Îmi aduc aminte bine zilele de după Revoluţia din 1989. Pe oricine ai fi întâlnit îţi vorbea despre libertate: „Acum putem spune ce gândim cu voce tare. Nu mai trebuie să șoptim. Suntem liberi!”

Astfel, în România postdecembristă, sintagma „libertate de exprimare” a fost plasată la polul opus faţă de cenzura sistemului comunist, care sufocase milioane de oameni, câteva decenii. Desigur că nu au întârziat să apară și abuzurile în numele libertăţii de exprimare. Prea mult? Prea puţin? Până unde se întinde libertatea de exprimare și când devine abuz?

Pentru a putea răspunde corect la această întrebare, pe lângă celelalte abordări propuse de articolele publicate în această ediţie a revistei Semnele timpului, este important să revizuim și din punct de vedere juridic conceptul de libertate de exprimare.

Rabinul și istoricul transilvănean Mosche Carmilly-Weinberger[1] afirma că „glasul este proprietatea de drept a omului, parte din fiinţa umană în aceeași măsură ca și cele cinci simţuri și nicio putere din lume nu are dreptul să-i pună frâu ori să-l reducă pe om la tăcere. Individul posedă dreptul exclusiv, care i-a fost acordat de la începuturile Creaţiei, de a face uz de această însușire și de a se face auzit după cum îi este voia”[2].

Constituţia României garantează libertatea de exprimare în articolul 30: „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă.”

Potrivit articolului 10, alineatul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, elaborată de Consiliul Europei, în vigoare din anul 1953, „Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice și fără a ţine seama de frontiere.”

Astfel libertatea de exprimare se bucură de un loc aparte într-un stat de drept și democratic. În scopul unei protecţii eficiente a libertăţii de exprimare, statul are obligaţia de a se abţine de la orice îngrădire a acesteia, dar și de a asigura libera circulaţie a informaţiilor.

Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi

Dacă primul alineat al articolului 10 din Convenţie[3] garantează dreptul la libera exprimare, cel de-al doilea alineat atrage atenţia la abuz și îl sancţionează: „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri și responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii și prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea și imparţialitatea puterii judecătorești.”

„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa privată a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”[4], prevede Constituţia României. În susţinere, CEDO interzice în articolul 17 abuzul de drept: „Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicit, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.”

Tipuri de discurs protejate de libertatea de exprimare

Sfera de aplicare a acestei libertăţi a fost progresiv extinsă şi acoperă în prezent orice tip de discurs, indiferent de natura lui (politică, jurnalistică, literară, comercială etc.) sau de suportul pe care acesta îl îmbracă[5].

O situaţie mult mediatizată, în care Curtea Europeană a drepturilor Omului a constatat o încălcare a libertăţii de exprimare, este cauza Wille contra Liechtensteinului[6]: Preşedintele Tribunalului Administrativ din Liechtenstein, Herbert Wille, a susţinut o conferinţă ştiinţifică la un institut de cercetări ştiinţifice, în care a afirmat competenţa Curţii Constituţionale în cazul dezacordului dintre prinţ (guvern) şi parlament. Prinţul, şef al statului, l-a informat printr-o scrisoare că atitudinea sa are semnificaţia unui refuz de a respecta constituţia, astfel încât, după expirarea mandatului, nu îl va mai numi în viitor în nicio funcţie publică, chiar dacă va fi propus în acest sens. Ulterior, deşi parlamentul a propus din nou numirea lui Wille ca preşedinte al Tribunalului Administrativ, pentru un nou mandat, prinţul a refuzat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că anunţarea intenţiei de a nu îl mai numi în viitor pe reclamant în nicio funcţie publică reprezintă o sancţiune pentru exercitarea libertăţii sale de exprimare, constituind o ingerinţă în exercitarea acestui drept. La acel moment, reclamantul era un magistrat de rang înalt. Curtea a constatat că opinia sa nu a fost exprimată în timpul exercitării funcţiilor sale judiciare, ci cu ocazia unei serii de conferinţe universitare pe teme  constituţionale, având astfel, în mod inevitabil, şi anumite implicaţii politice, ca orice altă chestiune de natură constituţională. Acest simplu fapt însă nu putea să îl împiedice pe reclamant să îşi exprime opinia de jurist, o opinie împărtăşită, de altfel, de către doctrina constituţională internă. Astfel curtea a constatat că nimic nu permite să se afirme că reclamantul ar fi comentat, în calitate de magistrat, chestiuni judiciare în curs sau că ar fi insultat instituţia princiară. De aceea, reacţia prinţului pare gratuită, astfel încât ea nu poate fi considerată necesară într-o societate democratică. De aceea articolul 10 a fost violat.

