Cei care vor atinge succesul în cele din urmă nu doar că le vor spune altora adevărul, dar și-l vor spune lor înșiși.
Când un grup de voluntari au fost privaţi de somn două nopţi, cercetătorii au descoperit că lipsa somnului le-a limitat capacitatea de a lua decizii atunci când s-au confruntat cu dileme morale cu încărcătură emoţională.[1] Poate şi mai semnificativă este descoperirea că, în situaţie de nesomn, unii voluntari şi-au schimbat viziunea asupra a ceea ce este acceptabil moral, deşi acest fapt n-a fost observat în dreptul tuturor. Totuși voluntarii care, la începutul studiului, au avut scoruri mari la ceea ce este cunoscut drept „inteligenţa emoţională” nu au avut fluctuaţii în evaluarea elementelor de ordin moral.
Rolul inteligenţei emoţionale
Inteligenţa emoţională (EQ) nu are legătură doar cu procesul de luare a deciziilor. Studiile arată că, deşi locul de muncă dobândit după facultate are legătură cu coeficientul de inteligenţă (IQ), cât de departe ajunge o persoană în carieră are puţin de-a face cu IQ-ul[2] şi chiar şi mai puţin cu performanţele academice.[3] În schimb, are legătură cu EQ-ul.[4] Mai mult chiar, succesul şi fericirea în viaţă sunt într-o măsură mai mare asociate cu inteligenţa emoţională decât cu orice altă formă de inteligenţă.[5]
Într-o largă paletă de studii ştiinţifice, s-a demonstrat că un EQ ridicat contribuie la prevenirea sau tratarea depresiei, a fobiilor, a tulburării obsesiv-compulsive, a tulburării de stres posttraumatic, a anorexiei, bulimiei şi a dependenţelor, cum ar fi alcoolismul.[6],[7],[8] Programul în 12 paşi al Alcoolicilor Anonimi, de exemplu, a avut un succes remarcabil, dar are un grad de succes de patru ori mai ridicat dacă este combinat cu un program care îmbunătăţire a inteligenţei emoţionale.
În ceea ce îi priveşte pe cei care nu au neapărat o dependenţă sau o boală, dezvoltarea inteligenţei emoţionale s-a demonstrat că îi ajută să gândească mai clar şi să comunice mai eficient.[9] În același timp, EQ contribuie la coeziune în cadrul diferitelor tipuri de grupuri, scade tendinţa de formulare a unor afirmaţii care polarizează şi favorizează dezvoltarea sentimentului de fericire.[10]
Factori care influenţează inteligenţa emoţională
În ultimii zece ani, s-au studiat în detaliu elementele care exercită o influenţă asupra inteligenţei emoţionale. Bagajul genetic nu are un rol important. Experienţele din copilărie – cum am fost crescuţi şi prin ce tip de situaţii am trecut – exercită o oarecare influenţă.[11]Nivelul curent de susţinere emoţională joacă, de asemenea, un rol[12], însă nu aceştia sunt factorii cei mai importanţi.
Ar trebui să fim conştienţi că nimeni nu are parte, permanent, doar de un tratament corect. Însă când ne concentrăm pe nedreptăţile făcute faţă de noi şi ni le repetăm în minte, apar probleme emoţionale semnificative.
Cel mai important factor pentru inteligenţa emoţională este ceea ce credem.[13] Pentru că sentimentele noastre se conturează în mare parte pe baza convingerilor noastre – modul în care evaluăm evenimente, perspectiva pe care o avem asupra problemelor, discuţiile noastre interioare (sau nu chiar atât de interioare). Aşa se face că lucrurile pe care le credem, convingerile noastre, au o legătură mult mai strânsă cu sentimentele noastre decât cu ceea ce ni se întâmplă în viaţă. Atenţie însă, din perspectivă biblică, acest principiu nu are mai nimic în comun cu optimismul popular. De pildă, Noul Testament relatează despre încarcerarea nedreaptă a apostolului Pavel şi a ajutorului său, Sila. Fără să fi avut parte de un proces corect, cei doi erau crunt bătuţi, zăceau într-o celulă murdară, cu încheieturile de la mâini şi de la picioare înţepenite în butuci (Faptele apostolilor 16:22-24). Însă în loc să plângă sau să suspine, Pavel și Sila „se rugau și cântau (…) lui Dumnezeu, iar cei închiși îi ascultau” (Faptele apostolilor 16:25). Puteau face acest lucru fiindcă gândurile lor erau mult mai puternice decât ceea ce li se întâmpla.
