Capacitatea de imaginare a unor alternative la evenimente ce au avut deja loc distinge omul de celelalte vieţuitoare și de mașini – inteligenţa artificială nu a reușit încă să creeze un dispozitiv care să născocească scenarii contrafactuale. Faptul că putem călători într-un timp imaginar, rescriind acţiunile noastre și deznodământul lor, se poate dovedi un avantaj sau poate avea consecinţe emoţionale și cognitive disfuncţionale.
În timp ce aprindeam focul, iar fratele meu alerga într-un suflet să verifice cuibarul găinilor noastre, simţeam cum se naște în mine un talent fără seamăn în ale bucătăriei. Nu știu dacă mai încercasem până atunci să meșteresc vreo reţetă, dar eram singuri acasă și părea să fie momentul perfect pentru niște clătite. Dornic și el de ceva dulce și nedeprins să-mi conteste competenţele și autoritatea de soră mai mare, fratele meu a primit vestea cu un entuziasm care m-a ambiţionat să dau tot ce am mai bun pe un tărâm cvasinecunoscut. Nu suspecta că aveam niște neclarităţi legate de reţetă și nici eu nu i-am împărtășit acest detaliu, compensându-mi nesiguranţa printr-o generozitate care l-a convins pe loc să fie ajutorul meu – nu aveam să ţin socoteala clătitelor pe care urma să le mănânce, mai ales că aveam de gând să fac îndeajuns de multe încât să le rămână și părinţilor uimitoarele dovezi ale priceperii mele culinare.
În vreme ce amestecam harnic în aluatul care promitea să trimită unde seismice de încântare prin toate papilele gustative ale echipei noastre de bucătari, recapitulam în minte ingredientele pe care știam că le folosea mama. Nu părea să lipsească nimic, doar textura era cam ciudată, așa că mai adăugam ba câte-un ou, ba câte-o măsură de făină, războindu-mă cu aluatul într-o încleștare vecină cu frământatul cozonacilor. Din motive nedeslușite, picuram cu zgârcenie laptele (singurul ingredient de care nu ducea lipsă niciodată bucătăria) și cheltuiam fără nicio măsură făina, care se găsea greu, ce ironie, în epoca recoltelor record de grâu. În final, când aluatul părea să fi atins desăvârșirea, l-am transferat grijulie în tigaie. Spre dezamăgirea amândurora – dar mai ales a mezinului fermecat de promisiunea clătitelor fără număr – a rezultat una singură. Puţin cam întremată, semănând, dacă ar fi analizat-o un ochi cârcotaș, cu o omletă sufocată în făină, dar dulce, săţioasă, pe care am împărţit-o frăţește și din care n-a mai rămas nicio dovadă incriminatoare.
Deși cele două subiecte nu au o legătură evidentă între ele, mi-am amintit de prima mea clătită atunci când am început să citesc despre gândirea contrafactuală, un proces care a intrat în atenţia psihologilor sociali destul de târziu. Abilitatea de a ne gândi la ceea ce ar fi trebuit să se întâmple într-o anumită ocazie este familiară majorităţii oamenilor, dar unii dintre noi consumă prea mult timp și prea multă energie pentru a dezvolta versiuni contrafactuale la evenimente deja consumate. Unele dintre ele, privite cu înţelepciunea anilor de mai târziu, poate că nici nu au o valoare sau un impact mai semnificativ decât o clătită nereușită. De fapt, dacă în cazul unei reţete ratate este ușor și în orice caz posibil să prezici cu acurateţe cum ar fi mers lucrurile dacă ai fi folosit sau omis un ingredient sau altul, în viaţă e mult mai dificil de estimat ce-ar fi fost dacă. Și, măcar că o facem deseori, tendinţa este de a supralicita lucrurile bune care ar fi decurs dacă am fi ales un drum sau altul.
Gândirea contrafactuală, între dar și blestem
Simulările mintale de tipul „ce-ar fi fost dacă”, „măcar de n-ar fi” sau „numai de ar fi” sunt de obicei un rezultat al comparării realităţii cu alternative posibile (mai bune, dar și mai rele) la aceasta, dând naștere unor emoţii precum regretul, vinovăţia sau recunoștinţa. De cele mai multe ori însă construim gânduri contrafactuale atunci când rezultatele unor acţiuni sunt mai puţin favorabile decât așteptările noastre.
