Peste 300 de cadavre au fost găsite într-o pădure din Kenya, iar cel puţin 600 de persoane sunt dispărute. Victimele, printre care și copii, aparţin unei mișcări apocaliptice, care a urmat un plan de sinucidere în masă prin înfometare. Șocul produs de masacrul de la Shakahola a reverberat dincolo de graniţele Kenyei, trezind întrebări tulburătoare, inclusiv despre modul în care mesajul Apocalipsei, parte a veștii bune a Evangheliei, poate naște comportamente hazardate, crime și chiar genocid.
În a doua jumătate a lunii aprilie 2023, poliţiștii kenyeni care au descins la ferma deţinută de pastorul Paul Mackenzie găseau primele 65 de cadavre îngropate în morminte care nici măcar nu erau marcate, dar și zeci de oameni slăbiţi sau chiar pe moarte, în urma postului îndelungat. Singurele persoane care nu începuseră postul erau pastorul bisericii, Mackenzie, și colegul său, pastorul Zablon Wa Yesu. Rolul lor era, din primele informaţii, de a ghida oamenii în acest post, care să le faciliteze întâlnirea cu Iisus.
Cercetările ulterioare au arătat că numărul victimelor era mult mai mare și că unele fuseseră „ajutate” să moară. La autopsie, au fost descoperite semne de asfixiere, strangulare și lovire cu obiecte contondente.
Drumul de la „o biserică normală” la masacrul de la Shakahola
Iniţial șofer de taxi, Paul Mackenzie și-a format propria sa biserică în 2002, pe o proprietate care aparţinea lui Ruth Kahindi, o femeie care l-a cunoscut într-o biserică baptistă și, impresionată de calităţile lui oratorice, l-a invitat să-și expună ideile la ea acasă.
Așa a luat naștere biserica Good News International, „o biserică normală la început” – după cum susţine fiica doamnei Kahindi, care își amintește că pastorul predica mântuirea prin credinţa în Iisus și susţinea autoritatea supremă a Bibliei în materie de credinţă. În 2008, parteneriatul celor doi s-a încheiat, din cauza obsesiei pastorului pentru temele apocaliptice, dar și din cauza suspiciunilor că și-ar fi însușit zecimile dăruite de enoriași.
Biserica Good News International era „o biserică normală la început”, al cărui pastor predica mântuirea prin credinţă și susţinea autoritatea supremă a Bibliei în materie de credinţă.
Titus Katana, care s-a alăturat bisericii în 2015, devenind ulterior pastor adjunct, a renunţat, la rândul lui, la colaborarea cu Mackenzie. Motivele separării au fost legate, potrivit declaraţiilor sale, de derapajele învăţăturilor lui Mackenzie. Astfel, acesta și-a încurajat credincioșii să evite sistemul medical, să nu-și trimită copiii la școală și nici să nu-i vaccineze, iar mamele au fost sfătuite să nu ia în calcul ajutorul serviciilor medicale la momentul nașterii.
Deși susţinea că a primit instrucţiuni supranaturale cu privire la caracterul păcătos al educaţiei și medicinei, interesele financiare s-au împletit cu predicile sale. Mackenzie și-a deschis propria școală, neacreditată (dar care, în mod evident, percepea taxe) și a pretins că deţine darul vindecării, exercitându-l contra cost în cazul bolnavilor.
După diferendul cu Ruth Kahindi, pastorul și-a construit o biserică la periferia orașului Malinda și a devenit tot mai cunoscut datorită predicilor sale cu mesaj apocaliptic, transmise pe internet și în toată Africa prin canalul său de televiziune, Times TV.
În 2019, pastorul a anunţat că se retrage în pădurea Shakahola, unde urma să întemeieze, în așteptarea sfârșitului lumii, un așa-zis teren sfânt. Acesta a fost împărţit în mici așezări care au primit nume biblice (Ierihon, Galileea, Betleem). Sute de adepţi l-au urmat pe proprietatea sa de 800 de acri (aproximativ 323 de hectare), cumpărându-și parcele pentru a locui acolo. Aflată la două ore de mers cu mașina de orașul Malindi, zona este una izolată, iar drumul de acces destul de accidentat. De asemenea, nu există acces la reţelele de telefonie mobilă și nici conexiune la internet.
