În 1785, fondatorul american James Madison, foarte conștient de pericolele moștenite în alianţele religioase/politice ale Europei, care au generat conflicte și persecuţii constante timp de secole, scria: „În acest caz, religia fiecărui om trebuie lăsată pe seama… convingerilor și conștiinţei… Acest drept este, în natura sa, un drept inalienabil.”
În fiecare săptămână, milioane de oameni participă la slujbele religioase în toată America. Este o parte integrantă și de lungă durată a specificului acestei naţiuni. Libertatea de a se închina așa cum alege fiecare se află în centrul oricărei democraţii. Este ușor să iei aceste drepturi ca fiind de la sine înţelese și să uiţi că nu a fost întotdeauna așa.
Cu doar 500 de ani în urmă, credinţa religioasă și societatea în general erau dominate de o uniune între biserică și stat care era acceptată la nivel formal. Biserica devenise coruptă, dar deţinea putere și influenţă enormă asupra împăraţilor, nobililor, prinţilor și a oamenilor de rând, la nivelul statelor europene.
Pretinzând că deţine cheile raiului, biserica domina societatea, clamând dreptul divin de a elimina ereticii și dizidenţii.
Scripturile nu erau ușor accesibile oamenilor de rând, iar Evanghelia harului era opacizată de dogme, tradiţie, ritualuri, opulenţă și putere. Nu existau opţiuni fără consecinţe grave. În esenţă, libertatea de conștiinţă nu exista ca atare.
Dar istoria a început să ia o turnură radicală când un tânăr preot german pe nume Martin Luther, inspirat de primul capitol din Romani și alarmat de vânzarea de indulgenţe în schimbul iertării păcatelor, a bătut în cuie cele 95 de teze ale sale pe ușa bisericii din Wittenberg, lansând neintenţionat o reformă care avea să schimbe cursul istoriei religioase și culturale – și să zguduie Europa ca o lovitură de trăsnet.
Luther, un cărturar talentat și un călugăr pios, cu un doctorat în teologie și ocupând un post de profesor la Universitatea Wittenberg, se îndreptase spre o carieră în drept înainte de a se dedica preoţiei. Deși trăia o viaţă austeră de lepădare de sine în Mănăstirea Sf. Augustin din Erfurt, Martin se afla într-o stare permanentă de penitenţă. Eforturile lui de a face fapte bune ca să câștige favoarea lui Dumnezeu îl făceau să se simtă gol și nedemn de iertare. Avea să găsească pacea de care avea nevoie în studiul scrierilor apostolului Pavel din cărţile Romani și Galateni.
Luther a fost profund indignat de vânzarea de indulgenţe de către biserică – hârtii oficiale care ofereau iertarea păcatelor trecute și viitoare pe bani sau pe merite, pentru a elibera din purgatoriu sufletele rudelor celor care le cumpărau. În 1517, un călugăr dedicat, pe numele său Johann Tetzel, călătorea prin orașele și satele Germaniei, vânzând indulgenţe, într-o campanie importantă de strângere de fonduri pentru construirea Catedralei Sf. Petru din Roma.
Acesta a fost un moment decisiv, iar Luther s-a declarat public împotriva practicii indulgenţelor și a altor preocupări similare în celebrele sale 95 de teze.
Studiul intens al lui Luther din Romani și Galateni a scos la iveală Evanghelia harului – faptul că mântuirea este un dar fără plată prin sângele lui Iisus Hristos și că nu poate fi câștigată prin ritualuri bisericești sau cumpărată cu bani, penitenţe, indulgenţe și fapte bune.
Simţind că i s-a luat o povară uriașă de pe umeri și realizând că nu își poate deschide pe cont propriu drumul către cer, Luther nu a intenţionat iniţial să se rupă de biserică. A lansat un apel la dezbateri și reforme în cadrul structurilor existente. Dar, pe măsură ce scrierile și învăţăturile sale se răspândeau, acestea le provocau o îngrijorare gravă autorităţilor ecleziastice, care l-au catalogat drept dizident și eretic.