Curtea Europeană a subliniat că dreptul la libera exprimare cuprinde atât dreptul la informare, cât și dreptul de a avea o opinie și de a o exprima – fie ea minoritară sau chiar șocantă. Însă libertatea de exprimare a propriilor opinii nu trebuie să nesocotească libertatea de gândire și conștiinţă a celorlalţi.

Interesant este că, în interpretarea articolului 10, în repetate rânduri, Curtea Europeană a precizat că „libertatea de exprimare nu privește doar informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate inofensive, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, aceasta fiind exigenţa pluralismului, toleranţei și spiritului de deschidere caracteristice unei societăţi democratice”[7]. De o protecţie aparte se bucură în acest context discursul jurnalistic, presa fiind considerată „câinele de pază al democraţiei”.

Pe de altă parte, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a exceptat de la protecţia oferită de Convenţia Europeană doar un singur tip de discurs, şi anume cel care promovează ideologiile extremiste şi incită la discriminare etnică sau rasială. Comisia europeană şi-a bazat decizia pe prevederile articolului 17 al Convenţiei, care interzice abuzul de drept.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Pe 1 iulie 1991, ziaristul Alfred Worm a publicat un articol în revista vieneză Profil, în care relata procesul penal al fostului ministru de finanţe al Austriei, acuzat de fraude fiscale. Ulterior, Instanţa austriacă l-a condamnat pe ziarist la 40 de zile-amendă[8] sau la 20 de zile de închisoare, pentru influenţarea abuzivă a unui proces în curs de judecare. Ziaristul s-a plâns la CEDO, reclamând încălcarea articolului 10 din Convenţie.

În hotărârea Worm contra Austriei[9], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu constituie o violare a articolului 10 din Convenţia Europeană măsurile luate împotriva unui ziarist care, publicând o suită de articole despre dezbaterile unui proces penal, nu s-a rezumat la o prezentare obiectivă a datelor procesului, ci a comentat pe larg modul de desfășurare a ședinţelor de judecată, urmărind să influenţeze instanţa de judecată și să-i transmită convingerile sale asupra vinovăţiei celui judecat. Potrivit curţii, instanţa austriacă nu a urmărit restrângerea libertăţii de exprimare a reclamantului (ziaristul), a dreptului de a informa obiectiv publicul asupra desfășurării procesului, ci a criticat maniera negativă în care ziaristul a comentat răspunsurile date de fostul ministru în faţa instanţei. Mai mult, modul de redactare a articolului transmitea convingerea ziaristului că fostul ministru este în mod cert vinovat, astfel încât condamnarea să le pară cititorilor un lucru firesc și de așteptat. De aceea, curtea nu a considerat că a avut loc o violare a articolului 10 din Convenţie.

În anul 1995, pastorul centrului religios Irish Faith Center a trimis un anunţ postului de radio local în vederea difuzării unui film religios. Comisia independentă pentru radio și televiziune a interzis difuzarea acelui anunţ, pe baza unei legi care interzicea difuzarea de anunţuri cu scop politic ori religios. Acţiunea în instanţă a reclamantului a fost respinsă[10]. În cauza Murphy contra Irlandei, litigiul privește exprimarea unor informaţii, deci libertatea de exprimare, nu manifestarea religiei.

