Anumite aspecte din matematică și raportul acesteia cu știinţa sunt în armonie cu revelaţia Scripturii în privinţa lui Dumnezeu. Ar putea aceasta să constituie un catalizator al credinţei?

Nu cu multă vreme în urmă mă aflam la Atena, la o conferinţă internaţională de matematică despre teoria nodurilor. Cu această ocazie am prezentat o parte din cercetările mele postuniversitare și am luat cunoștinţă de activitatea colegilor mei de pretutindeni, care au aplicat teoria matematică a nodurilor în încercarea de a răspunde la întrebări din cadrul știinţelor fizice și ale vieţii, de exemplu în ce fel formarea ADN-ului și a proteinelor le afectează reciproc funcţionarea.

Am ajuns în Atena cu câteva zile înainte de conferinţă, ca să vizitez orașul. Vineri seara am urcat pe Areopag, lângă Acropole, și am urmărit apusul de soare peste oraș. Mi-am amintit de discursul ţinut de Pavel pe acest deal, în urmă cu două mii de ani, în cadrul căreia l-a prezentat pe „dumnezeul necunoscut” unei audienţe din care făceau parte inclusiv filosofi epicurieni (Fapte 17:16-34).

Epicurianismul fusese popularizat cu un secol înainte, de cartea poetului roman Lucreţiu, Despre natura lucrurilor. În aceasta, Lucreţiu a căutat să alunge neliniștea multora că vor fi nevoiţi să facă faţă mâniei divine în viaţa de apoi. În acest scop, el a pledat pentru o abordare complet naturalistă a universului și a originii vieţii. A oferit explicaţii pentru orice, de la tunete și până la prezenţa formelor complexe de viaţă. Deși încă își aveau locul lor, zeii au fost separaţi de activităţile umane, ca să nu-și mai poată manifesta mânia asupra omenirii.

Aceste idei au cunoscut un reviriment în perioada Iluminismului și, recent, au fost reafirmate de noii atei, cum ar fi Richard Dawkins și Sam Harris. În lumina noilor descoperiri știinţifice – se afirmă frecvent –, noi putem oferi o perspectivă complet naturalistă asupra istoriei vieţii și a universului. Drept urmare, se susţine că nu mai este nevoie de Dumnezeu.

Cum să ne raportăm la asemenea provocări pentru creștinism? Abordarea avută de Pavel la Atena constituie un exemplu. Pavel a înţeles că publicul lui nu accepta autoritatea Scripturii. Așadar, în loc să argumenteze despre Hristos apelând la Scripturile Ebraice, așa cum făcea cu liderii evrei în sinagogi, Pavel a recurs la poeţii greci ca autorităţi recunoscute de cei care îl ascultau. Desigur că doar Scriptura conţine revelaţia completă de Sine a lui Dumnezeu, dar Pavel a demonstrat ce înseamnă libertatea creștinului de a-i aborda pe alţii în limitele propriei lor perspective asupra vieţii și a găsi elemente indicând spre ceva mai mult. Studiind matematica în universităţi seculare în ultima decadă, am descoperit că există multe elemente în matematică și în știinţele naturale care indică spre Dumnezeul Creator prezentat de Scriptură.

Limitele știinţei

Aș vrea să fiu prudent în abordarea mea. Când afirm că matematica și știinţele indică spre Dumnezeu, nu sugerez că există vreo dovadă matematică sau vreun experiment de laborator care să demonstreze existenţa lui Dumnezeu. Dar nici contrariul. Unii, în special gânditorii postiluminism, au adoptat perspectiva conform căreia raţiunea și știinţa sunt singurele mijloace pentru adevărata cunoaștere. Această viziune este rezumată în afirmaţia marelui logician Bertrand Russell: „Orice cunoștinţă care se poate dobândi, se poate dobândi prin metode știinţifice și ceea ce știinţa nu poate descoperi omenirea nu poate cunoaște.”[1]

Russell, care era ateu, a ajuns la concluzia că, din moment ce metoda știinţifică nu va demonstra niciodată existenţa lui Dumnezeu, nu există nicio bază intelectuală pentru credinţa în Dumnezeu. Însă poziţia lui Russell își face un deserviciu: desfiinţează cercetarea. Ideea că știinţa este singura cale de dobândire a adevăratei cunoașteri este o poziţie filosofică la care nu se poate ajunge prin metoda știinţifică. Prin urmare, cel care susţine așa ceva este tributar unui angajament metafizic și în același timp susţine că nu e tributar unui asemenea crez neștiinţific. Cu alte cuvinte, se contrazice singur. Orice perspectivă asupra lumii este, într-o formă sau alta, tributară unor crezuri.

