Statistici recente, vehiculate de presa internaţională, construiesc în mod perseverent o imagine tot mai negativă a creștinului și a creștinismului. Cât de fondată este această imagine și cum ar trebui să o trateze cei vizaţi de ea?
Cu cât suntem mai inteligenţi, cu atât suntem mai puţini dispuși să credem în Dumnezeu, susţine o meta-cercetare recentă care a analizat rezultatele unor studii efectuate pe parcursul unei perioade de aproape un secol. Coordonată de Miron Zuckerman, psiholog la Universitatea din Rochester, cercetarea a examinat rezultatele a 63 de studii (cel mai vechi datând din 1920), toate analizând corelaţia dintre inteligenţă și religiozitate. Majoritatea acestor studii au descoperit că oamenii erau cu atât mai puţin dispuși să fie religioși, cu cât erau mai inteligenţi. „Raportul dintre inteligenţă și religie este negativ“, a apreciat Zuckerman, declarând pentru presă că „lucrul acesta a devenit evident într-o etapă foarte timpurie a studiului“.
Creștini sub lupă
Dacă rezultatele acestui studiu nu reprezintă tocmai un compliment pentru creștini, cu atât mai puţin măgulitoare sunt informaţiile care urmează. Un raport Pew Forum on Religion and Public Life arată că ateii stau mai bine decât creștinii la capitolul cunoștinţe biblice. Invitaţi să răspundă la un sondaj cu 32 de întrebări despre particularităţile creștinismului, ateii și agnosticii americani au răspuns corect, în medie, la 20,9 dintre cele 32 de întrebări. Evreii au avut o medie de 20,5 răspunsuri corecte, iar mormonii de 20,3.
Cu cât suntem mai inteligenţi, cu atât suntem mai puţini dispuși să credem în Dumnezeu.
Protestanţii în schimb, au răspuns corect, în medie, la 17,6 întrebări. Cercetătorii de la Pew Forum au observat, totodată, că persoanele cu un nivel mai înalt de educaţie tind să deţină mai multe cunoştinţe despre religie decât cei mai puţin educaţi. De asemenea, deşi sociologii Pew au notat existenţa unei corelaţii între lecturarea constantă a materialelor religioase şi cunoştinţele despre religie, chiar şi când s-au eliminat diferenţele educaţionale, ateii/agnosticii au obţinut scoruri mai bune decât cei credincioşi.
Citește și: Cât de generoși sunt de fapt creștinii și ce îi motivează
Conform altor statistici, religioșii sunt, în general, mai săraci decât ateii și provin, cel mai adesea, din medii dificile. De pildă, un sondaj Gallup, realizat în 2011 în peste 150 de ţări ale lumii, a arătat că în ţările în care condiţiile de viaţă sunt dificile oamenii se declară mai des religioși. În ţările dezvoltate, în schimb, oamenii sunt mult mai puţin interesaţi de religie și se declară fericiţi indiferent dacă sunt adepţii vreunei religii sau nu.
Creștini contemporani și motive de mândrie…
Creștinismul care se reflectă în aceste trei studii provenind din medii seculare nu este unul cu care un creștin să se poată mândri. Mai puţin inteligenţi, mai puţin educaţi, mai puţin realizaţi financiar – trei elemente care lovesc puternic la rădăcina respectului de sine al creștinului contemporan. Însă perspectiva asupra lucrurilor depinde crucial de modul în care interpretăm datele furnizate de studii.
1. Religia „e pentru săraci“
Referindu-se la rezultatele sondajului care corelează bunăstarea materială cu lipsa credinţei, autorul Ed Diener, psiholog la Universitatea din Illinois, remarca faptul că „circumstanţele prezic religiozitatea. Circumstanţele dificile îi conduc pe oameni într-o mai mare măsură spre religie. Iar în societăţile religioase și în circumstanţe dificile, oamenii religioși sunt mai fericiţi decât cei nereligioși. Însă, în societăţile mai puţin religioase sau în societăţile cu viaţă mai ușoară, unde multe dintre nevoile oamenilor sunt satisfăcute, oamenii religioși nu sunt mai fericiţi: toată lumea este fericită.“ Altfel spus, da, în ţările sărace există o concentrare mai mare de religioși decât în ţările bogate, însă influenţa societăţii asupra credinţei este mult mai complexă decât se observă la prima vedere.