În Shakahola, Mackenzie a declarat că a primit noi instrucţiuni divine – misiunea sa de a predica sfârșitul lumii urma să se încheie, iar el trebuia să coordoneze un plan de sinucidere în masă, mai întâi a copiilor, apoi a femeilor și bărbaţilor.
Copiii, primii expuși înfometării, au fost obligaţi să postească cu faţa în soare, pentru a-și grăbi moartea.
Potrivit fostului predicator al cultului, Titus Katana, copiii, primii expuși înfometării, au fost obligaţi să postească cu faţa în soare, pentru a-și grăbi moartea, fiind ulterior închiși în colibe timp de 5 zile fără mâncare sau apă. Ulterior, au fost îngropaţi înfășuraţi în pături, inclusiv cei care mai respirau încă.
Arestat pe 15 aprilie, Mackenzie a intrat în greva foamei. Rudele celor dispăruţi așteaptă vești sau își caută cu disperare membrii familiei, sperând că aceștia se află încă printre supravieţuitori. Katana, care a reușit să părăsească așezarea din Shakahola înainte ca planul de sinucidere să fie pus în aplicare, susţine că și alţi membri ai mișcării au încercat să fugă, dar au fost etichetaţi drept trădători și atacaţi cu violenţă.
Masacrul din Shakahola și unghiul din care privim tragedia
Masacrul din Shakahola a oripilat opinia publică și a stârnit discuţii aprinse legate de cauzele și vinovaţii pentru această tragedie.
Oamenii sunt furioși pentru că au convingerea că masacrul ar fi putut fi oprit. Katana, fostul asociat al lui Mackenzie, spune că a raportat poliţiei faptul că secta înfometează copiii și că există deja victime, dar că măsurile au venit prea târziu. Lentoarea cu care au acţionat autorităţile e și mai greu de explicat având în vedere că Mackenzie mai fusese arestat de două ori și eliberat din lipsă de probe. El fusese acuzat de moartea unor copii, înfometaţi de părinţii lor la îndemnul său, și de radicalizare și promovarea convingerilor extremiste.
Tragedia a pus pe masă întrebări legate de limitele libertăţii religioase, garantate de constituţia Kenyei, și despre condiţiile protejării libertăţii de exprimare, în contextul proliferării mesajelor extremiste.
De asemenea, s-a vorbit despre necesitatea de a dezvolta strategii de descurajare a liderilor care propagă acest gen de mesaje.
Până acum, președintele Kenyiei, William Ruto, s-a dovedit reticent la impunerea vreunei restricţii privind activităţile cu caracter religios. Ruto este primul președinte creștin evanghelic al ţării; el și-a mărturisit public credinţa și pasiunea pentru studiul Scripturii, iar atitudinea sa faţă de religie a fost apreciată drept un factor important în câștigarea alegerilor prezidenţiale din 2022. Unii analiști poliști cred că gafele principalului său contracandidat, Raila Odinga, l-au favorizat pe Ruto (Odinga a etichetat creștinismul drept spălare pe creier, iar soţia sa a ridicat problema reglementării activităţilor bisericii).
Recent, președintele Ruto le-a cerut liderilor religioși și experţilor juridici să vină cu propuneri de reglementare a sectorului religios (ţara are un peisaj religios divers, dar 83% dintre kenyeni sunt creștini, iar numărul predicatorilor independenţi este în creștere). Ruto a declarat că acţiunile lui Mackenzie sunt comparabile cu actele teroriste și i-a condamnat pe cei care se folosesc de religie „pentru a promova o ideologie obscură și inacceptabilă”.
