Site icon Semnele timpului

Omul și creaţia: stăpânirea cu iubire, în planul divin

protectia mediului

protectia mediului

Sfintele Scripturi debutează cu istoria creării lumii noastre. Pe parcursul a șase zile, Dumnezeu organizează sistematic spaţiul și timpul, amenajând un cămin pentru familia umană.

În final, Creatorul îl formează pe om din pământ și îi încredinţează administrarea noii lumi create. Numele pe care le poartă primii oameni surprind „ingredientele” din care este compusă fiinţa umană: bărbatul este Adam „pământ”, „ţărână”, în timp ce femeia este Eva „viaţă”. Din punct de vedere biologic, omul este „pământ purtător de viaţă”, fără a se deosebi în esenţă de celelalte vieţuitoare, așa cum subliniază înţeleptul rege Solomon: „[S]oarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amândoi; cum moare unul, așa moare și celălalt; toţi au aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic dobitocul, căci totul este deșertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână și toate se întorc în ţărână” (Eclesiastul 3:19-20). Cu toate acestea, omul posedă ceva special: este făcut după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:26), iar responsabilitatea care i-a fost încredinţată îi conferă un statut special și îi oferă oportunitatea unei relaţii conștiente, libere și asumate cu Creatorul său.

În această postură, de purtător al chipului divin, omul este o fiinţă unică: deși împărtășește biologia animalelor, are capacităţi spirituale ce îl definesc ca persoană și îl aseamănă cu Acela care l-a modelat: creativitate, raţiune, discernământ, conștiinţă de sine, limbaj articulat și posibilitatea de a alege să iubească. Toate aceste daruri implică însă responsabilitate. Omul trebuie să aibă grijă de întreaga creaţie: „[S]tăpâniţi peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice vieţuitoare care se mișcă pe pământ!” (Geneza 1:28). „I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile și boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mării, tot ce străbate cărările mărilor” (Psalmul 8:6-8). Stăpânirea aceasta nu implică însă uciderea celorlalte vieţuitoare, căci alimentaţia omului se bazează pe plante (Geneza 1:29). Relaţia dintre om și animal este una deosebită, caracterizată de armonie.

Căderea și degradarea creaţiei: responsabilitatea omului faţă de mediu

Situaţia se schimbă după căderea în păcat a primei familii. Nu ne sunt explicate în textul sacru mecanismele prin care acest moment aduce schimbări profunde la nivelul întregii existenţe. Cert este însă că, atunci când omul a căzut, întreaga planetă a căzut odată cu el. De atunci, „până în ziua de azi, toată creaţia suspină și suferă durerile nașterii” (Romani 8:22).

Căderea a adus schimbarea lanţurilor trofice. Dacă înainte animalele se hrăneau doar cu plante, acum există animale care consumă alte animale, iar legea după care se conduce lumea vie este căutarea constantă a supravieţuirii de către fiecare organism, prin orice mijloc posibil. Întreaga planetă este afectată de blestemul căderii: Scriptura menţionează, spre exemplu, apariţia spinilor și a pălămidei (Geneza 3:18), iar animalele și omul cunosc suferinţa și moartea: „Puii de leu duc lipsă și le e foame” (Psalmul 34:10); „[î]n sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână ești și în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19).

Deși omului i se permite să consume anumite categorii de animale și i se cere să aducă jertfe de animale pentru ispășirea păcatelor, el rămâne responsabil pentru atitudinea sa faţă de vieţuitoare, cărora nu trebuie să le producă suferinţă inutilă: „Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă” (Proverbele 12:10). Legislaţia revelată de Dumnezeu lui Moise în cadrul legământului încheiat cu poporul israelit conţine o serie de prevederi ce au în vedere protejarea naturii și a vieţuitoarelor. În cadrul Decalogului, porunca a patra subliniază binecuvântarea odihnei săptămânale în ziua de sabat atât pentru oameni, cât și pentru animalele domestice aflate în proprietatea lor (Exodul 20:10). Mai mult decât atât, în fiecare al șaptelea an cultivarea pământului este interzisă, astfel încât și ogoarele să aibă parte de odihnă (Leviticul 25:1-7). Nerespectarea acestor ani sabatici este amintită drept unul dintre principalele motive ale exilului poporului israelit (2 Cronici 36:21). Se poate argumenta că legislaţia biblică prefigurează conceptul modern de infracţiuni împotriva mediului, sau „ecocid”. În aceeași cheie merită menţionată și prevederea de a nu distruge pomii roditori din jurul cetăţilor asediate (Deuteronomul 20:20).

Protecţia mediului este grijă faţă de creaţie

Scripturile abundă de versete care Îl laudă pe Dumnezeu pentru puterea Sa creatoare și pentru permanenta Sa grijă faţă de creaţie: „Tu faci să crească iarbă pentru vite și verdeţuri pentru nevoile omului, ca pământul să dea hrană. […] Toate aceste vieţuitoare Te așteaptă ca să le dai hrana la vreme. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite; și înnoiești astfel faţa pământului” (Psalmul 104:14,27-30). Natura este prezentată ca un mesager al Divinităţii, o carte plină de lecţii pentru fiinţa umană: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19:1); „[î]ntreabă dobitoacele, și te vor învăţa; păsările cerului, și îţi vor spune; vorbește pământului, și te va învăţa; și peștii mării îţi vor povesti” (Iov 12:7-8). Spre deosebire de om, care este binecuvântat cu privilegiul libertăţii (și deci cu posibilitatea neascultării), natura ascultă întotdeauna de Dumnezeu (Numeri 22:30; Iona 4:7; Apocalipsa 5:13).

Judecata finală, care inaugurează o eternitate de armonie între Creator și lumea modelată de El, aduce și pedepsirea celor care nu au respectat creaţia: „[A] venit mânia Ta; a venit vremea să-i judeci […] și să-i prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul” (Apocalipsa 11:18). Intervenţia decisivă a lui Dumnezeu transformă creaţia, readucând-o la starea iniţială, paradisiacă – „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21:1; Isaia 51:16). În această lume nouă, perfectă, natura funcţionează din nou după regulile de la început: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc, și puii lor se vor culca împreună” (Isaia 11:6-7).

Fiecare creștin ar trebui să mediteze la faptul că am fost creaţi pentru a fi regi și regine ale Pământului. Acest privilegiu nu înseamnă a exploata fără milă și fără judecata natura. A stăpâni, în sens biblic, înseamnă a administra cu iubire. Dacă Îl iubim pe Creator, vom preţui și creaţia Sa.

Exit mobile version