Foarte vehiculat în ultima perioadă, termenul self-care se referă, în principiu, la concentrarea pe nevoile și obiectivele care ne aduc bunăstarea. „Iubește-te pe tine însuţi!” este mottoul acestei „forme supreme a îngrijirii de sine”, pe care unii creștini o consideră o trambulină spre iubirea și grija faţă de cei din jur. Cât de biblice sunt însă conceptul iubirii de sine și cel al prioritizării sinelui, de care cultura noastră este saturată?
Termenul self-care (engl., „îngrijire/grijă de sine”) a ajuns să aibă o paletă uluitoare de semnificaţii, înglobând practic orice acţiune prin care se urmărește împlinirea unei nevoi proprii. Îngrijirea de sine se referă la conștientizarea limitelor și nevoilor proprii și la alegerea lucrurilor care ne clădesc bunăstarea fizică, emoţională și mintală, iar gama de activităţi prin care putem atinge acest obiectiv pare să fie inepuizabilă. Practic, a avea grijă de tine poate însemna orice, de la o vacanţă de lux la o baie cu sare parfumată în cada proprie și de la alergatul de seară la răsfăţul cu o ciocolată cremoasă.
Mesaje precum: „Așază-te în capul listei cu lucruri care trebuie făcute și toate celelalte lucruri se vor așeza la locul lor!”; „A te îngriji de tine însuţi nu e un act egoist!” sau „A avea grijă de tine reprezintă o necesitate, nu un lux!” sunt foarte populare. „All you need is love”, vorba cântecului trupei The Beatles. Dezvoltând mesajul pe care îl comprimă un singur vers, John Lennon spunea că avem nevoie să învăţăm cum să ne iubim „în toată gloria și imperfecţiunea noastră”, dacă dorim să ne dezvoltăm capacitatea de a-i iubi pe alţii. Un mesaj pe care-l regăsim – ușor cosmetizat – în învăţături care își revendică obârșia în adevărul biblic.
Îngrijirea de sine poate avea un cost piperat
Faptul că definiţia termenului self-care a devenit foarte laxă este un lucru firesc, scrie Anna Borges, editor al revistei Self, observând că modul în care ea definește grija de sine diferă de definiţia altei persoane și că aceasta ar trebui să fie, de fapt, ideea: fiecare trebuie să se echipeze cu propriile instrumente pentru a atinge bunăstarea la care aspiră.
Industria self-care este influenţată puternic de tehnologie, observă scriitoarea americană Charlotte Lieberman, descriind modul în care dispozitivele noastre digitale ne-au îndepărtat de sinele nostru și ne-au orientat pe datele furnizate de ele despre noi înșine, de la numărul caloriilor arse la nivelul de stres sau la calitatea somnului. Ironic este faptul că toate aceste date care reliefează progresul făcut în îngrijirea de sine alimentează tendinţele perfecţioniste, ne fac autocritici ori de câte ori ieșim din cadenţă și, în cazuri extreme, ne împing spre obsesia atingerii celei mai bune versiuni posibile, punctează scriitoarea.
În timp ce mișcarea self-care este asociată cu o viaţă sănătoasă, fiind o reacţie la îngrijirea medicală costisitoare (cel puţin în Statele Unite), realitatea este că stilul de viaţă promovat de această mișcare nu este pentru buzunarul oricui, arată o analiză din New York Magazine. Mai degrabă este pentru aceia care își pot permite să plătească sute de dolari pentru un nou protocol de îngrijire a pielii sau pentru tratamente de detoxifiere, convinși că au descoperit secretele unei sănătăţi de aur, pe care medicul lor corupt și incompetent nu le cunoaște sau le trece sub tăcere, comentează maliţios autoarea analizei.
