Pierdut recunoștinţă. Nu o declar nulă.

Ultima zbatere a vieţii, înainte de a se desprinde, prin intermezzoul agoniei, de posesorul ei, nu pare să deţină niciun grăunte de miracol. E o imagine de care ai vrea să te ascunzi, până când se mistuie toate chipurile diforme ale unei treceri, doar arareori line, spre odihna de după ultimele bătăi de aripă ale vieţii.

„Te laud câtă vreme mai am zile;

Te iubesc câtă vreme mai am zile:

Prin întuneric și prin moarte, prin foc și prin ger,

Cu mâinile goale și cu comoara pierdută,

Ţie-ţi mulţumesc câtă vreme mai am zile.”

(Elizabeth Barrett Browning)

Stăteam acolo, lângă patul ei, cu strângerea de inimă a celui sănătos care înţelege prea puţin din durerile fără nume ale celui ţintuit la pat pentru ultima oară. Cuvintele sunt uneori atât de neputincioase în faţa umbrei unui om drag devenit, după o suferinţă epuizantă, doar puţin mai mult decât un pumn nevolnic de oase… Nu mai aveam cuvinte, doar un mănunchi de lacrimi, cărora numai un autocontrol în derivă le mai stăvilea erupţia.

Doar că ea, care deslușea după o perioadă lungă de slăbiciune profunzimile unui rest de viaţă condamnată la o singură poziţie – culcată –, avea multe de spus despre trecut și despre prezent. Ba chiar despre viitorul ei fragil, care se sugruma în silabe neaccentuate corect. Și, dincolo de el, mi-a vorbit despre un alt viitor, singurul neîncorsetat de incertitudine. Cu garanţia lui că finalul se rescrie altfel decât promite intriga oricărui diagnostic tăios.

Despre trecut mi-a vorbit cu vechiul ei zâmbet strălucitor, acum subţiat de suferinţă, depănând motivele ei de recunoștinţă într-o salbă ce s-ar fi putut înșirui la nesfârșit, dacă nu ar fi fost limitată de slăbiciunea ei evidentă. Era mulţumitoare pentru viaţa trăită, deși se înscrisese pe coordonatele unei căsnicii pline de nefericire și de trudă îndelungată, departe de cei dragi. Recunoștinţa ei ţâșnea din fiecare cuvânt: pentru familia ei, pentru prieteni, pentru membrii bisericii ei și pentru rugăciunile lor, pentru forţa de a munci atâţia ani, inclusiv pentru durerile ei, care nu depășiseră încă limita suportabilului.

Și iată cum miracolul, aparent exilat din ultima sută de metri a suferinţei, era acolo viu, dezgolit înaintea ochilor mei flămânzi să-i disece toate contururile: recunoștinţa din epicentrul unei suferinţe care stingea, rând pe rând, luminile vieţii, dar nu reușea să întunece văpaia unei mulţumiri ce se prindea de tot ceea ce fusese bun într-o existenţă de altfel destul de zbuciumată. O atitudine constant exersată pe potecile vieţii și asumată cu tot atâta naturaleţe la capăt de drum.

Când mulţumirea nu ne mai caracterizează

„Domnul este păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalmul 23:1)

Cuvintele psalmistului au un aer desuet într-o lume care se definește mai degrabă prin ceea ce îi lipsește decât prin ceea ce posedă deja. La fel de demodată poate să pară și recunoștinţa prietenei mele muribunde, deși poate că facem mai ușor concesii unei împăcări cu binele și răul unei vieţi atunci când ea a ajuns la final.

Cât încă ne menţinem în cursă și încă accelerând motoarele fără prea multe precauţii, mulţumirea noastră cotidiană se caracterizează în cel mai bun caz printr-un debut de anemie. Listele cu ceea ce ne dorim sunt inepuizabile și, măcar că ar fi de așteptat ca fiecare punct bifat să ne oprească într-o haltă a recunoștinţei, evidenţa arată că, dintre toate lipsurile reale sau doar percepute, recunoștinţa strălucește adesea prin absenţă.