Năucitoare rămâne obedienţa membrilor mișcării, ca și receptivitatea lor la mesaje care nu au nimic în comun cu Evanghelia (și care intră în contradicţie cu instinctul de autoconservare). Deși este foarte probabil ca unii dintre adepţii mișcării să se fi opus, în ultimul ceas, ordinelor lui Mackenzie, mulţi au acceptat de bunăvoie acest plan. Unele persoane găsite în viaţă, dar în stare gravă au refuzat ajutorul și chiar și-au blestemat binefăcătorii, numindu-i dușmani ai lui Iisus.
Majoritatea adepţilor lui Mackenzie căutau să-și împlinească anumite nevoi, profund umane, de altfel – de alinare, sprijin, speranţă.
Chiar înainte să li se propună să se izoleze în pădurile din Shakahola, cei mai entuziaști adepţi ai pastorului și-au ars diplomele de studii și și-au părăsit locurile de muncă. Printre cei care l-au urmat în zona izolată din Shakahola s-au numărat și o însoţitoare de bord, un ofiţer de poliţie și mai mulţi absolvenţi de universitate. Psihologul Susan Gitau crede că majoritatea adepţilor lui Mackenzie căutau să-și împlinească anumite nevoi, profund umane, de altfel – de alinare, sprijin și speranţă.
Tragedia aduce în prim-plan și problema ușurinţei cu care mase de indivizi pot fi controlate până în punctul în care acceptă sacrificiul suprem. Psihologii analizează de multă vreme slaba rezistenţă (precum și slaba informare) a oamenilor la tehnicile de control al minţii. În timpul celor două decenii și jumătate în care a cercetat ceea ce s-a întâmplat la sinuciderea în masă din Jonestown (în 1978) și chiar a vorbit cu unii dintre supravieţuitorii tragediei, psihologul Philip Zimbardo a ajuns la convingerea că Jim Jones (fondatorul sectei Templul Popoarelor, care și-a convins adepţii să bea cianură) a folosit unele tehnici de control al minţii prezentate în romanul lui George Orwel 1984.
Cel mai îngrijorător este faptul că lideri precum Jones par să-și fi preluat tehnicile și din cercetările din domeniul psihologiei sociale. Profesorul Robert Cialdini observă, la rândul său, că principiile psihologiei sociale pot fi folosite de persoane fără scrupule în scopuri malefice, subliniind necesitatea ca oamenii de știinţă să se concentreze și pe ramificaţiile etice ale utilizării acestor descoperiri.
Plasarea într-un mediu social nou crește însingurarea, deconectarea, dar și nevoia oamenilor de a imita acţiunile celor din grupul lor.
Folosirea tehnicilor de control al minţii este cu mult mai eficientă dacă subiecţii sunt plasaţi într-un mediu social nou (așa cum s-a întâmplat cu adepţii lui Mackenzie, dar și cu cei ai lui Jones, care au fost ademeniţi în așezări izolate). Aceste schimbări generează incertitudine, spune Zimbardo, subliniind că un mediu nou crește însingurarea, deconectarea, dar și nevoia oamenilor de a imita acţiunile celor din grupul lor.
Dezbaterea despre tragediile provocate de liderii care promovează mesaje religioase extremiste într-un mod persuasiv atinge inevitabil și un alt subiect, cel al imaginii pe care ne-am format-o despre Dumnezeu. Are legătură imaginea noastră despre divinitate cu adoptarea unor decizii și acţiuni care duc la tragedii precum cea care a îndoliat Kenya?
Cum arată Dumnezeul căruia Îi slujim?
Pe 15 aprilie 2013 a avut loc un atentat terorist în timpul maratonului din Boston, soldat cu 3 morţi și 264 de răniţi. Înainte de a pronunţa sentinţa, judecătorul George O’Toole l-a comparat pe autorul atentatului, studentul cecen Djohar Ţarnaev, cu Iago, personajul creat de Shakespeare, care încerca să-și justifice răutatea prin faptul că Dumnezeul său era, la rându-I, neîndurător. O’Toole a declarat că o persoană care se închină unui Dumnezeu care aprobă și chiar răsplătește atrocităţile comise asupra semenilor „crede într-un Dumnezeu crud. Acesta nu este și nu poate fi Dumnezeul islamului. Oricine a fost determinat să creadă astfel a fost înșelat.”
