Cum ne afectează imaginea despre Dumnezeu sănătatea mintală

Creat după asemănarea lui Dumnezeu, omul a descoperit că este tot mai ușor să-I uite chipul, reconstituindu-L la nevoie după propria-i imaginaţie. Imaginea despre Dumnezeu și modul în care relaţionăm cu El influenţează fiecare aspect al vieţii și interferează cu bunăstarea noastră psihologică.

Potrivit cercetărilor existente, nu doar relaţiile interumane, ci și interacţiunea cu divinul are un impact puternic asupra bunăstării psihice. Relaţia dintre credinţele noastre religioase și sănătate este nuanţată, după cum arată studii mai recente, iar cercetătorii nu au ajuns la un consens cu privire la aspectele implicării religioase care au cel mai mare impact sau cu privire la mecanismele prin care convingerile religioase influenţează bunăstarea fizică și psihică. Unele studii se concentrează mai degrabă pe religiozitatea instituţională, pe când altele vizează modul în care devoţiunea personală interferează cu sănătatea individului.

Relaţia dintre imaginea despre Dumnezeu și sănătatea noastră mintală

Atât volumul, cât și calitatea studiilor despre legătura dintre religie și sănătate au crescut în ultimele decenii, acestea fiind alimentate de programe de cercetare inovatoare din domenii precum psihologia, sociologia, psihiatria, gerontologia sau epidemiologia socială.

Convingerile religioase protejează bunăstarea psihică în mijlocul experienţelor stresante cu care se confruntă individul – aceasta a fost concluzia unui studiu realizat de cercetătoarele Amy Ai și Crystal Park, care au urmărit modul în care resursele religioase influenţează recuperarea postoperatorie a pacienţilor cardiaci. Studiul a constatat că printre strategiile adaptative pozitive se numără iertarea, căutarea sprijinului religios, părtășia cu cei care au aceleași convingeri, conexiunea spirituală și aplecarea spre generozitate, în timp ce răspunsurile dezadaptative la situaţiile stresante (nemulţumirea spirituală, teama de pedeapsa divină, nesiguranţa sau îndoiala) se asociază cu inabilitatea pacienţilor de a se proteja de stresul, depresia și anxietatea care prognozează o recuperare postoperatorie slabă.

Persoanele care se roagă beneficiază de o sănătate mintală mai bună, au concluzionat o serie de studii realizate pe eșantioane diferite, precum cel format din canadieni vârstnici, pastori prezbiterieni din Statele Unite, adulţi australieni sau pacienţi supuși unei intervenţii de bypass coronarian. Alte studii nu au găsit corelaţii pozitive între frecvenţa rugăciunii și o sănătate mintală bună sau chiar au raportat o asociere între rugăciune și prezenţa simptomelor de depresie și anxietate.

Rugăciunea meditativă, în care persoanele se concentrează pe experimentarea prezenţei lui Dumnezeu, se asociază cu efecte pozitive asupra calităţii vieţii în mai mare măsură decât rugăciunile ritualice.

Încercând să explice aceste rezultate contradictorii, unii cercetători s-au concentrat mai mult pe stilul de rugăciune decât pe frecvenţa acesteia, constatând, de exemplu, că rugăciunea meditativă, în care persoanele se concentrează pe experimentarea prezenţei lui Dumnezeu, se asociază cu efecte pozitive asupra calităţii vieţii în mai mare măsură decât rugăciunile ritualice, în care sunt citite sau recitate rugăciuni scrise ori memorate.

Imaginea pe care o au subiecţii despre Dumnezeu și, implicit, tipul de relaţie cu Divinitatea modelat de această imagine influenţează de asemenea bunăstarea individuală. Studii vechi au arătat că există o corelaţie pozitivă între bunăstare și imaginea unui Dumnezeu „iubitor”, „iertător”, „grijuitor” și „protector”.

Studii ulterioare au arătat că persoanele care se roagă unui Dumnezeu pe care-L consideră confident se bucură de un nivel mai ridicat de fericire și de o calitate mai bună a relaţiei conjugale. Alte studii au ajuns la concluzia că imaginea unui Dumnezeu iubitor se asociază cu mai puţine tulburări mintale, în timp ce imaginea unui Dumnezeu distant se corelează pozitiv cu simptome de psihopatologie. Autorii lor menţionează totuși că este nevoie de prudenţă în interpretarea rezultatelor și de cercetări suplimentare care să reproducă aceste concluzii.

Cercetătorii au descoperit însă că, dincolo de imaginea despre Dumnezeu, tipul de atașament faţă de Divinitate interferează cu sănătatea mintală și că această corespondenţă între atașamentul faţă de Dumnezeu și sănătatea individului nu este, în mod surprinzător, liniară.