Scriitorul Max Lucado vorbește despre o închisoare insolită, probabil cea mai aglomerată de pe întreg mapamondul, cu ziduri sufocante, cu deţinuţi epuizaţi, cu un regim opresiv și speranţe de eliberare infime. Cei mai mulţi dintre deţinuţi ispășesc o condamnare pe viaţă, deși cheia celulei e mereu în buzunarul lor.

Sunt captivi în închisoarea celor care își doresc. O mașină mai nouă, o casă mai spaţioasă, o slujbă mai satisfăcătoare, un corp mai frumos, un partener mai atractiv.

Max Lucado ne oferă și modalităţi de a testa dacă suntem afectaţi de acest sindrom al captivităţii în nada dorinţei.

Starea ta de spirit oscilează direct proporţional cu nivelul posesiunii? Cum ai completa următoarea afirmaţie: „Voi fi fericit atunci când…” ?

Ești prizonier, afirmă Lucado, dacă „fericirea ta stă în ceva ce depozitezi, conduci, bei sau mănânci”. Ești prizonier dacă decizi că nu poţi fi fericit până ce nu se va îndeplini un vis, se va vindeca o boală, se va schimba statutul marital. Pentru că, în tot acest timp, ceea ce experimentezi nu e viaţa în plinătatea ei, ci așteptarea unei vieţi mai compatibile cu așteptările (chiar dacă foarte legitime) pe care le ai de la ea.

Goana după lucruri mari

„Momentul prezent cuprinde bogăţii infinite, care depășesc visurile tale cele mai îndrăzneţe, însă te vei bucura de ele numai pe măsura credinţei și a dragostei tale. Cu cât un suflet iubește mai mult, cu atât tânjește mai mult, cu cât nădăjduiește mai mult, cu atât găsește mai mult din lucrul dorit.” (Jean-Pierre de Causade)

Într-un moment dificil al istoriei poporului său, Baruc, secretarul profetului Ieremia, este interpelat de Dumnezeu cu o întrebare deconcertantă: „Și tu umbli după lucruri mari?”, urmată de un îndemn categoric: „Nu umbla după ele!”

Statutul de secretar, și încă al unui profet prea puţin popular prin mesajele sale despre iminenta robie babiloniană a iudeilor, era în vădită inferioritate faţă de cel al fratelui său, Seraia, „cel mai mare cămăraș”, deci administratorul-șef al curţii regale.

Poate că Baruc își dorea o poziţie asemănătoare cu a fratelui său. Poate că era tentat să fie nemulţumit de umila sa însărcinare de scrib al unui profet dispreţuit, dar și de primejdiile asocierii sale cu acest om al suferinţei, căruia nu puţini conaţionali îi doreau moartea.

Nu știm care erau lucrurile mari care îi acaparaseră atenţia lui Baruc, dar nu suntem străini de cele după care tânjește propria noastră inimă. Poate avem chiar o listă, foarte riguros alcătuită. Iar legitimitatea acesteia nu e pusă în discuţie decât arareori – suntem convinși că avem nevoie de toate acestea și de multe altele pentru o viaţă împlinită. Până atunci însă, mulţi își suspendă orice rest de mulţumire, de bucurie, de recunoștinţă, așteptând ziua în care, premiaţi cu toate lucrurile mari pe care le-au atins, să poată apăsa butonul play al unei vieţi (până atunci) în așteptare.

Uneori, sub fascinaţia lucrurilor importante, binecuvântarea mărunţișurilor este pierdută din vedere. Uităm să fim recunoscători, să ne destindem și să privim în adevărata lor strălucire daruri ale vieţii care pentru alţii ar constitui o fericire de neatins.

