modă. Este o metodă care pune în valoare spiritul ludic și care caută noi întrebuinţări pentru elemente sau obiecte consacrate pentru anumite activităţi. De pildă, trecerea unui fascicul luminos printr-un câmp magnetic a dus la descoperirea „efectului Conton”, la constatarea că există o interacţiune între câmpul magnetic și cel luminos și la crearea unei noi ramuri a fizicii, numită magnetooptică.

B. Metoda incompetenţei se bazează pe faptul că, uneori, cunoștinţele aprofundate fac să scadă creativitatea, de aceea este bine-venită o viziune proaspătă, chiar dacă neavizată, asupra unei situaţii problematice. O persoană care nu are competenţă într-un domeniu nu are nici „frânele” date de regulile și interdicţiile pe care le respectă specialiștii. Este cazul ales de poliţia rutieră dintr-o ţară sud-americană, care, pentru a găsi o soluţie la problema unei intersecţii foarte aglomerate în care se produceau multe accidente, a ales să întrebe niște elevi; soluţia a venit de la o fetiţă care a propus să se planteze în centrul intersecţiei un rond de flori.

C. Metoda matricei de descoperire a fost folosită încă din secolul al XVII-lea, de Francis Bacon. Este metoda prin care se ordonează, într-un tabel, situaţii care au o rezolvare și se marchează aparte altele, care încă cer o rezolvare. Exemplul clasic este Tabelul elementelor chimice, al lui Mendeleev. Într-o matrice de descoperire figurează căsuţe care simbolizează fie fenomene cunoscute, fie fenomene necunoscute care cer o abordare specială și/sau fenomene considerate imposibile. Această metodă poate fi utilizată și în arhitectură, în urbanistică ori în alte domenii care presupun o sistematizare și o clarificare a realizărilor.

D. Metoda reprezentării sau a diagramei presupune utilizarea unor diagrame care să monitorizeze evoluţia în timp a unui fenomen sau modificarea lui în funcţie de anumiţi factori. De la diagrama meteo a schimbărilor de temperatură în anumite zone sau perioade ale anului la diagrama unor analize medicale, această metodă se dovedește utilă pentru stimularea imaginaţiei privind anumite evenimente care nu pot fi constatate direct, pe moment, dar pot fi evaluate în desfășurarea lor complexă, după anumiţi parametri. De pildă, ceea ce se cheamă „clopotul lui Gauss” marchează distribuţia statistică a performanţelor elevilor în funcţie de notele obţinute, care ar trebui să arate, la marginile formei de clopot, notele slabe, distribuite pe un umăr mai mare de elevi, iar, la vârf, notele bune, distribuite la un număr mai mic.

E. Metoda vizualizării este utilă în cazul unor fenomene imperceptibile simţurilor, întrucât stimulează imaginaţia cercetătorului sau a creatorului. De pildă, un designer de echipamente sportive se poate imagina ca sportiv și poate observa aspectele care trebuie îmbunătăţite la echipamentul respectiv. De asemenea, pentru diverse fenomene filmate, metoda vizualizării este facilitată de posibilitatea redării imaginilor în slow motion (cu încetinitorul), iar aplicaţiile sunt extrem de diverse, de la imagistica medicală la arta cinematografică, artele marţiale, antrenamente sportive, criminalistică etc.

3. Rolul analogiilor

Creativitatea sau inventivitatea presupun, adesea, o analogie, adică o asociere de idei care se inspiră din mediul înconjurător, din alte domenii decât cel care îl preocupă pe creator. Este necesară o rearanjare a elementelor după un nou model, sau o „survolare” a lor din afară, din perspectiva unui alt domeniu. „Fă insolitul familiar şi fă familiarul insolit”[4], este îndemnul lui William J.J. Gordon, un cercetător care încerca să analizeze și să identifice procesele de invenţie implicate în unele descoperiri. El a atras atenţia asupra a ceea ce a numit „travaliul preconştient”, adică o etapă preliminară celei de raţionare, de reflecţie conștientă, în care, fără să realizeze, creatorul pregătește invenţia sau inovaţia, dar încă în imagini vagi, amestecate cu anumite simboluri, amintiri, senzaţii, trăiri etc. El trebuie să iasă sau să fie extras din obiceiurile sale și din rutina muncii, să abordeze după alt scenariu aceleași realităţi, să aplice o altă logică, dintr-un alt context. De pildă, crearea elicopterului a fost inspirată de anatomia și de stilul de zbor al libelulei.

Analogiile sunt, după Gordon, de patru tipuri: a) directe; b) simbolice; c) personale; d) fantastice.

a) Analogia directă constă în a căuta asemănări cu problema cercetată direct în mediul înconjurător, natural sau social. De pildă, detectorul cu raze calorice a fost inspirat de mecanismul natural al ţânţarilor de detectare a corpurilor cu sânge cald.

b) Analogia simbolică presupune crearea unor imagini mintale, ca simboluri, simptome, mituri, fantasme, alegorii etc. ale fenomenelor din realitate. Einstein susţinea: „fenomenele fizice sunt simptome şi imagini mai mult sau mai puţin clare pe care le putem combina şi reproduce aşa cum dorim. Acest joc al combinaţiilor pare să fie caracteristica esenţială a gândirii creative; aceşti fermenţi sunt, pentru mine, de natură vizuală şi, câteodată, de natură musculară…”[5] Din denumirile metaforice și alegorice pe care astronomii le dau unor fenomene cosmice, putem deduce că acestea au fost asociate, la origine, cu simboluri sau fantasme ale cercetătorilor: pillars of creation (stâlpii creaţiei), string-uri, pulsari etc.

c) Analogia personală presupune implicarea cercetătorului sau a creativului în termenii problemei pe care o abordează, chiar până la asumarea unui rol în „scenariul” creat de elementele problemei. Un medic se poate imagina, de pildă, ca fiind o particulă microscopică deplasându-se prin fluxul sanguin al corpului uman; astfel s-a născut nanotehnologia, care operează cu nanoparticule, menite să repare corpul prin circuitul sanguin.

d) Analogia fanstastică produce reverii, visări cu ochii deschiși, presupunând desprinderea de realitate și „plutirea” într-o lume virtuală în care problema este deja rezolvată. De pildă, a imagina un automobil ideal, într-o lume a viitorului în care problema carburanţilor și a poluării nu mai există; cum ar arăta și cum ar funcţiona un asemenea automobil?