Stiluri de atașament și rădăcinile lor

Teoria atașamentului, dezvoltată de psihiatrul britanic John Bowlby în 1979, și rafinată de Mary Ainsworth și alţi psihologi în anii ’70, reprezintă un concept important în psihologia dezvoltării, reliefând nevoia de legături apropiate cu alte persoane pentru a dezvolta sentimente de stabilitate și securitate.

Indiciile despre rolul atașamentului emoţional în dezvoltarea copilului au fost observate și parţial înţelese, înaintea lui Bowlby, de cercetători sau de persoane care au venit în contact cu copii lipsiţi de afecţiunea îngrijitorilor primari. Astfel, în 1760, un episcop spaniol raporta superiorilor despre copiii din orfelinate care, deși aveau împlinite nevoile de bază, mureau de tristeţe. În anii ’30 și ’40, mulţi copii orfani ajungeau în spitalele americane, privaţi de atingere și de contactul emoţional, rata mortalităţii acestor copii fiind ridicată. Scriind despre vidul emoţional în care păreau să trăiască tineri și copii sănătoși din punct de vedere fizic, dar insensibili și apatici, psihiatrul David Levi atribuia aceste reacţii „înfometării emoţionale”, într-un articol publicat în 1937.

Bowlby a împletit toate aceste observaţii și rezultatele studiilor sale într-o teorie a atașamentului, observând că privarea emoţională timpurie și legăturile cu oamenii foarte apropiaţi joacă un rol esenţial în dezvoltarea personalităţii și în conturarea tiparelor de relaţionare pe parcursul vieţii. Imaginând un experiment simplu (studierea modului în care reacţionează copiii cu vârste între 12 și 18 luni în situaţiile în care rămân singuri și în cele în care își reîntâlnesc mamele), Bowlby și cercetătoarea Mary Ainsworth au observat patru caracteristici fundamentale ale atașamentului:

• Menţinem apropierea emoţională și fizică cu oamenii de care suntem apropiaţi;
• Folosim persoanele de care suntem atașaţi ca pe un refugiu atunci când ne simţim nesiguri, supăraţi sau ameninţaţi;
• Persoana de referinţă acţionează ca un cadru sigur al nevoilor noastre; contăm pe susţinerea ei atunci când plecăm să explorăm lumea;
• Simţim întristare și anxietate în absenţa persoanei de care suntem atașaţi.

Studiile lui Bowlby cu privire la atașamentul copiilor au pus bazele cercetărilor legate de atașamentul la adulţi. Ca adulţi, ne formăm propriul stil de atașament, care ne ajută să dezvoltăm relaţii, să ne menţinem echilibrul emoţional și să facem faţă stresului, influenţându-ne astfel starea de fericire generală.

Te-ar putea interesa și: Ce a spus Iisus despre El Însuși

Studii mai vechi și mai noi au extins teoria atașamentului, observând că relaţia dintre om și Dumnezeu îndeplinește criteriile atașamentului (căutarea proximităţii, găsirea unui refugiu și folosirea relaţiei ca o bază sigură de explorare și confruntare a lumii). În 1991, cercetătorii Lee Kirkpatrick și Philip Shaver au clasificat participanţii la studiu în funcţie de stilul de atașament religios (sigur, evitant sau anxios), determinat de imaginea pe care și-o formaseră despre Dumnezeu — Fiinţă iubitoare și receptivă, respectiv impersonală și distantă ori inconsecventă.

Atașamentul sigur faţă de Dumnezeu este legat într-un mod unic de sănătatea psihică, a concluzionat un studiu publicat în 2018. Trei ani mai târziu, un alt studiu vine să confirme acest rezultat, descoperind că între atașamentul faţă de Dumnezeu și suferinţa psihică există o relaţie mai nuanţată decât cea evidenţiată de cercetările anterioare.

Stilul de atașament religios, corelat cu sănătatea mintală

„Cele mai multe cercetări privind atașamentul faţă de Dumnezeu au sugerat o relaţie liniară, simplă, în care o relaţie mai sigură se asociază cu o sănătate mintală mai bună, iar o relaţie mai evitantă, cu o sănătate mintală precară”, spune profesorul Blake Victor Kent, coautorul unui studiu care arată că relaţia dintre atașamentul religios și bunăstarea psihică seamănă cu o curbă în formă de U.

Publicat în decembrie 2021 în Journal for the Scientific Study of Religion, studiul se bazează pe datele obţinute de la 1.600 de americani (majoritatea creștini) de Baylor Religion Survey, un sondaj despre credinţele și comportamentele religioase ale americanilor. Autorii studiului, cercetătorii Matthew Henderson, de la Universitatea Union, și Blake Victor Kent, de la Colegiul Westmont, au constatat că persoanele cu atașament sigur (care Îl consideră pe Dumnezeu consecvent și receptiv), dar și cele cu un atașament evitant (care apreciază că Dumnezeu este distant și nu te poţi baza pe El) au experimentat niveluri mai scăzute ale stresului, comparativ cu cei cu atașament anxios (lipsiţi de certitudine în relaţia lor cu Divinitatea).