Era deja 1521 când Martin Luther s-a pomenit – ca un călugăr solitar care era – că trebuie să se confrunte cu autoritatea combinată și la fel de intimidantă a bisericii și a statului într-un proces tensionat, cu public, în faţa Sfântului Împărat Roman Carol al V-lea la Dieta din Worms, Germania. I s-a dat șansa să își retracteze ideile, dar în acel moment îi rămăseseră foarte puţine opţiuni.
Luther a refuzat să retracteze și, cu toate că știa că Jan Huss, un preot ceh și rector al Universităţii Charles din Praga, fusese ars pe rug cu un secol înainte pentru învăţături similare, nu și-a putut călca pe conștiinţă. În adunarea redusă la tăcere au răsunat cuvintele sale: „Mă consider responsabil faţă de mărturia Sfintei Scripturi… Conștiinţa mea este roabă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, nu pot să retractez și nu o voi face, pentru că a acţiona împotriva propriei conștiinţe nu este nici bine, nici raţional. Așa să îmi ajute Dumnezeu. Amin.”
S-a întors să părăsească adunarea și i s-a permis să plece, pentru că anterior i se acordase o scrisoare de protecţie care îi garanta 21 de zile de călătorie în siguranţă de la citarea iniţială la audierea de la Worms. Acum, condamnat, etichetat eretic și proscris, Luther știa că trăiește pe timp împrumutat.
Se spune că jumătate dintre nobilii guvernatori ai Germaniei manifestau simpatie faţă de poziţia lui Luther, iar Frederic de Saxonia, electorul progresist care fondase Universitatea din Wittenberg, a decis să acţioneze.
Temându-se că Luther va fi ucis în scurt timp, a trimis un emisar călare să ajungă în zonă și să-l „răpească” pe preotul proscris în timp ce acesta părăsea orașul. L-au dus în secret în castelul Wartburg, pentru siguranţă, unde, timp de 11 luni, Luther a trăit deghizat. Acolo, adăpostit în spatele zidurilor castelului, a tradus Noul Testament în limba germană. Acum, nobilii și oamenii de rând ai ţării puteau citi Sfintele Scripturi pe cont propriu.
Deși era un om scos în afara legii, iar Dieta din Worms hotărâse că scrierile lui erau ilegale și că trebuiau arse, curajul acestui preot din Wittenberg, cu accentul său scripturistic, pus pe ideea că oamenii se puteau apropia de Dumnezeu la nivel personal și că puteau fi acceptaţi prin harul lui Hristos în mod direct, s-a dovedit a fi catalizatorul Reformei.
Flăcările Reformei se aprinseseră în toată Europa și acum se răspândeau cu iuţeala unui incendiu mistuitor. Completate de inventarea de către Johannes Gutenberg a tiparului mobil și de capacităţile de tipărire în masă ale tipografiei (un fel de internet al epocii), scrierile lui Luther și ale altor reformatori au traversat Alpii, pătrunzând în inima Europei. Între 1518 și 1525, Luther a publicat mai multe lucrări decât următorii 17 cei mai prolifici reformatori la un loc.
În Elveţia, Ulrich Zwingli a iniţiat o mișcare de reformă locală. Mai târziu, francezul Jean Calvin, iniţial în exil, a înfiinţat școala calvinistă de gândire de la Geneva, hughenoţii în Franţa, valdenzii în Alpii Cotici, între Franţa și Italia, moravii — ale căror origini sunt legate de martirul Jan Huss — anabaptiștii și mulţi alţii au căutat libertatea religiei în afara dictaturii impuse de biserica oficială de la Roma.
Venerabilul Zid al Reformei, din campusul Universităţii din Geneva, măsoară 9 metri înălţime și 99 de metri în lungime. Construit intenţionat peste zidul vechi al orașului, acesta este un omagiu adus Bisericii Reformate, ramurii calviniste a Reformei. Imortalizate în piatră, figurile acelea falnice au un aer impunător și stoic.
În Worms, Germania, un alt monument impunător îi onorează pe Luther și alte figuri cheie ale Reformei. Turnate în bronz, și aceste figuri în piatră se înalţă peste nivelul privitorului. Cu toate acestea, povestea Reformei nu poate fi pe deplin apreciată stând în umbra unor figuri eroice sculptate în piatră sau în bronz – aceasta este mult prea stratificată și complexă.
