„Omul s-a născut liber și este pretutindeni în lanţuri.” (Jean-Jacques Rousseau)

„Dependent” – un cuvânt de care am dori să nu avem nevoie în conversaţiile despre noi sau despre cei din jurul nostru. Totuși dependenţa este în prezent una dintre cele mai complexe și răspândite probleme nu doar ale societăţii, ci și ale bisericii, o problemă care traversează toate culturile.[1] [2]

Milioane de oameni din întreaga lume fac abuz de substanţe stupefiante și psihotrope, considerate droguri de mare risc.[3] Policonsumul este frecvent, iar tiparele individuale de consum variază de la consumul experimental la cel regulat și la cel provocat de dependenţă. Amploarea consumului de droguri stimulante și tipurile cel mai des întâlnite variază de la o ţară la alta, dar se înregistrează tot mai multe dovezi ale unei potenţiale creșteri a consumului de droguri stimulante prin injectare. În România, fenomenul consumului de droguri s-a dezvoltat începând cu anul 1990, adică după liberalizarea trecerii peste frontieră, corelată cu lipsa înfiinţării unor structuri eficiente de control.[4]

Breșe în linia întâi

Dependenţa de droguri este o problemă cu care se confruntă toate bisericile într-o măsură mai mare decât s-ar fi anticipat. În luna noiembrie, compania de sondare a opiniei publice LifeWay Research a publicat un studiu[5] în cadrul căruia 1.000 de pastori protestanţi au fost chestionaţi cu privire la modul în care bisericile s-au pregătit să răspundă dependenţei de opioide a unora dintre cei care le frecventează. „Mai mult de două treimi din bisericile mici interacţionează cu persoane afectate de abuzul de opioide”[6] și jumătate dintre pastori s-au confruntat cu această problemă în cadrul comunităţilor pe care le conduc.

Îngrijorător este faptul că pastorii nu știu concret ce este de făcut când au de-a face cu un caz de dependenţă. Și aceasta, deși bisericile sunt în fruntea organizaţiilor nonprofit care se implică activ în recuperarea persoanelor dependente de droguri.[7]

Este însă loc pentru mai mult, din moment ce „unii pastori nu reușesc să înţeleagă problemele care ţin de luptele personale și nu au un plan de acţiune concret pentru a-i ajuta pe cei în nevoie”[8], mărturisește Robby Gallaty, pastor al Bisericii Baptiste Long Hollow, din Hendersonville, Tennessee, autor al cărţii Recovered[9] (Recuperat), în care prezintă modul în care a reușit să depășească dependenţa și să își îndrepte pașii către o viaţă de slujire în biserică.

Diferite biserici devin tot mai conștiente de necesitatea unui răspuns la problema consumului de substanţe interzise. „Cred cu tărie că biserica ar trebui să fie în linia întâi a luptei cu dependenţa, dar o asemenea slujire nu este ușoară. Implicarea în direcţia aceasta este complicată, consumatoare de timp și dureroasă”[10], declară David Dunham, pastor, autor de resurse privind dependenţele și consilier în adicţii, în cadrul Bisericii Baptiste Cornerstone, din Roseville, Michigan.

Cum ne raportăm la o dependenţă?

Există multe controverse[11] cu privire la modul în care trebuie să ne raportăm la ceea ce numim „dependenţă”. Este o boală? Este o problemă morală? Este o problemă de voinţă sau de autocontrol? Nu ne propunem în acest articol să rezolvăm aceste controverse, dar este timpul ca noi, creștinii, să admitem că avem responsabilitatea de a ne educa pe noi înșine, în primul rând, în ceea ce privește aspectele fizice, psihologice și spirituale ale dependenţei, dar și pe cei din bisericile din care facem parte. Dacă suntem cu adevărat sinceri în dorinţa noastră de a ajunge la o mai bună înţelegere a dependenţei, va trebui să riscăm și să ne implicăm mai mult.

Unii creștini menţin însă viziunea tradiţională cu privire la dependenţi, văzuţi ca indivizi cărora le lipsește motivaţia de a renunţa, indivizi slabi din punct de vedere moral.[12]

În interacţiunea cu persoanele dependente, acești creștini le cer celor dintâi mărturisire, pocăinţă și rezistenţă în faţa tentaţiei, ca soluţii pentru a putea trăi „fericiţi” fără dependenţa de substanţe.[13] În contextul acestei abordări, dependenţilor li se recomandă o intensificare a studiului biblic și o creștere a timpului dedicat rugăciunii pentru abstinenţă.

