Jucase ani la rândul la loterie. De fiecare dată aceleași numere. Însă tocmai în ocazia în care a uitat să mai cumpere un bilet, extragerea a anunţat câștigătoare exact numerele lui „norocoase“.
Copleşit de regretul de a fi atât de aproape de o viaţă de huzur şi totuşi a rata lamentabil
momentul, bărbatul din Liverpool şi-a luat viaţa. Povestea lui, relatată într-un buletin informativ de la Universitatea Harvard, tulbură prin tragism. Însă ea nu diferă esenţial de poveştile miliardelor de oameni care au murit după vieţi poate mai lungi, dar amărâte de decizii negândite sau gândite eronat.
Cu limbă de moarte
Bronnie Ware, o asistentă australiană care a lucrat mai mulţi ani într-un centru paliativ, îngrijind pacienţi în ultimele lor 12 săptămâni de viaţă, a alcătuit un top al celor mai frecvente cinci regrete pe care aceştia le-au avut înainte de a muri. Ware a compilat aceste regrete într-o carte, al cărei rezumat, deşi nu e relevant ştiinţific[1], a devenit viral pe Internet, arătând practic cât de mulţi oameni îl consideră relevant pentru experienţa lor.
Iată, în ordinea frecvenţei lor, regretele pe care le-a compilat Ware:
1. Mi-ar fi plăcut să fi avut curajul să îmi trăiesc viaţa care mă reprezenta pe mine, nu viaţa pe care ceilalţi voiau să o trăiesc.
2. Mi-ar fi plăcut să nu fi muncit atât de mult.
3. Mi-ar fi plăcut să fi avut curajul să îmi exprim sentimentele.
4. Mi-ar fi plăcut să fi păstrat legătura cu prietenii mei.
5. Îmi doresc să îmi fi dat voie să fiu fericit.
O viaţă lipsită de regrete
Însă nu toţi au nevoie să ajungă pe patul de moarte ca să simtă fiorul acela rece generat de gândul că un pas diferit ar fi putut duce la un rezultat mult mai luminos decât cel actual. Într-un comentariu asupra cărţii lui Ware, psihologul Robert Firestone[2] nota că aceste acţiuni regretabile sunt, de fapt, nişte bariere pe care oamenii le ridică între ei şi teama de moarte. Că mulţi oameni îşi trăiesc întreaga viaţă la capacitate redusă fiindcă se tem îngrozitor să accepte faptul că vor muri. Aşa că îşi distrag atenţia, sau se anesteziază, prin diverse dependenţe: de substanţe (care îi aduc la sapă de lemn), de posesiuni materiale (pentru care trebuie să muncească până la ultima suflare), de oameni (pe care trebuie să îi menţină mulţumiţi). Iar atunci când moartea este la un pas, ajung să realizeze că, de fapt, nu şi-au trăit viaţa, ci şi-au trăit regretul.
Fenomenul observat de Firestone a primit, de-a lungul istoriei, o mulţime de soluţii. Una care a durat în timp a fost chiar pusă pe note muzicale de artişti de talie mondială precum Edith Piaf (care „nu regreta nimic“) sau Frank Sinatra (care „cel puţin a făcut cum a vrut el“).
Îndemnul nobil, menit să salveze omenirea de constatarea disperată că viaţa a trecut şi, odată cu ea, şi şansa la fericire, continuă să fie acelaşi: „Trăieşte astfel încât să nu ai regrete!“. O viaţă împlinită, asupra căreia să poţi privi retrospectiv fără strângeri de inimă, ba chiar savurându-i amintirile şi imaginându-i o urmare luminoasă. Cine nu şi-ar dori asta? Totuşi cine poate spune că a avut suficientă înţelepciune şi a luat, fără excepţie, cele mai profitabile decizii?
Greșesc, deci învăţ să gândesc/trăiesc/iert/iubesc
Realitatea este că dezvoltarea omului încorporează, în mod firesc, greşeala. Se ştie, de exemplu, că în perioada adolescenţei, lobul frontal, care răspunde de controlul impulsurilor, de gândire şi luarea deciziilor, se maturizează mai încet. Această situaţie îi predispune pe adolescenţi la decizii impulsive, regretabile.
La polul opus, e interesant de ştiut şi că în creierul uman există un „centru al regretului“: cortexul orbito-frontal. Oamenii de ştiinţă au observat că persoanele care au suferit vătămări cerebrale în această regiune a creierului nu mai pot simţi regret, nici măcar în faţa situaţiilor indubitabil regretabile. Chiar mai mult, autoarea Kathryn Schulz aminteşte într-o prezentare TED că „incapacitatea de a resimţi regretul este o caracteristică folosită în diagnosticarea sociopaţilor“.
Să poţi regreta este deci, în cele din urmă, o caracteristică necesară, ba chiar de dorit. Şi aceasta pentru că un om capabil să regrete o decizie greşită demonstrează că mintea lui s-a îmbogăţit cu perspectiva a două realităţi: cea nefericită, generată de hotărârea nefastă, şi cea fericită, care ar fi fost posibilă în urma unei hotărâri mai bune. Aceasta înseamnă că, într-o ocazie viitoare, omul respectiv are cel puţin un motiv pentru care să ia o decizie mai bună.
Regretul nu trebuie, aşadar, înăbuşit. Din contră, trebuie preţuit ca o lecţie particulară pentru care s-a plătit scump. Şi dacă tot s-a plătit, ar trebui folosit la potenţialul lui maxim: acela de a-l adapta mai bine la o realitate pe care acum o înţelegi mai profund.