Pe măsură ce Biblia a devenit tot mai accesibilă, oamenii au început să pună la îndoială dinamica puterii ecleziastice și seculare, care deveniseră strâns legate între ele.
Autoritatea bisericii oficiale a ajuns să fie contestată pe întregul continent european. Secole de suprimare feudală, naţionalismul în curs de dezvoltare și ierarhia pe bază de caste se ciocneau puternic între ele în amalgamul acela care stătea să explodeze.
Alianţa nebiblică a puterii bisericii și a statului i-a redus violent la tăcere pe dizidenţi. Milioane de oameni au murit în persecuţiile, revoltele și războaiele religioase care au pătat Europa cu sânge. Odată cu Contrareforma și cu emergenta Inchiziţie, numărul victimelor a crescut la niveluri de neconceput. Adesea, naţionalismul și puterea politică au umbrit preocupările religioase și au încurajat agresiunea. Intoleranţa faţă de credinţele altora manifestată de către unii reformatori, ei înșiși aliaţi cu autorităţile regionale, a dus la persecutarea celor care li se opuneau.
Cuvintele lui Hristos s-au pierdut în violenţă și în fumul rugurilor: „Iubiţi-vă dușmanii”; „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care scot sabia de sabie vor pieri”; și „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”. Aceste cuvinte au fost uitate, ignorate, lăsate deoparte pe măsură ce violenţa a dat naștere la și mai multă violenţă.
O parte integrantă a epopeii Reformei a fost Biblia tipărită în masă, cuvintele care le-au schimbat viaţa romanilor și galatenilor ajungând acum să fie puse în mâinile oamenilor obișnuiţi, astfel încât aceștia să le poată citi în propria lor limbă.
În Anglia, aceasta a fost pasiunea strălucitului savant și preot tânăr William Tyndale, care vorbea fluent opt limbi. Viaţa lui Tyndale a înglobat tot dramatismul unui roman de spionaj, apogeul fiind marcat de tragedia căreia i-au dat naștere convingerile sale.
Cu mai bine de un secol înainte, un alt preot englez, John Wycliffe, cunoscut acum drept Luceafărul Reformei, tradusese o versiune în engleză a Bibliei. Pe vremea lui nu existau prese mobile pentru tipărituri în masă, iar Biblia lui Wycliffe a fost copiată cu minuţiozitate de mână. Atât Wycliffe, cât și traducerea sa au generat o opoziţie înverșunată. Mulţi dintre adepţii săi, numiţi în derâdere lollarzi, au fost arși pe rug, Bibliile copiate de mână fiindu-le legate de gât. Sarcina lui Tyndale avea să fie una descurajantă, plină de pericole.
Tipărirea Scripturii în limba engleză era interzisă. Deoarece nu a beneficiat de protecţie politică în ţara sa, traducerea Noului Testament a lui Tyndale a fost tipărită la Köln, în Germania, în 1525.
Puterile oficiale ale bisericii/statului din Anglia – cardinalul Thomas Wolsey, Thomas More, episcopul John Stokesley și Henric al VIII-lea – au căutat să reducă la tăcere vocea lui Tyndale și să-i facă dispărute tipăriturile. Autorităţile s-au coalizat pentru a-l aresta și a-i confisca Bibliile, dar Tyndale s-a mutat mai spre sud, la Worms, în Germania, pentru a-și relua pe ascuns activitatea colaborând cu o altă tipografie, și a produs astfel o ediţie de buzunar a Bibliei. Era hăituit ca un proscris, lucrând clandestin, totuși Noul Testament al lui Tyndale a fost readus pe cale maritimă în Anglia, alături încărcături de cereale, baloţi și alte mărfuri.
Aflat din nou pe fuga, Tyndale și-a continuat munca în cadrul unei mici comunităţi de credincioși din Anvers, un oraș cunoscut pentru calitatea presei sale mobile. Ediţiile în copie ale Noului Testament și scrierile sale au continuat să ia discret calea spre patria sa, în timp ce el traducea mai departe noi și noi capitole din Biblie.