Curtea Drepturilor Omului de la Strasbourg

Astfel, curtea a examinat speţa prin prisma articolului 10 (libertatea de exprimare), și nu a articolului 9 (libertatea de gândire, de conștiinţă și de religie), considerând că statele beneficiază de o importantă marjă de apreciere stabilită în raport cu situaţiile susceptibile să ofenseze persoane în aspecte care ţin de credinţele lor religioase. În acest sens, curtea a constatat că instanţele interne au luat în considerare faptul că statul a dorit ca, prin legislaţia incriminată, să protejeze simţămintele religioase ale persoanelor din Irlanda, în condiţiile în care această chestiune este una sensibilă pe teritoriul irlandez. Curtea aminteşte faptul că, vizând interdicţia anunţurilor cu caracter religios prin mijloace audio-video, statul a plecat de la premisa că ideile transmise prin aceste mijloace pot fi recepţionate de orice persoană, inclusiv de acelea care s-ar putea simţi ofensate. De asemenea, curtea a constatat că interdicţia nu era totală. Reclamantul putea face cunoscut anunţul pe calea mijloacelor de informare tipărită sau prin anunţuri la reuniuni publice. În consecinţă, curtea a considerat că au existat motive suficiente şi pertinente pentru a opera acea interdicţie, astfel că statul nu şi-a depăşit limitele marjei de apreciere. În consecinţă, articolul 10 nu a fost violat[11].

La polul opus, în cauza Tuşalp contra Turciei[12], reclamantul a publicat două articole extrem de critice la adresa prim-ministrului turc, făcând referire la situaţia politico-socială precară a statului și la implicarea prim-ministrului în acte de corupţie şi nepotism, concluzionând că s-ar impune o evaluare a stării sănătăţii mintale a acestuia. În urma publicării celor două articole, instanţa turcă a decis că reclamantul, împreună cu societatea care a editat publicaţia, datorează daune morale prim-ministrului. CEDO a observat că problemele abordate în respectivele articole (posibile acte ilegale şi de corupţie ale unor înalţi oameni de stat, reacţia agresivă a prim-ministrului) constituie teme relevante de dezbatere într-o societate democratică. Pe de altă parte, calitatea de oameni politici a persoanelor criticate impune o toleranţă mai mare la critică. Privitor la maniera în care au fost scrise articolele, curtea a subliniat că stilul jurnalistic constituie o parte a comunicării ca formă de expresie şi este protejat împreună cu conţinutul expresiei. Chiar utilizarea unor expresii vulgare nu constituie un criteriu decisiv în evaluarea mesajului jurnalistic, în măsura în care recursul la vulgaritate poate servi unor raţiuni stilistice[13]. În concluzie, curtea a apreciat că remarcile dure cuprinse în articolele respective nu pot fi interpretate ca un atac gratuit la adresa prim-ministrului. Astfel că utilizarea conjugată a interogaţiilor, a satirei, a acuzaţiilor, a opiniilor politice, a aluziilor la starea mintală a premierului turc şi chiar imputarea unor fapte concrete reprezintă o formă de exprimare jurnalistică. Drept pentru care, curtea a constatat că sancţiunea statului turc a încălcat prevederile articolului 10, îngrădind dreptul la exprimare al reclamantului.

Concluzii

În domeniul mass-media, în vederea emiterii hotărârii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului urmăreşte forma şi stilul în care se realizează comunicarea, coroborate cu buna-credinţă a jurnalistului, cu doza de exagerare sau de provocare a jurnalistului.

În accepţiunea curţii, pentru a rămâne sub protecţia articolului 10 din Convenţie, chiar dacă vor fi folosite insultele, expresiile vulgare, caricatura şi satira ori abordarea polemică, limbajul/stilul utilizat trebuie să nu se subordoneze unicului scop de a ofensa (de a insulta, de a caricatura, de a provoca).

Deseori curtea a constatat caracterul jignitor al termenilor utilizaţi.  Însă, atunci când jurnalistul și-a întemeiat critica pe pasaje din declaraţiile celui criticat, chiar dacă este abordat într-o manieră polemică, respectivul articol respectă, totuși, codul deontologic al jurnalistului. Libertatea presei, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, admite o doză de exagerare şi chiar de provocare specifică limbajului jurnalistic.