În societăţile caracterizate de dificultăţi și de un nivel de trai mai scăzut, oamenii vor fi mai dispuși să apeleze la religie pentru a găsi resursele necesare unei bune gestionări a problemelor, iar această strategie va funcţiona.
Surprinzător pentru unii, poate, dificultăţile vieţii într-o anumită societate au o influenţă notabilă chiar și asupra indivizilor înstăriţi, așa cum a arătat un alt studiu publicat în 2011. Mai exact, într-o societate marcată de dificultăţi, bogaţii sunt deseori mai religioși decât cei săraci.
Nu în cele din urmă, Ed Diener mai arată că influenţa societăţii se resimte și sub alt aspect: în societăţile religioase, nereligioșii se declară mai nefericiţi, în timp ce în societăţile pronunţat secularizate, religioșii sunt mai nefericiţi decât nereligioșii.
Argumentele de mai sus îl obligă pe observatorul onest să recunoască limitele unei evaluări axiomatice de tipul „religia e pentru săraci“. Societatea este mai mult decât nivelul ei de trai. Prin urmare, modul în care ea poate influenţa și influenţează experienţa religioasă a unui individ este un mecanism complex, ale cărui resorturi nici măcar nu le intuim în totalitate. Prudenţa în afirmaţii este deci legitimă: știm că societatea poate modela perspectiva religioasă a individului, însă nu știm în totalitate cum.
2. Religia „e pentru needucaţi“
Deși sondajul Pew, care a arătat că ateii îi întrec pe creștini în materie de cunoștinţe despre creștinism, pare să facă o diferenţă calitativă între creștini și atei, în favoarea ateilor, în realitate statistica ar putea fi explicată și altfel. Unii au comentat, de exemplu, că ateii ştiu mai multe despre creștinism decât creștinii nu pentru că sunt mai inteligenţi sau mai educaţi, ci pentru că sunt o minoritate specializată în polemică.
Jamelle Bouie, de la The American Prospect, crede că minorităţi precum este și cea a ateilor „tind să ştie mai multe despre grupul majoritar decât viceversa“. „Minorităţile au o motivaţie naturală să afle mai multe despre majorităţi, mai ales atunci când anticipează că vor polemiza cu acestea“, afirma şi Matthew Nisbet de la Big Think. Cu alte cuvinte, fiindcă, prin definiţie, ateismul este un tip de gândire referenţială (opusă teismului), caracteristicile lui sunt strâns legate de cele ale teismului.
În ţările sărace există o concentrare mai mare de religioși decât în ţările bogate.
Apoi, pentru că mișcarea ateistă s-a format predominant în medii creștine, rămânând o minoritate în multe dintre acestea, ateismul a dezvoltat o latură militantă anti-creștină. În acest context, spunea Daniel Larison de la The American Conservative, mulţi dintre cei care susţin că religia este o păcăleală devin obsedaţi de acest subiect şi petrec mult timp căutând argumente împotriva religiei. De obicei, ateii aleg anumite detalii, superficial cunoscute sau înţelese, pentru a-i ironiza pe creştini, crede Larison.
În plus, limitele afirmaţiei că „religia este pentru needucaţi“ se suprapun limitelor sondajului efectuat pe un eșantion restrâns la o societate WEIRD („Western, Educated, Industrialized, Rich and Democratic“ – „vestică, educată, industrializată, bogată și democrată“), așa cum este mediul american în care a fost efectuat studiul. Ar fi o greșeală metodologică să extindem rezultatele unui studiu local și temporar la o afirmaţie generalizantă și permanentizantă.
3. Religia „e pentru proști“
În cazul cercetării coordonate de Zuckerman, care a descoperit o corelaţie inversă între inteligenţă și religiozitate, dezbaterea este și mai aprinsă, însă, din nou, unghiul influenţează semnificativ interpretarea. Însuși coordonatorul cercetării a oferit o cheie aparte de înţelegere a rezultatelor ei. Faptul că raportul inteligenţă – credinţă este invers proporţional, zicea el, nu relevă că numai nerozii cred în Dumnezeu, ci indică mai degrabă că persoanele inteligente ar putea avea mai puţină „nevoie“ să creadă în Dumnezeu.
„Este, într-adevăr. un mesaj greșit acela că dacă cred în Dumnezeu înseamnă că sunt prost. N-aș paria pe asta, fiindcă aș risca să pierd o grămadă de bani“ a spus Zuckerman.