Mai mulţi agenţi englezi, precum câinii de vânătoare, încercau de zor să-i ia urma lui Tyndale. Unul dintre ei, mai viclean ca alţii, Henry Phillips, s-a infiltrat în comunitatea de la Anvers, s-a împrietenit cu Tyndale, apoi l-a dat pe mâna unor justiţiari, care l-au băgat pe reformator la închisoare în Belgia.
Ajuns în faţa unui tribunal ecleziastic, Tyndale nu și-a trădat conștiinţa și nu a renunţat la convingerile sale. A fost sugrumat și ars pe rug ca eretic. Departe de patria sa și hăituit ca un câine, ultimele cuvinte ale lui Tyndale au fost: „Fie ca Dumnezeu să deschidă ochii regelui Angliei.”
În multe privinţe, povestea lui Tyndale este cea mai pură dintre poveștile liderilor Reformei. Nu s-a aliat cu puterea politică și nici nu a oprimat pe nimeni. Astăzi, elocvenţa frazei, erudiţia și selecţia cuvintelor folosite de Tyndale îl fac egal cu Shakespeare în ceea ce privește influenţa majoră exercitată în dezvoltarea limbii engleze.
În mod oarecum paradoxal, câţiva ani mai târziu, în 1539, Henric al VIII-lea, care și-a schimbat opţiunile ecleziastice, avea să autorizeze publicarea a ceea ce este cunoscut sub numele de Marea Biblie, bazată predominant pe traducerea lui Tyndale. Ulterior, larg răspândita versiune King James a Bibliei s-a bazat, de asemenea, în principal pe munca de traducere a lui Tyndale.
Anglia și Europa vor continua să se confrunte cu problema libertăţii religioase, pe măsură ce libertatea individuală însăși făcea obiectul disputei convingerilor particulare ale regimurilor care se schimbau între ele. Catolicii, protestanţii și diviziunile acestora se persecutau reciproc ca într-un cerc vicios, pe măsură ce religia și puterea politică interferau mai departe în mod sufocant.
Începând cu 1620, urmărind ameliorarea tensiunilor religioase din Anglia natală, puritanii nonconformiști au căutat o nouă viaţă, o societate teocratică independentă — o „cetate pe un deal”, peste Oceanul Atlantic, în Lumea Nouă a Americii de Nord..
Prin administrarea întreprinzătoarei colonii din Golful Massachusetts, împreună cu alte astfel de grupuri, în colonii au fost stabilite așezări puritane. Cu toate acestea, puritanii care părăsiseră ei înșiși Anglia din cauza opoziţiei întâmpinate acolo pentru a crea o societate ideală bazată pe viziunea lor particulară asupra credinţei nu tolerau prea mult punctul de vedere al altcuiva.
Au fost stabilite legi pentru prezenţa obligatorie la biserică, împreună cu alte obligaţii religioase/civice, iar contravenienţii erau aspru pedepsiţi. Punerea la stâlpul infamiei, ţintuirea victimei în butuci, urechile bătute în cuie, biciuirile, umilirea publică, limbile străpunse de fiare sau pedepse și mai greu de îndurat erau instrumente de coerciţie civică/religioasă în New England. Quakerii în special erau persona non grata – cel puţin patru au fost executaţi pentru convingerile lor. Romano-catolicii s-au confruntat adesea cu persecuţia în zorii existenţei lor în colonii.
Roger Williams, un tânăr pastor puritan, a constatat nedreptatea și faptul că se acţiona împotriva caracterului sacru al conștiinţei individuale. El a considerat că nicio convingere religioasă nu ar trebui să fie impusă de legea civică și a propus, de asemenea, în mod radical, ca nativii americani să fie plătiţi pentru pământurile lor pe măsură ce se răspândeau așezările coloniștilor. Astfel de opinii nu au fost bine văzute de autorităţile ecleziastice/de stat din New England, iar Williams a fost numit eretic și alungat din colonia Golfului Massachusetts, fiind în cele din urmă condamnat la deportare înapoi în Anglia.