Metoda complexă a analogiilor are avantajul că poate funcţiona în dublu sens: de la concret la abstract, dar și invers, de la abstract la concret. De asemenea, este o metodă care poate oferi informaţie nouă, dar și o nouă organizare a celei existente.

4. Implicarea vizionară

Într-o lucrare[6] militantă, menită să abordeze mari probleme ale civilizaţiei actuale, Weston susţine că inspiraţia și creativitatea ar putea ameliora sau chiar rezolva unele dintre aceste probleme. Condiţia este ca tot mai mulţi dintre noi să gândească vizionar; adică să pornească de la dorinţa de a schimba lumea contemporană și de la convingerea că o pot face solidarizându-se, și să își formeze un tablou cuprinzător al viitoarei lumi mai bune.

Motivaţia acestei lucrări, ce se dorește a fi un ghid practic de stimulare a creativităţii oricui și a tuturor, a unei implicări salvatoare, se rezumă în întrebarea neliniștitoare a autorului: „Cum rămâne cu Noi? Unde ești tu, unde sunt colegii noștri, vecinii, comunităţile, oricine care are o speranţă în schimbarea politică și economică progresivă?”[7]

Sugestia lucrării este că a trecut vremea centrelor de influenţă renumite, unice, consacrate, precum Atena Antichităţii, Roma medievală, Parisul modernităţii, Washingtonul contemporaneităţii. Acum, graţie interconectivităţii și globalizării, orice oraș, orice regiune poate genera, în mod surprinzător, minţi strălucite și iniţiative de răsunet mondial. Schimbarea socială se poate realiza prin practica „fă-o tu însuţi”.

Weston vede creativitatea la acest nivel sub forma diversităţii unor „stiluri de gândire generativă”[8]. Ele presupun conectarea la real, la direcţia de „deplasare” a evenimentelor, pentru a detecta, redirecţiona și resemnifica schimbările care au loc oricum, cu o viteză crescândă, în lumea noastră, fie că vrem, fie că nu. În acest sens, „problema este soluţia”, iar „crizele sunt și oportunităţi”[9], susţine autorul, iar graba obiectivă a fenomenelor ar trebui să determine și graba noastră, pentru a preîntâmpina dezastre viitoare, fie că este vorba de probleme de mediu, de alimentaţie, de resurse naturale, de economie globală sau de etică și religie.

Lucrarea este edificatoare mai ales pentru aceia dintre noi care nu întrevăd rostul sau rolul propriei contribuţii creatoare la schimbarea în bine a lumii înconjurătoare. Există, desigur, indivizi care nu își pun problema de a fi creativi, inventivi, poate nici măcar productivi. Însă, pentru oricine tinde astăzi către realizarea de sine, într-o lume tot mai interconectată, în care influenţele fenomenelor se întreţes și interdependenţele ne implică pe toţi, creativitatea ar trebui să constituie o preocupare. Iar pentru aceia dintre noi care se raportează la transcendenţă, preocuparea aceasta ar putea constitui chiar idealul fiinţării în această lume. Așa cum spunea filosoful român Anton Dumitriu, „important nu este să fii numai liber, ci ca această libertate să fie creatoare, să-ţi dea un loc şi o funcţie în lume, să-ţi creeze un destin, să-ţi atribuie un rol funcţional în întreg mecanismul existenţei. Şi acest ideal nu poate fi întrevăzut decât pe marile culmi, acolo unde Omul se întâlneşte cu Cerul.”[10]

 

Footnotes
[1]„Anthony Weston, Creativitatea în gândirea critică, All, București, 2008, p. 5.”
[2]„Geoffrey Rawlinson, Gândire creativă și brainstorming, CODECS, București, 1998, p. 15.”
[3]„Anthony Weston, op.cit.”
[4]„W. J. J. Gordon, Stimulation des facultés créatives. Hommes et techniques, Paris, 1964, p. 2 sqq.”
[5]„Ibidem.”
[6]„Anthony Weston, How to Re-Imagine the World. A Pocket Guide for Practical Visionaries, New Society Publishers, Canada, 2007.”
[7]„Ibidem, p. 2.”
[8]„Ibidem, p. 23-27.”
[9]„Ibidem, p. 43, 71.”
[10]„Anton Dumitriu, Retrospective, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991, p. 93.”

„Anthony Weston, Creativitatea în gândirea critică, All, București, 2008, p. 5.”
„Geoffrey Rawlinson, Gândire creativă și brainstorming, CODECS, București, 1998, p. 15.”
„Anthony Weston, op.cit.”
„W. J. J. Gordon, Stimulation des facultés créatives. Hommes et techniques, Paris, 1964, p. 2 sqq.”
„Ibidem.”
„Anthony Weston, How to Re-Imagine the World. A Pocket Guide for Practical Visionaries, New Society Publishers, Canada, 2007.”
„Ibidem, p. 2.”
„Ibidem, p. 23-27.”
„Ibidem, p. 43, 71.”
„Anton Dumitriu, Retrospective, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991, p. 93.”
SURSĂ:Semnele timpului, august 2018, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.