Mii de strigăte de ajutor se ascund în fiecare zi în spatele violenţei extreme sau al revoltei. Puţine dintre ele depășesc zidul indiferenţei și al prejudecăţilor noastre, iar și mai puţini dintre cei care au nevoie primesc a doua șansă. Povești ca cea a lui Sephton Henry arată ce înseamnă să oferi ajutor chiar și atunci când o schimbare în bine pare imposibilă.
Pentru Sephton, „copilărie“ nu este un cuvânt care să evoce imagini luminoase. La opt ani, a fugit de acasă, furios pe viaţa pe care o ducea și pe oamenii care îi făceau viaţa un coșmar. Dormea prin diverse locuri, cel mai des pe podeaua din bucătărie a caselor în care era primit. Printre cei care îl primeau în casă erau și unii care îl trimiteau să ducă prafuri ciudate în diverse locuri. Acolo a învăţat ce înseamnă frica paralizantă. Prima dată i-a fost frică atunci când a văzut un om în convulsii, după ce luase o supradoză din prafuri precum cele pe care le livra el.
Voia să scape din acele tovărășii, dar nu știa nici cum, nici unde să se ducă. Așa că a rămas în acel mediu, care i-a format caracterul. „Dacă nu ai părinţi care să te educe, te va educa mediul în care te afli. Atunci când îi vezi pe membrii găștilor ciocnindu-se violent, când ești târât prin diverse case pentru a mutila femei, ești desensibilizat complet faţă de violenţă. Violenţa nu mai este o problemă.“
La 13 ani, după ce a învăţat cum merg lucrurile, și-a organizat propria bandă. Vindea droguri, patrula și cucerea teritorii noi. „Dacă tot trăiam într-un astfel de mediu, puteam fi cel mai rău dintre cei mai răi, cel mai nebun dintre cei mai nebuni.“ Furia era însă doar o mască pentru a-i ascunde durerea de a fi singur, speriat și nedorit. Voia ca tuturor să le fie frică de el, pentru a nu-i lăsa să vadă ce se afla în sufletul lui.
Până la 23 de ani a fost în închisoare de șapte ori. Închisoarea devenise ceva normal, era acasă. Cu fiecare încarcerare, furia i se înteţea din ce în ce mai mult și se revărsa de fiecaredată în conflicte foarte violente. În anul 2011, Sephton a fost unul dintre instigatorii revoltelor care au pornit în toată Marea Britanie și în urma cărora peste 3.000 de persoane au fost reţinute de poliţie.
În timpul acestor revolte, zeci de case au fost incendiate și distruse. Acela a fost momentul în care a văzut în focul care mistuia totul o metaforă pentru viaţa lui. „Știam că întreaga mea viaţă fusese o revoltă. Am văzut focul arzând și m-am gândit că aceea este viaţa mea arzând. Mi-am văzut întregul cartier în flăcări și mi-am dat seama că noi provocaserăm asta, că eu făcusem asta.“ Ca și în alte dăţi însă, nu avea pe nimeni spre care să se îndrepte cu speranţă.
Într-o zi, o dubiţă cu geamuri fumurii parcată pe teritoriul lui i-a atras atenţia. S-a dus hotărât să rezolve misterul, doar ca să afle că dubiţa era un studio de înregistrări muzicale.
Ethan, tehnicianul dubiţei, l-a lăsat să „se joace“ cu aparatura și chiar să-și înregistreze câteva versuri. Între el și Ethan s-a format o relaţie de încredere, lucru complet nou pentru el. Ce nu știa pe atunci Sephton era că Ethan făcea parte dintr-o organizaţie numită XLP (eXcel Project), care avea ca scop scoaterea tinerilor ca el din medii riscante.
A început schimbarea cu pașii mici pe care noul și singurul lui prieten îi sugera. Când simţea că nu-și poate controla furia, îl suna pe Ethan, care reușea să îl calmeze. Apoi a încercat să fie deschis spre mesajul religios pe care Ethan i l-a transmis. „A început să îmi povestească despre Iisus Hristos, iar eu l-am ascultat. Și, în timp ce ascultam, mi-am dat seama că aveam nevoie de lucrul acesta. Nu știam nimic despre el, dar aveam nevoie. Aveam nevoie de iertare, de dragoste, de pace. Voiam cu disperare pace. Și îmi spunea că poate fi obţinută, deși pentru mine suna doar ca un mit.“
Două lumi se luptau în el, lumea drogurilor și a violenţei, care îi era atât de familiară, și o lume a păcii în care voia să creadă. Își amintește de un moment în care, pe treptele secţiei de poliţie din care tocmai ieșise în urma unei altercaţii, s-a rugat astfel: „Cred că ai venit să mori pentru păcatele mele. Am nevoie de iertare pentru lucrurile pe care le-am făcut. Îţi promit că voi face ceva cu viaţa mea. Îi voi schimba cursul. Îmi voi trăi viaţa pentru Tine.“
Drumul schimbării nu i-a fost deloc ușor, dar, cu ajutorul necondiţionat al lui Ethan, a reușit să treacă peste dificultăţi și să se rupă de lumea pe care o știa. „Majoritatea oamenilor pedepsesc și judecă în loc să disciplineze și să îndrume. Ethan mi-a oferit speranţă și nu m-a judecat, mi-a arătat că schimbarea e posibilă.“
Promisiunea pe care a făcut-o pe treptele secţiei de poliţie și-o îndeplinește astăzi într-o organizaţie numită Gangsline, care educă tinerii și autorităţile londoneze cu privire la viaţa dintr-o bandă, cultura străzii și modurile în care cei care fac parte din bande pot fi ajutaţi. Este de asemenea mentor în XLP și ajută în mod direct, așa cum el a fost ajutat de Ethan.
Mulţi dintre cei pe care îi ajută sunt copii vulnerabili de 13, 14 sau 15 ani. „Atunci când te uiţi la bande ca la copii vulnerabili, vezi refl exia societăţii și a ta, ca individ. (…) Atunci când nu știi de cine sau de ce aparţii și nu știi cine ești, poţi fi foarte ușor constrâns să fi i ceea ce vor alţii să fii.“[1]
Mesajul lui este unul despre trecerea dincolo de măști, despre punctul din care putem vedea bine problemele și soluţiile. „Să vorbim despre cicatrici, durere, respingere, singurătate, despre probleme cu alcoolul, cu drogurile sau cu sănătatea psihică. Să vorbim despre modul în care mama l-a părăsit pe acel copil fără să-i lase ceva de mâncare sau despre cum tatăl l-a bătut toată viaţa lui.“ Aceasta este, din punctul lui de vedere, perspectiva care poate distruge zidul prejudecăţilor și poate oferi mai multor tineri o șansă despre care știe din proprie experienţă cât de mult valorează.
Te-ar putea interesa și: Are sau nu are viaţa sens?