Frumuseţea muntelui din faţa casei, mereu constantă fie că șiroiesc peste el raze de soare, fie că e înnegurat în spatele cortinelor de ploaie. Un zâmbet generos, care ne e oferit într-o zi cu secetă de bună dispoziţie. O noapte care prinde să se albească printre frânturi vesele de conversaţie, cheltuită în casa unor prieteni dragi. O carte din care ţâșnesc frânturi de frumuseţe, tăinuite până atunci în sălașul hârtiei. Freamătul pașilor celor dragi pe aleea de la intrare. O mână așezată protector peste o alta, topind în căldura ei tăceri și singurătăţi. Un trandafir-japonez, înflorit numai pentru o zi într-o aprigă frumuseţe, ca o rămășiţă de har care învăluie lumea noastră. O aromă de măr copt, viscolit în scorţișoară, cotropind bucătăria și restul casei, la ora cinei. Lucruri mici. Sau nu? De fapt, care e metrul adecvat cu care măsurăm valoarea și importanţa lucrurilor?

Dumnezeu, care îl sfătuiește pe Baruc să nu se lase confiscat de alergarea după lucruri mari, îi pregătește acestuia un viitor în care, dincolo de mărunţișuri, îi promite cel mai preţios dar care poate fi oferit în vreme de război: viaţa. Cu toate elementele ei remarcabile și în risipa detaliilor. Uneori alergăm după măreţie și strălucire, ignorând binecuvântarea copleșitoare a experienţelor comune, a momentelor banale. Măcar că bucuria unei vieţi e alcătuită din suma lucrurilor obișnuite. Iar în momentele de cumpănă ale unei existenţe, lucrurile măreţe își devoalează micimea lor grozavă, în timp ce lucrurile mici capătă o strălucire care fusese blurată până atunci.

Regândind motivele de bucurie ale vieţii

Transportat sub escortă dintr-un lagăr în altul, după ce cunoscuse și caznele convoaielor comune, Alexandr Soljeniţîn, cunoscutul scriitor rus și disident anticomunist, are revelaţia lucrurilor care poartă în ele o însemnătate reală. Știe ce înseamnă o călătorie de multe zile, în care aglomeraţia din vagoane face cu putinţă ca unii deţinuţi să nu atingă deloc podeaua, suspendaţi în aglomerarea umană. Ce înseamnă să primești ca mic dejun și prânz același pește sărat, asezonat cu raţii minuscule de apă, pentru a nu pierde vremea cu pauzele de mers la toaletă. Știe cum e să fii deposedat de deţinuţii de drept comun sau chiar de gardieni de orice bun care ar putea face diferenţa dintre viaţă și moarte în interiorul lagărului.

Prin contrast, călătoria civilizată sub escortă îi pare a fi aproape o călătorie în libertate, deși la destinaţie îl așteaptă infernul. Pe băncile vechi din sala de așteptare, urechile îi prind frânturi din conversaţiile călătorilor, cu o suită de lamentaţii drept laitmotiv, pe care experienţa lui de deţinut nu reușește să le mai metabolizeze. O soacră insuportabilă, un soţ fugar, un vecin iritant care uită lumina aprinsă pe holul comun. Ceea ce protagoniștilor li se înfăţișează ca veritabile acte de tragedie, lui Soljeniţîn i se prezintă sub imaginea unor fleacuri, după ce experienţa detenţiei îi revelează adevărata măsură a lucrurilor din univers. Să nu fii sfâșiat de foame sau de frig, să nu fii nevoit să lucrezi la minus 40 de grade Celsius, sub ameninţarea glontelui sau a tăierii porţiei mizere de mâncare, să nu fii nevoit să vezi stivele de morţi de pe Kolîma, care se îngroapă numai vara, când pământul se dezgheaţă suficient, să poţi merge oriunde dorești fără escortă sunt tot atâtea motive de mulţumire. Iar Soljeniţîn adaugă în listă privilegiul suprem al celui liber: să poată fi înconjurat de cei dragi. „Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urâte, nu vă despărţiţi certaţi: căci nu știţi, poate că aceasta e ultima voastră faptă înainte de arestare…”.