Deși bolnav, Roger Williams a plecat din Salem în mijlocul iernii. În cele din urmă, a fost descoperit și adăpostit de tribul Wampanoag. După ce a primit teren de la Sachem Mannosoit, el a trebuit din nou să se mute din colonia Plymouth, în urma unui avertisment teritorial. Trecând râul Seekonk, Williams a negociat un acord pentru pământ cu tribul Narragansett. Însoţit de adepţii săi, a înfiinţat colonia Providence, ca o promotoare a gândirii libere și care este cunoscută astăzi ca Rhode Island. Poziţia lui Williams, dedicată libertăţii de conștiinţă (sau „libertăţii sufletului”) și separării bisericii de stat, s-a constituit într-o piatră de temelie a democraţiei moderne.
În ciuda faptului că Reforma a presupus și slăbiciune umană și intoleranţă regretabilă în unele privinţe, aceasta a avut într-adevăr un impact incredibil asupra culturii occidentale.
Nu numai că au fost expuse pericolele imixtiunii puterii religioase cu cea politică, dar au fost distruse sistemele nedrepte de caste din civilizaţia occidentală. Oamenii de rând au avut tot mai des posibilitatea de a se ridica împotriva opresiunii, pe măsură ce sistemul feudal a început să se prăbușească.
În paralel cu Renașterea, au apărut noi direcţii de expresie individuală în artă, literatură, știinţă, comerţ și educaţie. S-au dezvoltat modele de guvernare civică care au exercitat o influenţă de anvergură.
În esenţa ei, Reforma a căutat să-i ajute pe oameni să conștientizeze că sunt liberi să se apropie de Dumnezeu în mod personal. Nu mai trebuie să treci printr-un sistem de ritualuri, mijlocire și ierarhii pentru a câștiga favoarea lui Dumnezeu; mântuirea a fost darul fără plată al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. După cum proclamă cartea Romani: „Cel drept va trăi prin credinţă.”
Marea provocare a Reformei, și a civilizaţiei în ansamblu, este dacă vom acorda altora aceeași toleranţă la nivel de convingeri pe care ne-o dorim pentru noi înșine. Libertatea de conștiinţă este o convingere sacră.
În prezent, lumea în care trăim agonizează de durerea intoleranţei etnice și religioase. În mijlocul fricii, oamenii disperaţi caută și se agaţă de puterea pasageră. Creștinii, musulmanii, hindușii, evreii, oamenii de toate rasele și credinţele suferă până la pierderea minţilor. Individul este prea adesea uitat în mijlocul retoricii furioase, al etichetelor și violenţei.
Ce drept are orice persoană, indiferent de credinţa sa, de a juca rolul lui Dumnezeu? Să presupunem că putem să acţionăm ca judecător și juriu pentru Dumnezeu? Prin constrângere, religia devine seacă și tragică și își pierde puterea de a transforma inimi.
Când James Madison, care avea să devină președinte, a elaborat Declaraţia drepturilor (care conţinea acel prim amendament la Constituţia SUA) concepţia lui era că libertatea religioasă și libertatea de conștiinţă sunt o garanţie esenţială pentru naţiunea americană în formare. Madison, pasionat de teologie, observator al istoriei și neobosit gânditor progresist, s-a asigurat că Statele Unite ale Americii devin prima naţiune care consacră, prin Constituţia sa, conceptul reformator privind drepturile de conștiinţă.
În documentul UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă și Cultură) din 1947, mișcarea modernă pentru drepturile omului a recunoscut, de asemenea, rolul jucat de Luther, dat fiind că autorii lui au căutat o bază filozofică pentru o declaraţie internaţională a drepturilor omului.
Documentul lor a citat Reforma, ca urmare a „apelului său la autoritatea absolută a conștiinţei individuale”, drept unul dintre evenimentele istorice cele mai importante în demersul de elaborare a drepturilor omului.
În mod uimitor, mass-media contemporană din presa scrisă, radio, televiziune, internet și de pe reţelele sociale este plină de apeluri susţinute și de campanii publice care caută să conecteze din nou credinţa creștină cu puterea politică. În graba de a face acest lucru, lecţiile dureroase ale istoriei, sacrificiile minţilor luminate, ale bărbaţilor și femeilor pline de curaj și ale martirilor sunt călcate în picioare pentru a obţine influenţă temporală, autorităţile ecleziastice și politicienii folosindu-se unii pe alţii fără rușine. Credinţa înseamnă mult mai mult decât forţă și putere politică. Libertatea de conștiinţă este o convingere sacră.
