Zăbovind asupra afirmaţiei că „viaţa are în mod potenţial sens în orice condiţii, chiar și în cele mai nefericite[1], îmi revine în minte povestea unei femei anonime care m-a impresionat profund cu privire la două stări existenţiale: a fi și a avea.

Era singură. Nu mai avea pe nimeni. Trăia într-un „spaţiu vital” de 1,2 × 3 metri și avea un pat, o butelie, un aragaz și un mic dulap, fără lumină, fără încălzire. Nici soarele nu intra pentru a-i lumina și încălzi viaţa, pentru că nu era în calea lui. Avea un ajutor social de doar 150 de lei, însă își ducea existenţa cu demnitate, fără să se plângă, fără să întindă mâna, mulţumită cu condiţia ei și nedorind să urce o treaptă mai sus. Îmi dăruia un zâmbet ori de câte ori îi deschideam ușa și mă opream în pragul palatului ei.

Nihilismul afirmă că nimic n-are sens – o perspectivă pe care naturaliștii au adoptat-o și ei, punând orice asemănare cu un sens în viaţă pe seama legilor fizicii și a nenumăratelor momente de șansă/noroc. Mai este demn să dai un sens vieţii dacă legile fizicii i-ar refuza unul?

Charlotte Bühler afirma că „tot ce putem face este să studiem viaţa acelor oameni care par a fi găsit răspunsuri la întrebările ultime ale vieţii, în contrast cu cei care nu au reușit acest lucru”.[2]

Pentru om, căutarea sensului vieţii este însăși forţa lui fundamentală de motivaţie, scria Viktor Frankl în cartea Omul în căutarea sensului vieţii. În lagărele de concentrare de la Auschwitz și Dachau, Frankl și-a pierdut părinţii, fratele, soţia, bunurile, sănătatea. Însă în așteptarea, oră după oră, a exterminării, el nu a renunţat o clipă să creadă că viaţa merită trăită și că are sens, iar cititorii lui au primit astfel dovada afirmaţiei sale, chiar din biografia lui.

Frankl, căruia îi plăcea să citeze cuvintele lui Nietzsche: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască, poate să suporte aproape orice”[3], considera că trei aspecte tragice marchează profund existenţa umană: suferinţa, vinovăţia și moartea.

Acestea trei, și nu legile fizicii, ar încerca să contrazică existenţa unui sens, însă Frankl este convins că oamenii pot învinge forţa celor trei contraargumente și pot spune „da” vieţii, în pofida a orice. Cum?

Transformând suferinţa într-o realizare omenească și într-o împlinire umană.

Derivând din vinovăţie șansa de a ne schimba în bine.

Extrăgând din efemeritatea vieţii un motiv de a trece în mod responsabil la acţiune.

„În ceea ce privește cauza sentimentului lipsei de sens s-ar putea spune, deși într-o manieră foarte simplificată, că oameni au îndeajuns să trăiască, dar nu și pentru ce să trăiască.” Le lipsește motivaţia. Așa cum nu poţi să râzi pentru că îţi spune cineva „râzi!”, ci râzi atunci când spune cineva o glumă sau face ceva hazliu care să determine râsul, tot așa nu poţi găsi un sens al vieţii dacă nu ai o motivaţie pentru acesta.

Un alt motiv pentru lipsa de sens este preocuparea exclusivă cu privire la sine. Dacă toată viaţa te concentrezi doar să slujești sinelui, la sfârșit vei constata că totul este fără sens. Dar, dacă grija ta principală va fi slujirea semenilor, atunci viaţa ta îţi apare ca un dar minunat, totul având un sens. Dragostea este flacăra care dă adevăratul sens al vieţii.

Două lucruri m-au marcat și m-au făcut să Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am cunoscut-o pe femeia despre care vă povesteam la început: mulţumirea ei cu „nimicul” pe care îl avea și faptul că era lipsită de orice resentiment sau plângeri pentru ce i se întâmplase în trecut și care dusese, de fapt, la starea în care se afla. M-am simţit rușinat, străbătut de un sentiment de gol și pieire interioară, sărac în comparaţie cu ea. Ea nu avea ce am eu, dar acest lucru nu era fundamental; eu nu aveam ce avea ea, însă acest lucru era fundamental.

Apostolul Pavel, care închina dragostei cel mai măreţ imn, concluziona la finalul lui că, după ce multe se vor fi sfârșit, ceea ce încă va fi cel mai de preţ și va rămâne pentru eternitate este dragostea. Pentru că Dumnezeu este dragoste. Iar biografia lui Pavel este și ea o dovadă a afirmaţiilor lui. În urma întâlnirii cu Iisus a găsit motivaţia pentru a da un sens deplin vieţii. În mintea apostolului a răsunat mereu ecoul cuvintelor spuse de Hristos care sintetizau paradoxul existenţei umane în celebra formulare: „Oricine va vrea să își scape viaţa o va pierde, dar oricine își va pierde viaţa pentru Mine o va câștiga” (Matei 16:25). Cu viaţa lui, Pavel a scris continuarea acestor cuvinte: „Căci, pentru mine, a trăi este Hristos și a muri este un câștig” (Filipeni 1:21).

Ceea ce spune mai departe nu poate fi spus decât de către cel care a găsit rostul existenţei, sensul adevărat al vieţii. „Dar, dacă mai trebuie să trăiesc în trup, face să trăiesc; și nu știu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aș dori să mă mut și să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine (pentru el, nota mea), dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup” (Filipeni 1:22-24). Între binele lui și binele filipenilor, Pavel a ales binele filipenilor. Numai cine L-a întâlnit pe Dumnezeu și Îl cunoaște poate să facă o astfel de alegere. Iar acesta este adevăratul sens al vieţii.