Abia atunci când își pierde viaţa, în tot firescul ei, fostul ofiţer realizează câtă încărcătură de binecuvântare a existat, neștiută, în ea.

Psihiatrul austriac Victor Frankl zugrăvește bucuria vie pe care o trăiește ca deţinut, împreună cu tovarășii săi, în condiţii de altfel inimaginabile. Epuizaţi după două zile și trei nopţi în care au fost transportaţi în vagoane destinate animalelor, ţinuţi în ploaie și în vânt tăios până ce e găsit un coleg care lipsește la numărătoare, apoi pedepsiţi să petreacă toată noaptea afară, deși uzi până la piele, toţi cei 35 de oameni sunt nespus de fericiţi. Orice suferinţă îndurată pălește în faţa bucuriei că destinaţia lor a fost Dachau, nu Mauthausen; așa încât au ajuns într-un lagăr ce nu deţinea cuptoare, crematorii sau instalaţii de gaz, oferindu-le astfel o speranţă, fie ea și minusculă, că ar putea supravieţui până la finalul războiului.

Victor Frankl relatează cum viaţa în lagărele naziste, mai sinistră decât un coșmar (el însuși era reţinut în a trezi pe cineva care se chinuia în vis, convins fiind că oroarea realităţii depășea categoric urâţenia unui coșmar) putea fi însufleţită de splendoarea unui peisaj sau a unui apus. Chemaţi în grabă de un tovarăș de suferinţă, ca să admire ultimele clipe ale apusului, deţinuţii se ridică de pe podeaua unde se prăbușiseră după o zi extenuantă, doar ca să fie întâmpinaţi de culorile vii ale unui asfinţit ce părea descins dintr-o învălmășeală de culori evadate dintr-o acuarelă nepăzită. Toată sarabanda de nuanţe prăvălite peste grupul scheletic de oameni și peste cenușiul barăcilor care-i adăpostea trezește uimirea unei frumuseţi la care e atât de ușor să devii imun într-o viaţă liberă (și atât de ocupată): „Într-un târziu, după o tăcere grăitoare, ne-am spus unul altuia: «Cât de frumoasă poate fi lumea!»”

Irena Arghinskaia, o supravieţuitoare a lagărelor sovietice, intervievată de jurnalista Anne Applebaum, pomenea, la mulţi ani după eliberare, „incredibila frumuseţe” a Nordului,  gingășia apusurilor sau taigaua a cărei imensitate o privea cu respiraţia întretăiată.

Un lagăr e ultimul loc de pe pământ în care te aștepţi să mai găsești fărâme de recunoștinţă sau de uimire în faţa frumuseţii lumii. Iar faptul că ele pot fi descoperite chiar în acele enclave ale ororii sugerează că mulţumirea are mai puţin legătură cu circumstanţele fericite, cât cu o setare a minţii de a înregistra și de a preţui orice sâmbure al binelui într-o lume brăzdată de suferinţă, de haos și de nedreptate. Modul în care vedem lumea ţine de alcătuirea lumii noastre interioare.

Când toate motivele de recunoștinţă au dispărut

Viaţa poate fi grea. Poate nu vom ajunge vreodată într-un lagăr, însă există alte forme de suferinţă cu care ne putem intersecta. Un prieten care trădează, un partener infidel, o sarcină pierdută, un diagnostic crunt, destrămarea unei căsnicii, un accident invalidant. Poţi fi surprins de un viraj brusc și foarte dureros al vieţii, care schimbă toate datele unei vieţi oarecum previzibile, dislocând toate certitudinile și speranţele. Recunoștinţa veritabilă își comută atenţia de la darurile vieţii la Dătător. Creștinul știe că viaţa e ca un caleidoscop, care își modifică tonurile și reliefurile la fiecare răspântie, așa că are un simţ acut al relativului. Orice poate să se schimbe, însă Dumnezeu rămâne Același. Tocmai de aceea, în loc să se proiecteze pe orizontala lucrurilor bune care i se întâmplă (sau nu), creștinul se concentrează pe verticala unei iubiri pe care nu poate ajunge niciodată să o merite sau să o înţeleagă pe deplin.