În schimb, a mai spus autorul studiului, este posibil ca oamenii mai inteligenţi să își împlinească anumite nevoi de bază (sau „funcţii“ în limbaj psihologic) în afara religiei. Aceste funcţii includ stima de sine, simţământul apartenenţei la o comunitate și sentimentul unui scop. „Noi (cercetătorii, n.r.) zicem că e posibil ca un nivel ridicat de inteligenţă să răspundă acestor nevoi similar religiei.“
Asemenea studiilor menţionate anterior, și studiul lui Zuckerman arată existenţa unei corelaţii, însă nu arată care sunt cauzele care au dus la formarea acestor perechi. Și cum fiecare observator citește studiul prin ochelarii propriului subiectivism, e ușor de înţeles de ce unii ajung la concluzia că o inteligenţă redusă e o cauză pentru religiozitate. Totuşi, excepţiile de la această așa-zisă regulă legitimează și chiar impun căutarea unor cauze conexe, care să ţină de alte elemente, precum cele presupuse de Lillian Daniel, pastor congregaţionalist:
„Problema nu e că inteligenţa conduce la ateism sau că educaţia conduce la pierderea credinţei. Eu cred că există o anumită presiune a grupului, care se exercită pe măsură ce o persoană avansează pe scara educaţională și care te împinge să cataloghezi religia drept fundamentalism. Este una dintre ultimele prejudecăţi acceptabile, într-un mediu care se mândrește cu faptul că este deschis la minte“, conchide Daniel, citată de Religion News.
Creștini care construiesc reputaţia creștinismului
Mediul știinţific, la care făcea referire Daniel, tinde, cel puţin aparent, să fie tributar influenţei gândirii nietzscheene, care consideră că omul se află pe o scară evolutivă mergând spre „Supraom“ (Übermensch), iar religia este un obstacol pe această scară. Ironic însă, istoria l-a contrazis pe Nietzsche. L-a contrazis mai întâi în viaţa lui personală (fiindcă deși „predica“ atributele omului viguros, puternic, stăpân pe instinctele lui, capabil să își gestioneze libertatea, Nietzsche a fost el însuși un rob al bolii toată viaţa).
Apoi, l-a contrazis atunci când conceptul Supraomului a fost aspirat de ideologia nazistă care i-a interpretat barbar noţiunea „voinţei de putere“ cu scopul de a legitima doctrina totalitară. În acest fel, filosofia „sănătoasă“ a lui Nietzsche, care milita virulent pentru vigoarea umană, a ajuns să fie un pilon de bază al unei politici inumane și dezumanizante. Așa se face că, deși conceptul Supraomului era atât de bine închegat și de atractiv încât i-a cucerit intelectual pe mari gânditori precum Thomas Mann, André Gide, Sigmund Freud, Martin Heidegger sau Emil Cioran, aplicarea lui a sfârșit într-un haos fără precedent: Holocaustul.
Toate aceste instantanee istorice tragice eșuează la fel de tragic să reprezinte esenţa creștinismului.
Cu toate acestea, puţini sunt cei care îi neagă lui Nietzsche meritele intelectuale sau care îi contestă raţionamentul din spatele Supraomului. Mai mult, filozofia lui continuă să reverbereze în retorica zilelor noastre. Creștinismul, în schimb, deși a modelat dramatic cultura ultimilor 2000 de ani, rămâne în multe cercuri sub stigmatul ororilor comise în Evul Mediu din raţiuni politice ascunse sub masca religiei. Sigur, nimeni nu poate contesta (sau scuza) cruzimea care a îmbibat epoca cruciadelor, a Inchiziţiei, sau, traversând Oceanul, a fanatismului de sorginte puritană[1], ori (în prezent) a fundamentalismului vinovat de nenumărate orori. Însă toate aceste instantanee istorice tragice eșuează la fel de tragic să reprezinte esenţa creștinismului.
Un pas în afara cercului vicios
În lipsa unei imersiuni profunde în studiul moralei creștine, care să scoată la iveală principii care preced interpretările superficiale şi opace la alternative, opinia publică rămâne la îndemâna formatorilor de opinie, care nu sunt nici obiectivi, nici infailibili. Însă în analiza studiilor de mai sus, un formator de opinie care confundă corelaţia cu relaţia de cauzalitate nu comite o simplă eroare pe care o putem pune pe seama subiectivismului, ci dezinformează, dacă nu chiar manipulează.