Ne putem întreba, la rândul nostru, în ce fel de Dumnezeu cred creștinii. Ce fel de imagine despre Dumnezeu au avut cei care au murit de foame în pădurea din Shakahola sau cei otrăviţi cu cianură în Guyana? Cum este Dumnezeul celor care folosesc manipularea și violenţa pentru a-și convinge semenii să pășească sau să rămână pe calea care (cred ei că) duce spre Împărăţie? Cum arată Dumnezeul celor două bătrânici simpatice pe care le-am întâlnit acum mulţi ani și care mi-au mărturisit că „își trăiesc credinţa” fără să aibă vreo siguranţă a mântuirii, doar nădăjduind că, în caz că o ratează, vor suferi mai puţin în timpul judecăţii finale? Ce fel de chip are Dumnezeul la care mergem cu nevoile, suferinţele și bucuriile noastre?
O persoană care se închină unui Dumnezeu care aprobă atrocităţile comise asupra semenilor „crede într-un Dumnezeu crud”.
În opinia preotului și scriitorului Richard Rohr, imaginea greșită despre Dumnezeu a fost clădită de-a lungul unei perioade istorice lungi, în care liderii religioși au mizat mai degrabă pe puterea fricii decât pe cea a iubirii atunci când au încercat să convertească oamenii la creștinism. Prin urmare, mulţi au avut nevoie să se vindece de daunele produse de imaginea unui Dumnezeu tiran, care așteaptă să fie îmbunat. Uneori, distorsionăm atât de mult chipul lui Dumnezeu, încât El ajunge să pară mai puţin iubitor decât noi oamenii, iar această raportare la Divinitate dă coerenţă bolnavă lumii noastre interioare, conchide Rohr.
Totuși, în iubirea Sa pentru noi, Dumnezeu a făcut ca mântuirea să fie „minunat de simplă”[1], susţine pastorul Philip Dunham, observând totodată că mulţi dintre noi avem tendinţa de a o complica. Există o singură cale spre cer, potrivit declaraţiei lui Iisus: „Eu sunt calea” (Ioan 14:6). De asemenea, profetul Ieremia ne asigură că „Domnul (este) neprihănirea noastră” (Ieremia 23:6). Porţile cerului nu se vor deschide pentru cel care ascultă în mod imperfect sau cu intermitenţe, dar ascultarea lui Iisus a fost desăvârșită, așa încât, dacă Îl primim pe El, avem „totul deplin în El” (Coloseni 2:10).
Acesta nu este har ieftin, notează Dunham, subliniind că, în realitate, acest har a costat inimaginabil de mult – însăși viaţa Fiului lui Dumnezeu. Sunt multe categorii de creștini care au nevoie de acest mesaj simplu și tămăduitor al Evangheliei – cei care s-au concentrat doar asupra standardelor și regulilor, cei care nu găsit bucuria și siguranţa mântuirii, cei care cred că mântuirea se clădește (și) pe realizările umane sau cei care trăiesc gârboviţi de povara vinovăţiei, incapabili să înţeleagă cum ar putea să atingă vreodată standardul cerut.
„Pot fi desăvârșit în timp ce El mă desăvârșește. Pot fi gata în timp ce El mă pregătește. Pot fi salvat în timp ce El mă salvează.”