Era o dimineaţă de iulie a anului 1940, care îl găsea pe Chiune Sugihara în Lituania, unde își servea ţara ca ambasador. Aceea era ziua în care cariera și viaţa lui aveau să se spargă în bucăţi imposibil de lipit, însă Sugihara nu știa încă în ce moment de răscruce se afla. În dimineaţa aceea de vară, curtea ambasadei se umpluse de oameni și, dovedindu-se neîncăpătoare, șuvoiul de oameni se revărsase până departe, în stradă. Aceștia erau evrei polonezi, fugind din calea exterminării naziste. Nu mai erau multe locuri sigure pentru ei în Europa, iar pentru a ajunge în ele, aveau nevoie de viză de tranzit. Curaçao, teritoriu aflat sub jurisdicţie olandeză, era una dintre destinaţiile râvnite. Sugihara a telegrafiat la Tokio pentru a obţine permisiunea de a elibera vize, dar răspunsul negativ nu a lăsat loc de interpretare. Prins în cleștele unei dileme dificile, Sugihara hotărăște să încalce ordinele primite, conștient că își riscă nu doar cariera, ci și viaţa. Scrie vize pentru evrei zile și nopţi întregi, până ce articulaţiile umărului și degetele îi sunt afectate. Mai mult, pentru că evreilor le lipseau acte necesare vizei, acceptă orice act aflat în posesia lor, ba chiar și o simplă foaie albă, pe care solicitantul scria destinaţia la care vrea să ajungă. Obligat fiind, în cele din urmă, să se prezinte la Berlin, scrie vize pe peronul gării, chiar și în tren, aruncându-le pe fereastră evreilor care alergau de-a lungul căii ferate. După ce războiul s-a încheiat, Sugihara a fost demis din Serviciul Extern Japonez, fiind nevoit să vândă becuri o perioadă de câţiva ani, ca să-și întreţină familia. Abia cu un an înainte de a muri primește distincţia Drept Între Popoare, acordată de Institutul Yad Vashem, dar, prea bolnav ca să se deplaseze, nu este prezent la ceremonie.

Întrebat într-o ocazie care a fost motivul pentru care și-a sacrificat o carieră ce înflorea atât de promiţător, Sugihara a vorbit despre întâlnirea cu refugiaţii înlăcrimaţi, printre ei femei și bătrâni, așa de disperaţi încât se aplecau să-i sărute încălţămintea. I-a fost milă de ei și le-a dat o viză spre viaţă.

Cândva, după contaminarea omului cu virusul păcatului, a cărui finalitate nu putea fi decât moartea, Cel care ne-a creat S-a aplecat peste balustrada cerului și ne-a privit: O gloată mare de suflete, alergând pe peronul vieţii și strigând că n-ar vrea să moară. Inima Lui n-a îndurat să ne străpungă acest final, așa că a spus: „Tată, din veșnicie am decis că vom plăti preţul întreg pentru viaţa lor. Merg să împlinesc ce trebuie împlinit!” Și a semnat viza noastră pentru viaţă cu sângele Lui, după ce a devenit om, și încă „om al durerii și obișnuit cu suferinţa”, ba chiar – dovadă tăioasă a lipsei noastre de recunoștinţă – „așa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El”.

Ne-a fost semnată viza pentru o viaţă lungă cât veșnicia. Și nu găsesc un motiv mai trainic de recunoștinţă în întreg universul.