Scriitoarea Jane Marie mărturisea că nu știe să conceapă o rutină de self-care, pentru că toate lucrurile la care s-ar putea gândi necesită prea mulţi bani ori prea mult timp, reliefând astfel faptul că societatea capitalistă a reușit să circumscrie ideea grijii de sine folosirii frenetice a cardului de credit. Mai mult decât oricând, societatea a preluat dorinţa individului de a-și satisface nevoile și dorinţele și a împins-o pe toboganul achiziţiilor (în special de produse cosmetice, electronice și fast food), emiţând în același timp mesaje despre necesitatea unei diete sănătoase și a mișcării fizice, așa încât modul în care America (și nu doar ea) abordează subiectul self-care a devenit superficial și contradictoriu.
Scurtă istorie a conceptului de self-care
În preajma alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2016 din Statele Unite (și mai ales în săptămâna de după alegeri), americanii au căutat pe Google termenul self-care de două ori mai des decât înainte. Ideea de a avea grijă de tine însuţi nu era, bineînţeles, inventată în campania electorală, însă devenise „noua supă de pui” pentru sufletul americanilor, notează scriitoarea Aisha Harris, subliniind că, iniţial, acesta a fost un concept pur medical.
În anii ’60-’70, medicii au discutat despre autoîngrijire în cazul pacienţilor (care aveau nevoie de îngrijire pe termen lung, dar nu numai) prin adoptarea unor obiceiuri sănătoase care să vină în completarea îngrijirii medicale specializate. Ulterior, conceptul de self-care a fost extins și la categoriile profesionale cu risc crescut de epuizare emoţională, pornindu-se de la premisa că grija faţă de sine este esenţială pentru o abordare corectă a problemelor celorlalţi.
Urmărind rădăcinile politice și filosofice ale conceptului de self-care, Shahidha Bari, profesor la Universitatea Artelor din Londra, observă că Institutul Esalen din California este considerat de mulţi locul de naștere al mișcării moderne de wellness. Fondat în anii ’60 de doi absolvenţi ai Universităţii Stanford, Michael Murphy și Dick Price, institutul a jucat un rol important în mișcarea potenţialului uman (care s-a concentrat pe a ajuta persoanele să-și atingă întregul potenţial printr-o combinaţie eclectică de metode și discipline). În următorii ani, Esalen a devenit un centru care promova credinţe și practici ale mișcării New Age, atrăgând scriitori și intelectuali care au încercat noi abordări ale sănătăţii, cu accent pe medicina alternativă și yoga.
Contracultura anilor ’60 și ’70 a contribuit la preluarea și răspândirea ideilor promovate la Esalen, inclusiv a conceptului de self-care, prin intermediul tinerilor interesaţi de sănătate și de autodezvoltare. În cele din urmă, aceste idei au conturat bazele industriei de wellness, explică André Spicer, care predă teorie și comportament organizaţional la Cass Business School, Londra.
Multe dintre ideile moderne de autoîngrijire sunt rodul glisării mișcării self-care din sfera medicală în cea politică, scrie profesorul Natalia Mehlman Petrzela, vorbind despre ascensiunea mișcării feministe și a celei pentru drepturi civile. Femeile și persoanele de culoare au încercat să preia controlul asupra propriei sănătăţi, nemulţumite de eșecurile sistemului medical „tehnocratic, foarte rasist și sexist” de a le împlini nevoile. Activiștii pentru drepturile femeii au deschis propriile clinici, în care pacientelor li se garanta respectarea drepturilor reproductive, iar organizaţia politică Black Panthers, fondată în 1966 pentru a contesta brutalitatea poliţiei împotriva comunităţii afro-americane, a iniţiat o serie de programe sociale, printre care deschiderea de clinici de sănătate gratuite în 13 comunităţi afro-americane din Statele Unite.
Ambele mișcări au avut și o preocupare de nișă, una care viza starea de bine (wellness), un proces activ prin care oamenii devin conștienţi de nevoia de a face alegeri pentru o viaţă sănătoasă și împlinită pe toate planurile. Această bunăstare multidimensională a devenit cheia de boltă a mișcării self-care, devenind o adevărată mană pentru industria de profil, cu atât mai mult cu cât momentele de instabilitate politică și socială amplifică sentimentul importanţei întoarcerii spre îngrijirea de sine, explică Harris.