Dunham explică valoarea pe care a descoperit-o în acest adevăr magnific al unui Dumnezeu iubitor care a devenit, prin moartea Sa, unica noastră cale spre Viaţă: „Înseamnă că pot fi acceptat în timp ce El mă face acceptabil. Pot fi desăvârșit în timp ce El mă desăvârșește. (…) Pot fi gata în timp ce El mă pregătește. (…) Pot fi salvat în timp ce El mă salvează.”[2]
Uneori ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu, din cauza lucrurilor care (ni) se întâmplă, pentru că nu deţinem decât o piesă (sau poate mai multe) dintr-un puzzle complicat, dar nu vedem imaginea de ansamblu. Alteori însă, oamenii ajung la concluzia că Dumnezeu este crud după ce citesc Biblia, fiind nedumeriţi sau chiar șocaţi de modul în care Dumnezeu a tratat uneori persoane, grupuri sau popoare, notează autoarea creștină April Motl. Ori de câte ori ceea ce face Dumnezeu pare misterios și întunecat pentru mintea noastră, ar trebui să nu ne pripim să tragem concluzii înainte de a ne aminti că există un dușman al sufletelor noastre. Iar misiunea lui a fost, de la facerea omului, aceea de a pune bariere între noi și Creator. El a inoculat în mintea Evei ideea că Dumnezeu nu era vrednic de încredere și că-i ascunsese beneficiile care ar fi rezultat din consumarea fructelor pomului oprit. De atunci și până în ziua în care păcatul va fi eradicat, Satana rămâne „pârâșul” care ne învinuiește pe noi înaintea lui Dumnezeu și care desfigurează imaginea Lui în mintea noastră, scrie Motl.
Citește și: Cum ne afectează imaginea despre Dumnezeu sănătatea mintală
Autoarea povestește că a rămas șocată să afle, din cursurile de Vechiul Testament din facultate, despre cruzimea ritualurilor practicate de popoarele păgâne, unele pe care Biblia abia dacă le amintește, fără a le detalia. Chiar mai izbitor i s-a părut faptul că Dumnezeu a oferit un timp îndelungat de har înainte de a pune capăt sacrificiilor umane și tuturor ororilor care însoţeau închinarea la idoli a acestor popoare păgâne. Dacă am putea călători în timp, pentru a fi martori ai acestor atrocităţi, poate că am avea o cu totul altă perspectivă – ni s-ar părea nedrept faptul că Dumnezeu Și-a amânat pedeapsa timp de mai multe generaţii, în timp ce a trimis avertizare după avertizare. În cele din urmă, Motl concluzionează că tot ce ne grăbim să catalogăm drept cruzime divină în Vechiul Testament ar putea fi mai degrabă un act de milă și de iubire (de exemplu, atunci când are loc stoparea unor acte teribile de violenţă).
Iar dacă Dumnezeu nu a fost nerăbdător niciodată să-Și pedepsească fiii neascultători, El nu acţionează nici astăzi într-un mod diferit. El „are o îndelungă răbdare (…) şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Este adevărat, cartea Apocalipsa (și nu doar ea) arată spre un timp în care Dumnezeu va nimici păcatul din univers și, odată cu el, pe aceia care s-au alipit și contopit cu el.
De ce nu este Apocalipsa o colecţie de vești rele?
Pastorul Titus Katana povestește că momentul rupturii de asociatul său a început atunci când Mackenzie a început să predice „lucruri ciudate” și că, spre final, cele mai multe dintre predicile acestuia aveau ca subiect sfârșitul lumii.
În 1993, David Koresh, liderul sectei davidienilor, și-a convins membrii sectei să se retragă într-un complex din apropierea orașului Waco, pentru a se pregăti pentru sfârșitul lumii. Demersul s-a încheiat într-un mod catastrofal. Autorităţile au intervenit după ce au ieșit la iveală informaţii despre deţinerea unui arsenal de arme în centrul respectiv și despre abuzuri la care erau supuși copiii, dar și femeile. Patru agenţi federali au fost uciși, iar după o confruntare tensionată, care a durat 51 de zile, membrii sectei au incendiat complexul. În incendiu au pierit 82 de persoane, printre care și copii.
Putem imputa mesajului cărţii Apocalipsa tragedia care a avut loc în Kenya sau tragedia de la Waco? Ori numeroasele mișcările apocaliptice din istoria creștinismului, care „au determinat oamenii să ia decizii hazardate”?