Creștinii sunt tributari perspectivei că Dumnezeu S-a autorevelat nu doar în natură, ci și în cadrul revelaţiei speciale, prin Scriptură, și cred că ambele sunt necesare pentru a ajunge la o înţelegere completă a cine este El. Într-adevăr psalmistul scrie despre ceruri că exprimă slava lui Dumnezeu, după care trece imediat la un cântec de laudă pentru revelaţia lui Dumnezeu (Psalmii 19). Similar, Pavel afirmă că lumea naturală dă mărturie despre existenţa și puterea lui Dumnezeu, după care clarifică faptul că doar prin Evanghelie este dezvăluit în totalitate caracterul lui Dumnezeu (Romani 1:16-20). Așadar creștinii nu ar trebui să se aștepte să redobândească o teologie completă din studierea lumii naturale. Categoric că, neajutaţi de Scriptură, e foarte probabil ca ei să ajungă la o imagine foarte neclară a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în studiile mele aprofundate, am descoperit că un număr de elemente matematice și raportul matematicii cu știinţele sunt în armonie cu revelaţia lui Dumnezeu din Scriptură, care pot servi ca un catalizator al credinţei scepticilor.

Aceste descoperiri nu au contrazis învăţăturile Scripturii, dar au intrat în conflict cu perspectiva aristoteliană asupra lumii, ce fusese importată în înţelegerea bisericii asupra Scripturii.

Neobișnuită eficacitate

Ca student la matematică în cadrul Universităţii Stanford, deseori mă luptam să înţeleg dacă domeniul meu de studiu și credinţa mea aveau vreo legătură și, dacă da, care era aceasta. La cursurile de filosofie a știinţei și matematicii, am dat peste un eseu al lui Eugene P. Wigner, câștigător al Premiului Nobel, intitulat: „Inexplicabila eficacitate a matematicii în știinţele naturale”[2]. Așa am aflat cum matematica poate constitui o puternică mărturie în favoarea Dumnezeului Creator

În acest eseu, Wigner scoate în evidenţă câteva dileme filosofice legate de natura matematicii. De exemplu, el evidenţiază că mai multe domenii matematice s-au dezvoltat pur și simplu datorită curiozităţii intelectuale a matematicienilor, fără nicio motivaţie din lumea naturală, cum e cazul geometriei neeuclidiene, însă acestea s-au dovedit ulterior a fi exact elementul necesar fizicienilor pentru a descrie lumea naturală. Faptul că universul are o ordine precisă și poate fi explicat matematic este în sine un mister. Iată afirmaţia lui Albert Einstein în această privinţă: „Cel mai de neînţeles lucru despre univers este faptul că poate fi înţeles.”[3] Wigner merge mai departe, observând că deseori matematicienii, dând curs jocurilor lor de logică, ajung să dezvolte idei și limbaj matematic cu mult înainte să înţelegem dacă acestea vor juca vreun rol și, dacă da, care, în procesul de înţelegere a universului.

De exemplu, numărul imaginar i=√-1 a apărut în secolul al XVI-lea eminamente ca să satisfacă curiozitatea unui matematician; însă de atunci s-a dovedit extrem de util, dacă nu chiar esenţial, pentru modelele lumii fizice pe care le-am conceput, în special în mecanica cuantică. Mai mult, matematicienii au găsit relaţii uluitoare între i și alte concepte aparent independente, cum ar fi π=3,14159… (raportul dintre circumferinţa și diametrul cercului) și e=2,718… (o constantă de semnificaţie supremă în analiza matematică), exprimată ca eiπ+1=0. Cum se face că distracţia matematicianului dă rezultate care corespund atât de bine cu lumea noastră fizică? Și de ce aspecte independente de logică matematică se intersectează și sunt complementare, și nu se ciocnesc în contradicţie?

În demersurile creative, în special în cele cărora le dau curs un număr mare de oameni, este important ca cel în cauză să aibă o hartă clară a direcţiei în care se îndreaptă. Realizăm schiţe, proiecte și machete înainte de a construi zgârie-nori. Dar se pare că matematica a constituit o suplimentare nesăbuită de încăperi și etaje, care, în loc să genereze dezordine, a rezultat consecvent în ceva ce comunitatea descrie drept surprinzător de elegant și de frumos. În eseul său, Wigner face următoarea observaţie: „Categoric e greu de crezut că puterea noastră de a raţiona a ajuns, prin procesele de selecţie naturală ale lui Darwin, la perfecţiunea pe care pare să o posede.”[4] Apoi conchide: „E dificil de evitat impresia că avem de-a face aici cu o minune.”[5]