Atacurile de la 11 septembrie 2001, alegerile prezidenţiale din 2016 din SUA sau pandemia au fost astfel de momente, ultimele două crescând semnificativ căutarea termenului self-care pe Google. Nu e mai puţin adevărat că viaţa trepidantă pe care o trăim, suprasolicitarea (în 2019, OMS a introdus sindromul de burnout în lista afecţiunilor medicale) și conectarea permanentă pe care ne-a făcut-o cadou tehnologia au creat un mediu receptiv la apelurile la „îngrijire de sine”.
Este îngrijirea de sine opţională?
În timp ce unii creștini asociază conceptul de self-care cu lumea seculară, cu egoismul, cu indulgenţa faţă de sine sau comoditatea, există și o categorie care militează pentru o perspectivă sănătoasă asupra îngrijirii de sine.
Să învăţăm despre nevoile noastre și despre modul în care le putem satisface cu beneficii maxime pentru noi și pentru relaţia cu ceilalţi este un lucru foarte bun, concluzionează autoarea unui articol publicat de Christian Today. Indiferent care este versiunea fiecăruia de îngrijire personală (citirea Bibliei, gătirea unei mese sănătoase, o sesiune de alergat sau vizionarea unui film la finalul unei zile lungi), autoarea crede că activităţile prin care ne împlinim propriile nevoi ar trebui să fie parte din viaţa cotidiană.
Alte voci spun că îngrijirea de sine nu este opţională, nu înseamnă lenevire și relaxare, ci implică sacrificiu și disciplină; a avea grijă de noi înseamnă, până la urmă, o modalitate de a ne recunoaște limitele și de a exersa credinţa că totul este sub controlul lui Dumnezeu.
Echilibrul este foarte important, așa încât să nu virăm spre un stoicism lipsit de autocompasiune, dar nici spre egoismul care respinge ideea de sacrificiu.
Uneori lăsăm nevoile spirituale să concureze cu cele fizice, dar trebuie să ne ocupăm de ambele categorii, notează scriitoarea creștină Courtney Reissig, subliniind că, tocmai pentru că există limite reale ale corpului, ignorarea cerinţelor acestuia generează consecinţe, inclusiv în plan spiritual. Echilibrul este foarte important, așa încât să nu virăm spre un stoicism lipsit de autocompasiune, dar nici spre egoismul care respinge ideea de sacrificiu.
Tată a 5 copii și pastor al unei biserici în creștere, Derrick Puckett spune că, de regulă, primul lucru pe care un pastor tinde să-l șteargă de pe lista sa este preocuparea pentru propriile nevoi. Rezultatul este că mulţi dintre pastori ajung supraponderali, deprimaţi sau cu diverse dependenţe, argumentează Puckett, pledând pentru o îngrijire de sine care să aibă la bază principiile biblice.
Te-ar putea interesa și: Epidemia concentrării pe propria persoană
Corpurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, iar rugăciunea (Marcu 1:35), odihna și petrecerea unui timp cu noi înșine (Marcu 6:31-32) și împlinirea nevoilor noastre fizice (Matei 15:32) sunt modalităţi biblice de a avea grijă de noi. Ceea ce lipsește conceptului de self-care așa cum este el vehiculat în lumea seculară este faptul că nu se adresează fiinţei noastre ca întreg, punctează Puckett. A avea cu adevărat grijă de noi nu înseamnă a găsi mijloace prin care să evadăm din viaţa reală; dimpotrivă, cunoașterea lui Dumnezeu și petrecerea timpului cu El este lucrul cel mai important pe care îl putem face pentru noi înșine, conchide pastorul.
„Iubește-te pe tine însuţi!” – slogan secular sau sfat biblic?