„Cu cât înţelegem mai mult cum să relaţionăm cu Dumnezeu și cu ceilalţi, cu atât putem fi mai sănătoși.”

Acest nivel mai ridicat de suferinţă al celor care se aflau la mijloc, nici foarte siguri, nici foarte distanţi în relaţia lor cu Dumnezeu, a constituit elementul de surpriză al studiului, autorii subliniind că incertitudinea în relaţia cu Dumnezeu reprezintă o veritabilă ameninţare la adresa bunăstării psihice.

„Cu cât înţelegem mai mult cum să relaţionăm cu Dumnezeu și cu ceilalţi, cu atât putem fi mai sănătoși”, conchide Henderson.

Concepţia despre iertare și suferinţă, la baza imaginii corecte despre Dumnezeu

Dacă s-ar realiza un clasament al factorilor care ne modelează substanţial concepţia despre bunătatea lui Dumnezeu, rolul pe care îl joacă Divinitatea în suferinţa umană s-ar clasa pe primul loc, secondat de subiectul iertării, susţine Herb Montgomery, fondatorul organizaţiei Renewed Heart Ministries.

Montgomery scrie – în cartea sa Tatăl meu Cel adevărat – că avem o concepţie greșită despre iertarea oferită de Dumnezeu și că adesea ceea ce ne aduce pe genunchi este vinovăţia noastră, dar și sentimentul că Dumnezeu Și-a retras bunătatea de la noi, iar rugăciunea pentru iertare ne va ajuta să o redobândim. Dacă ceea ce simţim ar fi real, concluzia ar fi aceea că nu bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă (Romani 2:4), ci pocăinţa noastră ne duce la obţinerea bunăvoinţei lui Dumnezeu. Această ultimă perspectivă nu ne ajută la construirea imaginii unui Dumnezeu care nu Se schimbă – dimpotrivă, credem că El Se apropie de noi atunci când ne mărturisim păcatele și că Se distanţează de noi atunci când alunecăm în vechile noastre greșeli. Urmarea este că vom deveni adepţii unei religii care gravitează în jurul comportamentului nostru.

Iertarea biblică nu se referă la o schimbare care are loc în Cel care iartă, ci la o schimbare care se petrece în noi.

În realitate, argumentează Montgomery, iertarea biblică nu se referă la o schimbare care are loc în Cel care iartă, ci la una care se petrece în noi. Dumnezeu este Cel care face primul pas, bunătatea Lui este cea care ne cheamă la pocăinţă, iar mărturisirea păcatelor și credinţa sunt mijloace prin care El ne schimbă pe noi, și nu prin care noi am putea produce vreo schimbare la El. „Mântuirea, contrar opiniilor populare creștine, nu înseamnă să-L convingem pe Dumnezeu să ne ierte, ci mai degrabă să acceptăm noi iertarea Sa anticipată”, conchide autorul.

Suferinţa, celălalt factor care ne modelează concepţia despre Dumnezeu, nu are atașată explicaţii simplu de înţeles, iar adesea vine și trece fără să primim dramul de mângâiere pe care l-ar aduce explicaţiile după care flămânzim. Cel mai bun răspuns pe care îl putem primi aici este Cuvântul care S-a făcut trup, luând asupra Sa păcatele și suferinţele noastre, așa încât, „în El, solidaritatea lui Dumnezeu cu noi atinge punctul-limită”. Asumându-Și condiţia de om, Iisus rămâne smerit și ascultător până când ajunge în „situaţia umană cea mai disperată, până la extrema cea mai îndepărtată de domnia de care Se bucura în ceruri”, scrie profesorul Georges Stéveny, observând că evenimentele vieţii Sale nu ne dezvăluie un Dumnezeu care Își încrucișează mâinile, ci Unul care Și le întinde pe cruce.

Singura noastră speranţă în legătură cu sfărâmarea atracţiei păcatului este expunerea la ceva cu mult mai atractiv, punctează pastorul Ty Gibson, vorbind despre falimentul încercării de a ne salva din păcat concentrându-ne asupra comportamentelor interzise. Doar frumuseţea iubirii divine poate depăși atracţia păcatului, în timp ce stigmatizarea comportamentului păcătos va duce la refugierea în el, sub presiunea vinovăţiei și neputinţei, conchide pastorul.

În această lume a păcatului trăim dezamăgiri, traume sau suferinţe care nu pot fi șterse cu radiera, dar Dumnezeu poate face mai mult decât să elimine trecutul. El poate scrie deasupra slovelor dăltuite în carnea și mintea noastră o poveste nouă, care să înghită cu scânteierea ei întunericul vechilor ciorne. Și, în timp ce capitolele noii povești încep să prindă viaţă, încrederea noastră în El se înfiripă tot mai adânc, nu pentru că am ști ce ascunde următorul capitol, ci pentru că Autorul lui este Cel care nu S-a îndurat să trăiască în timp ce noi pieream.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.