E nerezonabil ca, observând o simultaneitate (prezenţa concomitentă a câtorva caracteristici într-un grup), să deduci o cauzalitate (să presupui că una dintre caracteristici a generat-o pe cealaltă). Pentru că există și alte variabile care interacţionează și care fac loc și altor scenarii.
Cum este scenariul cercului vicios. Mai exact, este plauzibil că, atâta vreme cât societatea își educă indivizii în spiritul autosuficienţei, aceștia nu vor mai manifesta o deschidere faţă de o religie care propovăduiește opusul: dependenţa de Dumnezeu.[2] Ecoul Supraomului și a altor filosofii de viaţă înrudite învaţă că omul trebuie să se instruiască pentru a face faţă singur oricărei provocări a vieţii. Iar această mentalitate e incompatibilă cu creștinismul care vorbește despre slăbiciunea spirituală a omului, despre nevoia lui de sprijin divin pentru a-și învinge natura care (nestingherită) l-ar conduce nu la evoluţie, ci la regres.
Este un mit că educaţia poate fi neutră, chiar și din punct de vedere religios. De aceea, este numai normal ca mentalitatea adulţilor de azi să reflecte noţiunile și spiritul care le-au fost insuflate în copilărie și care i-au format ca oameni. Omul momentului nu vrea să audă naraţiunea creștină pentru că, după ce a fost învăţat să se simtă autosuficient, nu mai simte nevoia unui Dumnezeu. În aceste condiţii, este manipulativ să pretinzi că lipsa nevoii de Dumnezeu a celor educaţi ar fi o dovadă că numai cei needucaţi pot să creadă.
Dacă societatea ar fi educată în spiritul Evangheliei, oamenii inteligenţi ar crede și astăzi, așa cum au crezut pe vremea Reformei Protestante, ai cărei lideri erau, fără echivoc, intelectuali foarte inteligenţi.
Bilanţul unei actualităţi vechi
În plus, e notabil că Biblia nu este străină de coordonatele (a se citi statisticile) actualităţii religioase. Iisus Christos Însuși spunea că „este mai ușor pentru o camilă să treacă prin urechile acului decât pentru un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“. Și că este „ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor“. Așadar, oamenii care își văd neajunsurile sunt cei care simt că au nevoie de Dumnezeu. E o chestiune de perspectivă.
Citește și: E creștinismul doar o experienţă emoţională?
O astfel de perspectivă face loc unor excepţii remarcabile de intelectuali atei care se convertesc la creștinism în mijlocul elitei seculare, cum s-a întâmplat cu Jordan Monge, director regional al asociaţiei Veritas Forum, care s-a convertit în timpul studenţiei la Harvard. Religia autentică găsește un drum către inimile și minţile oamenilor în ciuda educaţiei lor antireligioase. Pentru că atunci când Dumnezeu răspunde unei nevoi care îl confruntă pe om, el poate alege. Iar această alegere nu depinde de IQ, ci de disponibilitatea de a-și recunoaște vulnerabilitatea.
Biblia nu este străină de coordonatele (a se citi statisticile) actualităţii religioase.
Un studiu care arată că mulţi oameni inteligenţi aleg să nu creadă nu vorbeşte despre esenţa creştinismului, pentru că, aşa cum sublinia și autorul lui, Zuckerman, scopul cercetării este doar să vadă în ce măsură se regăsesc oameni inteligenţi printre credincioşi. În final, contează prea puţin dacă se observă că există mai mulţi săraci și mai multe persoane needucate printre creștini. Privind la modul în care creștinismul a rafinat existenţa unor oameni „nepromiţători“ după standarde seculare, îi vedem reflectată valoarea.
Vedem o religie care într-adevăr poate transforma pozitiv vieţile unor astfel de oameni. Iar lucrul acesta ar fi un argument în plus în favoarea calităţii lui. Să nu uităm: ceea ce este societatea noastră de azi reprezintă rezultatul unui creștinism propagat de oameni nu neapărat bogaţi, nu neapărat școliţi și nu neapărat străluciţi intelectual. Istoria a arătat capacitatea creștinismului de a genera rezultate măreţe (individual și colectiv) și a arătat, de asemenea, că nu are neapărat nevoie de indivizi supradotaţi pentru asta, deși aceștia au existat și există în rândul creștinilor.