Nu este nimic greșit să facem mișcare, să dormim suficient, să mâncăm sănătos, să așezăm limite sănătoase între noi și ceilalţi și să ne implicăm în activităţi care ne hrănesc fizic, intelectual și spiritual. Totuși, mantra îngrijirii de sine așa cum e promovată de societatea modernă este aceea că suntem suficienţi exact așa cum suntem, scrie autoarea Katherine Ladd. Dacă ne-am iubi îndeajuns de mult încât să ne placă ceea ce vedem în interiorul nostru și să înţelegem că totul este bine așa cum e, atunci multe dintre problemele noastre ar dispărea – acest mesaj promite să rezolve probleme reale precum depresia, frustrarea sau epuizarea, dar tot ce reușește este să ne distragă de la ele în loc să le vindece. Trebuie să avem grijă de mintea și trupul nostru pentru că ele sunt darurile Creatorului, nu pentru că ne putem repara singuri, tocmai de aceea practicile care converg spre o îngrijire de sine sănătoasă ne vor menţine vie recunoștinţa faţă de Dătătorul lor.
Nu suntem suficienţi în noi înșine, dar suntem mai mult decât suficienţi în El.
Mesajul „Ești suficient!” este reconfortant și adesea promotorii lui sunt bine intenţionaţi, observă scriitoarea Aimee Joseph, subliniind că apreciază eforturile de a corecta o cultură care glorifică frumuseţea, performanţa și perfecţiunea. Totuși, acest mesaj eșuează inevitabil pentru că trece cu vedere atât daunele pe care păcatul le-a adus omului, cât și frumuseţea și perfecţiunea care sunt atribuite prin Iisus Hristos copiilor Lui. Atunci când admitem că nu vom fi niciodată suficient de buni în această lume a păcatului, putem să ne agăţăm de singura speranţă care nu dezamăgește: Cel care are puterea de a ne schimba după asemănarea Lui. De fapt, acesta este adevărul pe care îl devoalează Scriptura: nu suntem suficienţi în noi înșine, dar suntem mai mult decât suficienţi în El, punctează Joseph.
Mișcarea self-care marșează pe ideea că „merităm” să avem grijă de noi (un mesaj pe care îl regăsim în multe reclame) și că, în general, merităm să ne iubim pe noi înșine suficient cât să avem grijă de noi în moduri care ne aduc bucurie. Există însă mai multe moduri de a ne iubi pe noi înșine, scrie Grace Liu într-un articol care analizează faţetele iubirii de sine.
Îndemnul „Iubește-te pe tine însuţi!” irumpe dintr-o concepţie budistă asupra naturii noastre umane, susţine Liu. Ai putea căuta în întreg universul o persoană demnă de iubirea ta și nu vei găsi pe cineva care s-o merite mai mult decât o meriţi tu însuţi, spunea Budha. O învăţătură pe care o regăsim, măiastru ambalată, în multe discursuri creștine care încearcă să atașeze o a treia poruncă celor date de Iisus în Matei 22:34-40: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. (…) Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Toată Legea și Profeţii atârnă de aceste două porunci.”
A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi este cu totul altceva decât a-i iubi pe alţii după ce ai reușit să te iubești pe tine însuţi, punctează terapeutul creștin Doug Britton. Face parte din natura noastră umană să ne iubim – în esenţă, să dorim tot ce este mai bun pentru noi –, iar acest interes faţă de bunăstarea noastră străpunge chiar și coaja comportamentelor autodistructive sau ale percepţiilor negative despre sine. Iubirea aproapelui presupune urmarea aceleiași direcţii: ceea ce ni se cere este să fim preocupaţi de binele semenilor, să-i ajutăm în nevoile lor, în loc să ne repliem asupra nevoilor proprii.
A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi este cu totul altceva decât a-i iubi pe alţii după ce ai reușit să te iubești pe tine însuţi.