Se apreciază în jurisprudenţă că articolele care conţin invective şi expresii jignitoare fără a informa publicul asupra unor aspecte de interes general constituie o faptă ilicită.

În concluzie, putem să ne exprimăm liber opiniile, avem acces liber la informaţii și în egală măsură putem comunica informaţii, dar nu trebuie să uităm că în manifestarea propriilor drepturi putem să-i îngrădim sau să-i prejudiciem pe ceilalţi.

Footnotes
[1]„Moshe Carmilly-Weinberger (1908-2010) a fost un rabin neolog și istoric din Transilvania, profesor emerit la Universitatea Yeshiva, din New York, distins cu Diploma de Onoare oferită de Universitatea din Budapesta, laureat al premiului literar «Károly Roboz», autor a 250 de articole și a 15 cărţi de istorie, critică literară și artă iudaică.”
[2]„Mosche Carmilly-Weinberger, Cenzură și libertate de expresie în istoria evreilor, Editura Hasefer, București, 2003.”
[3]„Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.”
[4]„Constituţia României, articolul 30, alineatul 6.”
[5]„Manualul Drepturilor Omului, apărut sub egida APADOR-CH, București, 2008, p. 24.”
[6]„Wille c. Liechtenstein, jurisprudentacedo.com”.
[7]„Manualul Drepturilor Omului, apărut sub egida APADOR-CH, București, 2008, p. 25.”
[8]„Sistemul zilelor-amendă se regăsește în legislaţia finlandeză, suedeză, germană, austriacă și, mai nou, și în legislaţia noastră. Sistemul zilelor-amendă presupune stabilirea unei sume de bani corespunzătoare unei zile-amendă. Acest sistem individualizează mult mai corect sancţiunea amenzii raportată la fapta săvârșită.”
[9]„CEDO; cauza Worm c. Austriei, 29 august 1997.”
[10]„CEDO, Secţia III, hotărârea Murphy contra Irlandei, 10 iulie 2003, 44179/98.”
[11]„«Libertatea de exprimare», jurisprudentacedo.com”.
[12]„ Idem.”
[13]„Vasile Bozeșan, Dragoș Călin et al., Limitele libertăţii de exprimare. Politicieni, jurnaliști, magistraţi, Editura Hamangiu, 2014.”

Note

„Moshe Carmilly-Weinberger (1908-2010) a fost un rabin neolog și istoric din Transilvania, profesor emerit la Universitatea Yeshiva, din New York, distins cu Diploma de Onoare oferită de Universitatea din Budapesta, laureat al premiului literar «Károly Roboz», autor a 250 de articole și a 15 cărţi de istorie, critică literară și artă iudaică.”
„Mosche Carmilly-Weinberger, Cenzură și libertate de expresie în istoria evreilor, Editura Hasefer, București, 2003.”
„Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.”
„Constituţia României, articolul 30, alineatul 6.”
„Manualul Drepturilor Omului, apărut sub egida APADOR-CH, București, 2008, p. 24.”
„Wille c. Liechtenstein, jurisprudentacedo.com”.
„Manualul Drepturilor Omului, apărut sub egida APADOR-CH, București, 2008, p. 25.”
„Sistemul zilelor-amendă se regăsește în legislaţia finlandeză, suedeză, germană, austriacă și, mai nou, și în legislaţia noastră. Sistemul zilelor-amendă presupune stabilirea unei sume de bani corespunzătoare unei zile-amendă. Acest sistem individualizează mult mai corect sancţiunea amenzii raportată la fapta săvârșită.”
„CEDO; cauza Worm c. Austriei, 29 august 1997.”
„CEDO, Secţia III, hotărârea Murphy contra Irlandei, 10 iulie 2003, 44179/98.”
„«Libertatea de exprimare», jurisprudentacedo.com”.
„ Idem.”
„Vasile Bozeșan, Dragoș Călin et al., Limitele libertăţii de exprimare. Politicieni, jurnaliști, magistraţi, Editura Hamangiu, 2014.”