Un coleg de cameră din facultate, care studia fizica și se lupta și el să înţeleagă de ce matematica este atât de aptă să descrie lumea naturală, mi-a mărturisit că acesta este un subiect care nu îl lasă să doarmă noaptea. Citise foarte mult în căutarea unei explicaţii naturaliste asupra acestui miracol, dar nu fusese satisfăcut cu niciuna dintre explicaţiile găsite. Totuși, recunoștea el, misterul acesta nu e nicio problemă pentru cel ce crede într-un Creator care ne-a făcut după chipul Său, concepându-ne în așa fel încât să descoperim cosmosul creat și să luăm parte la el.

Istoria știinţei

În perioada cât am urmat cursuri la Universitatea Oxford, în una dintre biblioteci mi-a căzut în mână un exemplar din prima ediţie a cărţii lui Isaac Newton, Principia Matematica. Răsfoind-o, m-am gândit la impactul incredibil al lucrării lui Newton asupra așezării bazelor fizicii moderne. Ulterior am dat peste o scrisoare în care Newton explica faptul că unul dintre motivele scrierii lucrării Principia a fost „că poate va acţiona în direcţia convingerii oamenilor să creadă într-o Divinitate; și că nimic nu mă poate bucura mai mult decât să o descopăr utilă în acest scop”[6]. Așa cum Apostolul Ioan și-a scris evanghelia ca cititorul să-și poată dezvolta credinţa (Ioan 20:31), Newton și-a considerat activitatea știinţifică un catalizator al credinţei.

Pe lângă Isaac Newton, James Maxwell și mulţi alţi pionieri ai știinţei moderne nu și-au separat credinţa de studiul lumii naturale. Și nu e vorba doar de faptul că mulţi oameni de știinţă proeminenţi au fost, și sunt, oameni ai credinţei, ci de faptul că credinţa – doctrina creaţiei, în special – a constituit baza intelectuală a revoluţiei știinţifice. Pionierii s-au așteptat ca legile matematice să poată descrie universul, pentru că ei credeau într-un Creator care a organizat creaţia și au crezut că ei pot descoperi respectivele legi deoarece credeau că umanitatea a fost făcută după chipul lui Dumnezeu. Așa se explică cum mulţi istorici ai știinţei sunt de acord cu perspectiva lui Melvin Calvin, câștigător al Premiului Nobel, și anume că „viziunea monoteistă pare să constituie baza istorică a știinţei moderne”[7].

Kepler se considera un „Luther al astronomiei”, punându-se pe aceeași linie cu Martin Luther, care făcuse ca Reforma să adopte autoritatea Scripturii, în defavoarea filosofilor greci și a părinţilor bisericești.

Este biserica anti-știinţă?

Mulţi află cu surprindere că viziunea biblică ce Îl prezintă pe Dumnezeu drept Creator se află în centrul știinţei moderne. Deseori întâlnesc opinia că știinţa dovedește că Scriptura este depășită și inexactă. Un aspect invocat în mod obișnuit este persecuţia Bisericii Catolice asupra oamenilor de știinţă, cum ar fi Galileo și Kepler, pentru faptul că susţineau că Pământul se învârte în jurul Soarelui, în timp ce se credea că Scriptura susţine că Soarele se învârte în jurul unui Pământ static. În primă fază, pare să fie un exemplu clar al modului în care știinţa arată că Biblia se înșală, dar s-a dovedit că au existat alte influenţe în respectivul conflict. De exemplu, teologii bisericii medievale au fost profund influenţaţi de Aristotel și de alţi filosofi greci. Aristotel a propus un model de univers în care Pământul era în centru, iar corpurile cerești erau sfere perfecte, impecabile, care se deplasau în cercuri perfecte în jurul lui. Acest model a fost pus sub semnul întrebării când Galileo a privit prin telescop și a văzut cratere pe Lună și pete pe Soare și când Kepler a demonstrat că planetele se deplasează în elipse în jurul soarelui. E semnificativ faptul că aceste descoperiri nu au contrazis învăţăturile Scripturii, dar au intrat în conflict cu perspectiva aristoteliană asupra lumii, ce fusese importată în înţelegerea bisericii asupra Scripturii. Galileo și Kepler au fost creștini devotaţi care aveau o înaltă consideraţie pentru autoritatea Scripturii. De fapt, Kepler se considera un „Luther al astronomiei”[8], punându-se pe aceeași linie cu Martin Luther, care făcuse ca Reforma să adopte autoritatea Scripturii, în defavoarea filosofilor greci și a părinţilor bisericești.