Studentul la teologie James Beevers mărturisește că a auzit în copilărie mesajul: „Poţi să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău doar atât cât te accepţi și te iubești pe tine însuţi!” și a simţit în mod neclar că este ceva greșit în el. Lipsa iubirii de sine este considerată sursa problemelor cu care ne confruntăm, de la depresie la obezitate, așa încât soluţia ar fi să ne eliberăm de gândurile negative despre noi înșine și să ne acceptăm așa cum suntem. O astfel de iubire este nebiblică și are limitări serioase, explică Beevers.
Dacă reușim să privim în noi înșine cu luciditate, atunci, după cum experienţa și Biblia ne-o spun, nu vom găsi prea multe lucruri de iubit, ba chiar am putea fi covârșiţi de imperfecţiunile noastre. O viziune nebiblică asupra iubirii de sine ne lasă nesatisfăcuţi, dar și nesfinţiţi, atunci când respingem mesajele pe care ni le trimite conștiinţa noastră. Hristos ne invită să venim la El așa cum suntem, nu să rămânem în starea în care ne aflăm, punctează terapeutul. Avem nevoie să ne privim în oglinda corectă, ieșind din coloana oamenilor „iubitori de sine (…) mai degrabă decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1–5) și acceptând dragostea copleșitoare a lui Dumnezeu pentru noi, care ne primește pe baza meritelor Lui.
De la „Iubește-te pe tine însuţi!” la „Iubește (și îngrijește) după modelul lui Iisus!”
Atunci când începem să descurcăm iţele complicate ale iubirii de sine, concentrându-ne în mod nesănătos asupra nevoilor, dorinţelor, realizărilor noastre, pornim pe un drum care sfârșește, mai devreme sau mai târziu, într-o fundătură. Cu cât ne concentrăm însă mai mult pe dragostea lui Dumnezeu, cu atât ne găsim sensul și rostul într-o lume fără indicatoare. Suntem eliberaţi de presiunea comparaţiei, de nevoia de a ţine pasul cu ceilalţi, de iluzia că ne putem elibera de poveri descătușând puterea care stă ascunsă în noi, ca și de pretenţia că merităm tot ce este mai bun.
Într-o lume care a distorsionat chipul iubirii, Iisus rămâne modelul nostru de a iubi.
Atunci când iubim cu o iubire ca a Lui, putem ieși din cercul strâmt al intereselor proprii și putem vedea deslușit nevoile celor din jur. Această iubire nu oferă doar mărunţiș, nu așteaptă să apară surplusul, ci (se) sacrifică de dragul altora. Grija faţă de bunăstarea noastră se înscrie în dorinţa de a administra înţelept ceea ce ne-a dat, pentru a ne putea investi apoi în slujirea Lui, care presupune, într-o formă sau alta, slujirea până și a celor mai neînsemnaţi fraţi ai Lui.
Dumnezeu este interesat de bunăstarea noastră, iar instrucţiunile veterotestamentare pentru îngrijirea trupului și minţii dovedesc cu prisosinţă acest lucru. În același timp, n-ar trebui să uităm că trăim deja în circumstanţe cu mult mai bune decât mulţi dintre semenii noștri care se confruntă cu persecuţia, cu sărăcia și foametea. Totuși, „viaţa din belșug” este promisiunea divină și pentru cei care nu-și pot permite (sau nici măcar nu ar îndrăzni să viseze la) o vacanţă sau la o cină în oraș.
Dacă vom crede cu adevărat că „viaţa este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea”, atunci vom avea curajul de a ne lăsa în voia Celui care ne iubește cu „o iubire veșnică”, lăsându-L să ne predea lecţiile iubirii și bunăstării autentice. Iar, dacă ne vom intersecta pe acest drum cu lepădarea de sine (Ioan 15:13), cu sacrificiul (Matei 5:42) și cu umilinţa (Filipeni 2:3), vom ști că mergem în direcţia vindecării, pe care o caută, tot mai bolnavi, și cei care prescriu frenetic regimul iubirii de sine.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.