Alegerile pe care nu le-am făcut tind să devină foarte atractive, pentru că supraestimăm lucrurile bune care ni s-ar fi întâmplat dacă am fi ales un alt drum, trăind astfel regrete intense, arată un studiu recent al cercetătorilor de la Dartmouth College.
La nivel intuitiv, bucuria sportivilor este direct proporţională cu locul obţinut pe podium, dar, în realitate, medaliaţii cu bronz sunt mai fericiţi decât cei care iau argintul.
Gândirea contrafactuală poate fi o binecuvântare, dar, la fel de bine, și un blestem, scrie profesorul de psihologie Frank McAndrew, analizând un studiu clasic asupra sentimentelor pe care le trăiesc sportivii olimpici care urcă pe podium. La nivel intuitiv, bucuria sportivilor este direct proporţională cu locul obţinut pe podium, dar, în realitate, medaliaţii cu bronz sunt mai fericiţi decât cei care iau argintul, au constatat cercetătorii. Emoţiile resimţite depind de așteptările sportivilor, dar și de interpretarea pe care o dau performanţei obţinute – în timp ce medaliatul cu argint se gândește că a fost foarte aproape de a obţine aurul, dar a eșuat, medaliatul cu bronz se gândește că a fost la un pas de a rata podiumul, așadar emoţiile lui sunt dintr-o gamă cu totul diferită.
Să călătorești în trecut prin intermediul gândurilor nu este ceva greșit, cu excepţia situaţiei în care devii obsedat și chinuit de gândurile contrafactuale, susţine cercetătorul Jared Branch, autorul unor studii legate de efectele și cauza gândirii contrafactuale. Elaborarea versiunilor contrafactuale la evenimente reale se asociază cu tendinţa spre îngrijorare și anxietate și cu scoruri scăzute la agreabilitate (fie că e vorba de tristeţe, de o atitudine cinică sau de una pesimistă).
Aceste asocieri se păstrează și în cazul gândirii contrafactuale „involuntare” (subiectul este chinuit de amintirea evenimentelor din trecut), și în cazul gândirii contrafactuale „voluntare” (subiectul se lasă în mod deliberat în voia gândurilor despre trecut). Branch nu a identificat nicio asociere între acest fel de a gândi și perspectiva asupra timpului, concluzionând că gândirea contrafactuală reprezintă „o categorie distinctă de călătorie mintală în timp”. Cu alte cuvinte, spune Susan Krauss Whitbourne, profesoară de psihologie la Universitatea din Massachusetts – Amherst, nu este nimic rău să te gândești la trecut, dar pericolele adulmecă în preajmă atunci când încerci să-l rescrii.
Imersiunea frecventă în „versiunile alternative ale trecutului” poate avea efecte negative precum anxietatea, depresia și ruminarea.
Inventariind o serie de cercetări pe tema gândirii contrafactuale, Sylvia R. Karasu, profesoară de psihiatrie la Colegiul Medical Weill Cornell, amintește că imersiunea frecventă în „versiunile alternative ale trecutului” poate avea efecte negative precum anxietatea, depresia și ruminarea. De asemenea, atunci când gândurile contrafactuale au ca obiect o traumă, sunt vii și apar în mod frecvent, ele se asociază cu tulburarea de stres posttraumatic (PTSD).
Karasu reliefează faptul că în prezent cercetătorii se concentrează mai mult pe consecinţele benefice ale gândirii contrafactuale. Printre cele mai importante efecte pozitive analizate se numără faptul că oamenii se simt uneori mai bine după ce își imaginează anumite scenarii, sunt mai bine pregătiţi pentru alegerile din viitor (pentru că evită greșelile anterioare) sau au sentimentul că pot controla mai bine anumite situaţii. Gândirea contrafactuală „pare să ne ajute să înţelegem ce se întâmplă, să dăm un sens trăirilor noastre și să avem o perspectivă mai bună asupra lucrurilor”, susţine psihologul Neil Roese.
Ce să facem cu regretele?