Analizând evenimentele de la Waco, pastorul Ganoune Diop punctează câteva lecţii care pot fi învăţate de aici, subliniind că citirea (și interpretarea) greșită a Bibliei poate produce tragedii. David Koresh (numele său real era Vernon Howell) a preluat conducerea mișcării, controlând-o total din 1990. Declaraţiile și practicile sale erau în dezacord flagrant cu învăţăturile Bibliei (s-a declarat a fi „însuși mielul lui Dumnezeu” și a pretins unora dintre adepţii lui să-i cedeze soţiile pentru a avea 24 de copii care să fie prinţi ai unei noi împărăţii).
O credinţă biblică autentică susţine supremaţia și atotsuficienţa lui Iisus Hristos, punctează Diop. Nu mai avem nevoie de niciun mediator între Dumnezeu și om, Iisus fiind singurul rege, singurul preot și singura jertfă pentru păcat. Nimeni nu trebuie să controleze conștiinţa semenului său, și nimeni nu poate produce o reformă autentică în afară de Duhul Sfânt. Ar trebui să fim vigilenţi atunci când oamenii pretind că doar ei înţeleg Scriptura sau că deţin în mod exclusiv cheia descifrării evenimentelor sfârșitului. De asemenea, comportamentul liderilor sectelor apocaliptice ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă – prea adesea, ei își controlează adepţii prin mesaje care inspiră frică și abuzează de autoritatea lor (prin constrast, Iisus a slujit tuturor) și se cred mandataţi să pedepsească pe cei care nu-i urmează până la capăt.
Pornind de la constatarea că, uneori, cartea Apocalipsei produce agitaţie și fobie mai degrabă decât entuziasm escatologic, ne-am putea întreba cum ar trebui să ne raportăm la mesajul ei.
„Predicarea biblică nu este Evanghelie versus Apocalipsă, ci Evanghelie și Apocalipsă. Apocalipsa înţeleasă corect este, de fapt, Evanghelie”.
Profesorul George R. Knight povestește că, la sfârșitul unei prelegeri despre educaţie și misiune, în care a subliniat faptul că viziunea apocaliptică este esenţială atât pentru existenţa bisericii, cât și pentru succesul sistemului de educaţie, un participant a afirmat tranșant că adventismul are nevoie să se debaraseze de Apocalipsă și să se axeze pe predicarea Evangheliei. Într-un articol care analizează această falsă incompatibilitate, Knight argumentează de ce ar trebuie să înţelegem că „predicarea biblică nu este Evanghelie versus Apocalipsă, ci Evanghelie și Apocalipsă. Apocalipsa înţeleasă corect este, de fapt, Evanghelie”.
Denaturăm mesajul pe care Scriptura ni-l transmite prin profeţiile apocaliptice atunci când ne axăm pe ceea ce Knight numește „predicarea bestiilor”. Adesea ne concentrăm într-un mod disproporţionat asupra balaurilor, fiarelor, dezastrelor care însoţesc sfârșitul lumii, uitând că Apocalipsa este, în primul rând o descoperire a Celui care deţine toată puterea, chiar și atunci când forţele răului par să triumfe.
„Jertfa lui Hristos ca ispășire pentru păcat este marele adevăr în jurul căruia se grupează toate celelalte adevăruri”, nota scriitoarea Ellen White. E nevoie de un echilibru între vestirea iubirii neasemuite a lui Dumnezeu pentru om și predicarea judecăţii dinaintea căruia niciun om nu se poate sustrage.
Iisus Hristos este personajul principal din Apocalipsa lui Ioan, concluzionează profesorul – El este Cel care biruiește moartea (Apocalipsa 1:18), Mielul care S-a jertfit pentru noi și Leul din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 4 și 5), Mielul care deschide cele șapte peceţi (capitolul 6 din Apocalipsa), Pruncul născut de femeia învăluită în soare și cu o cunună de 12 stele pe cap (capitolul 12), Cel care vine pe norii cerului (capitolul 14).