Deși o asemenea abordare chiar a funcţionat pentru un număr redus de indivizi, marea majoritate a celor dependenţi au observat că, pe lângă rugăciune și exersarea voinţei în privinţa abstinenţei, au nevoie de ajutor specializat.[14] Principala contradicţie contrariantă derivă din faptul că, odată ce a încheiat programul de terapie specializată, dependentul se întoarce în biserică într-o cultură ai cărei membri cred că puterea voinţei personale poate depăși orice, inclusiv dependenţa, identificată de cele mai multe ori cu păcatul. Astfel, el se întoarce într-un mediu care reacţionează la dependenţă contrar mesajului din timpul terapiei, conform căruia dependenţa trebuie acceptată ca o situaţie din care nu poţi ieși fără ajutor specializat și sprijin competent pentru reabilitare, oricât de mult ţi-ai dori. Prins fiind în lanţurile vizibile ale tentaţiei consumului de droguri și în cele invizibile ale mentalităţii comunităţii sale de credinţă, cel care a încheiat programul de terapie și care revine într-o astfel de biserică se află în pericolul considerabil al recăderii.

Perspective schimbate

Modul obișnuit de consiliere în caz de dependenţă presupune ascultare, dezvoltarea încrederii, învăţarea modului în care poate fi înfruntată problema, educare. Dar, pentru a putea face eficient și corect aceste lucruri, biserica trebuie să-și ajute conducătorii locali și membrii să înţeleagă corect dependenţa și particularităţile sau implicaţiile ei.

Invitarea unor experţi care să furnizeze programe de consiliere și educare a bisericii poate fi un prim pas foarte important în atingerea acestui obiectiv. Apoi, instituţiile medicale și cele de învăţământ ale bisericii pot, la rândul lor, să disemineze informaţiile necesare conceperii unor programe educative de către conducătorii comunităţilor de credincioși. În al treilea rând, celor care s-au confruntat cu anumite dependenţe, bisericile ar trebui să le pună la dispoziţie sau să îi îndrume spre spre alternative de activităţi sănătoase pentru ei.

Una dintre cauzele principale ale dependenţei de droguri este sentimentul unui vid. În cazul în care acest vid nu este umplut într-un mod adecvat și relevant, individului îi va fi dificil să renunţe la obișnuinţă și este posibil să recidiveze repede după programul de reabilitare.[15]

Un exemplu de iniţiativă pentru educarea credincioșilor este un proiect al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în cadrul căruia, în fiecare an, prin Departamentul de Sănătate, se dedică o lună organizării de dezbateri și diverse activităţi care încearcă să conștientizeze comunitatea de credincioși cu privire la riscurile pe care le presupune dependenţa de droguri.[16]

O altă iniţiativă demnă de a fi promovată dincolo de graniţele confesionale este Adventist Recovery Ministries (ARMin – Departamentul Adventist pentru Recuperare), un program de reabilitare iniţiat de Biserica Adventistă cu scopul de a-i capacita pe conducătorii bisericii în vederea sprijinirii persoanelor care se confruntă cu dependenţe sau cu orice alt comportament compulsiv nesănătos. Acest program a început sub numele de Seventh-day Adventists for the Extinction of Addictions (Adventiștii de Ziua a Șaptea, pentru Eliminarea Dependenţelor), în ianuarie 1986, când Hal Gates, avocat și pastor al unei mici biserici din Willapa Harbor, Washington, a înfiinţat în cadrul comunităţii un grup de sprijin pentru alcoolici și persoanele dependente de droguri. Un an mai târziu, Pat Mutch, pe atunci director al Institutului de Alcoolism și Dependenţă de Droguri, l-a invitat pe Hal Gates să vină la Universitatea Andrews, în Berrien Springs, Michigan, pentru a ţine un curs pe tema dependenţelor. Conștientizând valoarea materialelor pe care acesta le-a prezentat, Pat Mutch a luat hotărârea să publice aceste resurse sub forma unui manual – Regeneration Manual (Manualul de renaștere), care ulterior a fost publicat în tiraj mare. Astăzi, ARMin Global activează în toate regiunile lumii.[17]

Biserica reprezintă – sau cel puţin ar trebui să reprezinte – ceva cu mult mai mult decât un loc de închinare.

Ar trebui să le ofere membrilor un puternic sentiment de apartenenţă la comunitate, care poate fi de nepreţuit pentru persoanele care se confruntă cu probleme de dependenţă.[18] Pentru a se asigura condiţiile optime clădirii unui asemenea sentiment, este esenţial ca biserica să promoveze și să favorizeze un dialog sănătos și deschis permanent cu cei care se confruntă cu această problemă și să pună la dispoziţia comunităţii informaţii concrete cu privire la prevenirea dependenţei, etapele de intervenţie, tratamentul și recuperarea de lungă durată. Doar astfel cuvântul „dependent” nu va ajunge să ne descrie pe mine și pe cei din jur.