Poate fi dificil să reziști chemărilor trecutului, căutând alte poteci decât cele bătătorite. Dacă aș fi dat admitere la o altă facultate? Dacă (nu) aș fi plecat din ţară? Dacă aș fi rămas acasă în ziua accidentului?
Fie că ne luptăm cu regrete minore, generate de tendinţa spre perfecţionism, fie că suntem măcinaţi de gânduri care rulează la nesfârșit pe fundalul unui „dacă” devenit agonizant, regretele pot reprezenta un instrument pe care să-l folosim pentru a ne trăi viaţa mai bine, susţine psihologul Jennifer Taitz. Unul dintre pașii recomandaţi de Taitz pentru o mai bună gestionare a acestor gânduri este acela de a evalua modul în care facem faţă regretelor. Evităm să ne gândim la ce s-a întâmplat, pentru a suprima durerea? Sau, dimpotrivă, ţesem și deșirăm, ca o Penelopă modernă, aceeași pânză a unui trecut care nu mai poate fi modificat? Putem gestiona mai bine eșecurile suferite și greșelile comise dacă reușim să înţelegem care sunt tiparele reacţiilor noastre în astfel de situaţii.
Întroienirea în regrete subminează performanţa chiar și atunci când este vorba de executarea unor sarcini simple.
Un studiu publicat în 2014 de cercetători chinezi a arătat că întroienirea în regrete subminează performanţa chiar și atunci când este vorba de executarea unor sarcini simple, dar și că există beneficii (inclusiv cel al unei gândiri mai clare) atunci când oamenii găsesc și o parte bună în evenimentele care au provocat regretul.
După ce am identificat modul în care facem faţă situaţiilor neplăcute, trebuie să învăţăm cum să oprim alunecarea în spirala regretului, punctează Taitz, care își sfătuiește cititorii să analizeze, de preferat în scris, ce se întâmplă când ajung într-o astfel de spirală: Se simt mai bine sau mai rău, rulând în minte același episod? Au învăţat lecţii concrete din greșelile făcute sau doar s-au zbătut în plasa acelorași emoţii negative? Care sunt momentele în care este covârșitoare tentaţia de a-și mesteca din nou și din nou regretele? Rolul unei astfel de liste este acela de a ne conștientiza de faptul că spirala regretului nu face decât să ne blocheze și să ne consume energie și resurse preţioase, dar și de a ne impulsiona să găsim modalităţi concrete de a întrerupe această spirală.
Al treilea pas constă în conștientizarea faptului că putem privi lucrurile dintr-o perspectivă diferită, realizând că există o latură pozitivă în fiecare experienţă trăită. Studiul cercetătorilor chinezi a arătat că subiecţii au avut performanţe mai bune la executarea aceluiași set de sarcini după ce au reușit să vadă și partea bună a lucrurilor. Nu în cele din urmă, avem nevoie să ne iertăm pentru greșelile și eșecurile noastre. Când toate soluţiile par să eșueze, ceea ce ar trebui să încercăm este să vorbim cu noi așa cum am vorbi cu un prieten, spune Taitz.
Citește și: Radiografia unei erori. Ce facem cu tiparele distructive de gândire?
Este adevărat că anumite eșecuri sau întâmplări indezirabile lasă urme adânci în noi, dar acesta nu este neapărat un lucru rău, explică psihologul. Există o practică japoneză, kintsugi, numită și „arta cicatricilor preţioase”, în care se folosește un metal preţios pentru a lipi fragmentele unui obiect de ceramică spart. Fisurile rămân în continuare vizibile, ba chiar sunt accentuate de aurul sau de argintul lichid folosit, iar fiecare obiect reparat este unic, așa cum este și modelul în care s-a ciobit, dar toate aceste imperfecţiuni sunt convertite în frumuseţe.
Fiecare dintre noi are povestea lui, cu trăiri, răni, cicatrici și regrete care nu se suprapun niciodată în mod perfect peste cele colecţionate de altcineva, dar le putem celebra și folosi în cel mai bun mod, în loc să încercăm să le ascundem sau să le jelim la nesfârșit. Tocmai această poveste unică ne face de neînlocuit, pentru că doar noi putem spune cum arată lumea și cum arată Olarul pentru care nu există un vas compromis definitiv din locul în care ne-au adus bătăliile pe care le-am avut de purtat.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.