Nu ar trebui să ne temem de cartea Apocalipsei, scrie autorul creștin Todd Temple, remarcând că unul dintre cele mai bune motive de a parcurge textul Apocalipsei este finalul fericit al cărţii.
Răul va fi învins, Dumnezeu va crea un Nou Pământ și chiar va muta Noul Ierusalim pe planeta noastră refăcută, care devine cu adevărat nu doar un loc al păcii și bucuriei eterne, ci și capitala universului. Dumnezeu Însuși va coborî să locuiască aici împreună cu fiii Săi (Apocalipsa 21).
Citește și: Ce spune Apocalipsa despre o nouă ordine mondială și despre sfârșitul lumii
O dovadă a grijii iubitoare a lui Dumnezeu este aceea că l-a inspirat pe apostolul Ioan să scrie la un nivel accesibil înţelegerii noastre, folosind simboluri și lucruri cunoscute, pentru a descrie realităţi pe care omul nu este capabil să și le imagineze și nici măcar să le descrie, atunci când îi sunt prezentate. Același Dumnezeu iubitor a decis să tragă cortina viitorului și să ne permită să întrevedem scene și bătălii care nu au avut loc încă, asigurându-ne astfel că El le cunoaște și deţine controlul asupra lor.
Apocalipsa este despre Acela care bate la ușă
Este adevărat că unele dintre profeţiile apocaliptice prezintă scene terifiante, de la persecuţia nemiloasă la care vor fi supuși adevăraţii închinători la plăgile teribile care vor cădea peste locuitorii răzvrătiţi ai pământului.
Scriind despre lunga perioadă de har care precede evenimentele finale, scriitorul Marvin Moore subliniază că, atunci când evenimentele se vor precipita spre încheierea istoriei acestui pământ, vor rămâne doar două categorii de oameni – cei care Îl urmează pe Iisus și cei care au refuzat oferta Lui. În prezent însă mai există încă o categorie, probabil cea mai numeroasă, a celor care nu au luat nicio decizie finală. Cartea Apocalipsa ne arată cât de valoroasă este fiecare clipă. Astăzi încă ne mai putem alege tabăra.
De asemenea, cartea prezintă ultimele eforturi ale cerului pentru salvarea celor care nu s-au decis încă să intre în posesia biletului pentru cer, bilet care le-a fost deja plătit.
Apocalipsa Îl descrie pe Iisus bătând la ușa inimii noastre („Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” – Apocalipsa 3:20), o imagine pe care profesorul Jacques Doukhan o compară cu așteptarea îndrăgostitului din Cântarea Cântărilor, care speră că iubita lui îi va deschide.
Această întâlnire intimă, în cadrul unei cine, „este, din cele mai vechi timpuri, simbolul dorului după întâlnirea finală”[3], scrie Doukhan, subliniind că ospăţul final, la care vor participa mântuiţii, este o temă centrală a cărţii Apocalipsa. Ceea ce emoţionează în imaginea din Apocalipsa 3:20 este faptul că nu omul, ci Dumnezeu este Cel care bate la ușă, speră, așteaptă să I se deschidă și să fie invitat înăuntru, punctează autorul. Mingea este în terenul nostru, deoarece chemările Lui nu ocolesc ușa niciunei inimi, oricât de ferecate, rănite sau rebele ar fi.
După ce prezintă imaginea ușii la care Iisus încă bate, Ioan relatează, chiar în următorul capitol, despre o altă ușă care îi atrage atenţia: „După aceste lucruri, m-am uitat și iată că era o ușă deschisă în cer” (Apocalipsa 4:1).
Până la urmă, poate între aceste două uși se găsește cea mai bună veste a cărţii Apocalipsa. Bătăile Lui, care se înteţesc pe măsură ce ziua distrugerii păcatului se apropie, sunt dovezi mișcătoare de har. Cu fiecare bătaie care ne arată cât de mult tânjește să cineze cu noi, suntem tot mai aproape sau mai departe de ospăţul care va continua dincolo de pragul ușii pe care numai El o poate deschide.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.