Peter Harrison, profesor la Oxford, a susţinut în lucrarea The Bible, Protestantism, and the Rise of Natural Science (Biblia, Protestantismul și ridicarea știinţei naturale) că în Reforma protestantă și în hermeneutica protestantă Geneza a fost citită ca o relatare istorică, nu ca o meditaţie alegorică sau spirituală, așa cum au făcut Augustin și biserica medievală. Virajul protestant făcut în hermeneutică i-a determinat pe unii să pună preţ pe lumea materială și să studieze „cartea naturii” ca a doua carte a revelaţiei lui Dumnezeu, după Scriptură.[9] E o tristă ironie faptul că mulţi astăzi consideră că teoriile știinţifice moderne asupra originii discreditează relatarea biblică despre creaţie, când, istoric, tocmai credinţa în mărturia Genezei a deschis drumul știinţei moderne. În loc să creadă că Scriptura și știinţa sunt în conflict, pionierii știinţei moderne au fost în asentiment cu sfatul lui Ellen White: „Deoarece poartă amprenta aceleiași Minţi supreme, cartea naturii și Cartea descoperită nu pot vorbi decât în armonie. Prin metode diferite și în limbaje diferite, ele stau mărturie cu privire la aceleași adevăruri. Știinţa descoperă permanent noi minunăţii, dar, din cercetarea ei, ea nu aduce nimic care, înţeles corect, să intre în conflict cu revelaţia divină. Cartea naturii și Cuvântul scris aduc lumină unul asupra celuilalt.”[10]

O ocazie unică

Am fost încurajat să intru în legătură cu mulţi oameni de știinţă respectaţi care recunosc autoritatea Scripturii și fac o prioritate din studierea ei; dar, desigur, mulţi profesori și personalităţi academice nu activează în această paradigmă. Iar în ceea ce îi privește pe oameni, aceștia adoptă anumite perspective asupra vieţii din motive diverse. Mi-am dat seama o dată în plus de acest lucru în timpul unei cine luate cu șefa Departamentului de Filosofie de la Stanford. Pe atunci participam la un curs de filosofia știinţei ţinut de ea. În timp ce luam masa a venit în discuţie subiectul credinţei, iar ea mi-a împărtășit faptul că, în calitate de filosof al știinţei, îi vine greu să accepte ateismul. Ajunsese la concluzia că întreaga naraţiune naturalistă pur și simplu nu este în situaţia de a constitui factorul primar al știinţei moderne. Chiar și filosofi atei au avertizat cu privire la problemele intelectuale grave apărute într-o perspectivă strict materialistă asupra realităţii supreme, cum ar fi Thomas Nagel, de la Universitatea din New York, în Mind and Cosomos: Why the Materialist Neo-Darwinian Conception of Nature Is Almost Certainly False (Minte și cosmos: De ce conceptia materialistă neodarwiniană asupra naturii este aproape cert falsă).[11]

Însă, în ciuda acestor motive de îngrijorare, profesoara din faţa mea mi-a mărturisit că avea rezerve să Îl accepte pe Dumnezeul pe care îl văzuse în mod obișnuit descris în istoria creștină. Mulţi alţi oameni de știinţă i-au împărtășit, și îi împărtășesc, poziţia. De exemplu, Charles Darwin a scris în autobiografia sa: „Fără îndoială că mi-e greu să văd pe cineva care să-și dorească să fie adevărat creștinismul.”[12] În mod eronat, Darwin îi atribuia Bibliei învăţătura exprimată de el astfel: „Toţi oamenii care nu cred, și aceasta îi include pe tatăl meu și pe fratele meu și aproape pe toţi prietenii mei, vor fi veșnic pedepsiţi. Iar aceasta e o doctrină groaznică.”[13]

Darwin, ca mulţi alţii, au fost împinși să renunţe la credinţă din cauza unei doctrine false care reprezenta greșit caracterul lui Dumnezeu. Creștinii au ocazia unică de a da mărturie în favoarea unei imagini diferite a lui Dumnezeu, opusă concepţiei înfricoșătoare pe care o au mulţi. Prin studierea cărţii naturii putem indica spre Dumnezeu drept Creator, nemaipomenit în putere; iar prin studierea Cărţii revelate, putem vorbi despre Dumnezeu ca Răscumpărător, inepuizabil în dragoste. Putem proclama adevărul: „Mâna care susţine lumile în spaţiu, mâna care ţine toate lucrurile din universul lui Dumnezeu în ordinea în care sunt aranjate și în neobosita lor activitate, este mâna care a fost bătută în cuie pe cruce pentru noi.”[14]