Psihologia populară ar putea susţine că cei aflaţi în situaţia lui Pavel şi a lui Sila trebuie să îşi creeze în minte o lume imaginară, eventual să își închipuie că sunt pe o plajă în Hawaii, nu într-o celulă insalubră. Pusă în practică, această tehnică ar funcţiona probabil 1-2 secunde, fiindcă, la un moment dat, un element palpabil din împrejurarea imediată ar spulbera fantezia hawaiiană. În imaginaţia lui Pavel și a lui Sila, se aflau însă convingeri superioare, care treceau dincolo de circumstanţele imediate, ţinând de priorităţi. Iar acele gânduri, de dincolo de circumstanţe, erau nu doar autentice și fidele realităţii, ci și atât de puternice, încât ei L-au putut lăuda pe Dumnezeu.
Cum poate fi dobândită sau dezvoltată această inteligenţă emoţională? Deși există multe principii ce ar putea fi explorate[14], le vom ilustra pe trei dintre ele prin intermediul câte unui exemplu biblic.
Cazul Saul
Primul caz de distorsiune cognitivă este elocvent ilustrat în viaţa primului rege al poporului Israel. Saul era înalt şi cuceritor de bine făcut (vezi 1 Samuel 9:1,2). Era şi bogat. Deşi avea aceste aparente avantaje, în mintea lui au început să se dezvolte gânduri negative, care denaturau semnificativ realitatea. La prima vedere, aceste gânduri părea valide, dar în profunzime constituiau un mod de gândire iraţional, ilogic.
Se cunosc cel puţin trei cauze pentru tulburarea mintală a lui Saul. Prima, şi rădăcina celorlalte, era distorsiunea cognitivă cunoscută ca amplificare şi minimalizare. Cu alte cuvinte, Saul amplifica lucrurile care nu erau importante şi le minimaliza pe cele cu adevărat semnificative.
Fenomenul de minimalizare consta în faptul că dădea vina pe alţii şi se justifica pe sine. Dojenit de profetul Samuel şi întrebat de ce nu a urmat îndrumarea divină, Saul a început să dea exemple de situaţii în care urmase indicaţiile divine (vezi 1 Samuel 5:20,21). În esenţă, Saul i s-a plâns lui Samuel: „De ce nu vorbeşti despre lucrurile pe care le-am făcut cum trebuie? Te concentrezi pe lucrurile făcute greşit, care, apropo, nici nu sunt aşa de grave.” Problema lui era minimalizarea vinovăţiei, care împiedică funcţia de avertisment și impulsul pentru schimbare a acesteia.
Însă în cazul lui Saul, se poate observa o a doua problemă: concentrarea pe inechitatea vieţii. Fiindcă Saul era vinovat, profetul Samuel i-a transmis un diagnostic-sentinţă, însă regele a considerat că pedeapsa depăşeşte în intensitate fapta comisă. Realitatea era alta. Samuel era doar mesagerul și, cum verdictul fusese rostit de Însuşi Dumnezeu, era un verdict corect. La fel, mulţi dintre cei care consideră că au avut parte de nedreptăţi au fost trataţi, de fapt, destul de corect.
Pe de altă parte, ar trebui să fim conştienţi că nimeni nu are parte, permanent, doar de un tratament corect. Însă când ne concentrăm pe nedreptăţile făcute faţă de noi şi ni le repetăm în minte, apar probleme emoţionale semnificative. Autoarea creștină Ellen White recomanda imunizarea la frustrare: „Oricât de nedrept am fi trataţi, să nu avem nicio reacţie. Lăsându-ne cuprinşi de o atitudine de răzbunare, ne facem rău nouă înşine. Ne distrugem propria încredere în Dumnezeu.”[15]
Al treilea aspect al gândirii distorsionate a lui Saul, în strânsă legătură cu amplificarea, este stima de sine exacerbată (vezi 1 Samuel 15:16-19). Aceeaşi stimă de sine exacerbată a fost cauza nebuniei lui Nabucodonosor – „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu…?” (Daniel 4:30) – şi a căderii lui Lucifer – „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (vezi Isaia 14:13,14). O mai putem numi mândrie – o stimă de sine exagerată care, în cazul lui Saul, a fost repede lezată de preferinţa evidentă a poporului – mai ales a femeilor – pentru alt lider (vezi 1 Samuel 18:6-9).
Există o diferenţă majoră între atitudinea lui Saul şi atitudinea lui Iisus: „Hristos nu a fost niciodată încântat de aplauze şi nici descurajat de dezaprobare sau dezamăgire.”[16] Prima parte a acestei afirmaţii este cheia pentru a doua. Dacă vom da dovadă de modestie, nu de o amplificare distorsionată a sinelui, nu vom fi niciodată deprimaţi de critică sau dezamăgire.
Biblia ne reamintește: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă, ci, în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi” (Filipeni 2:3). „În smerenie” nu înseamnă a avea un simţ scăzut al valorii personale. Recunoaștem cu toţii că Hristos ar fi murit chiar și pentru un singur om, ceea ce înseamnă că fiecare om are o valoare infinită. Dar infinitul nu este mai mare decât alt infinit. Când brusc ajungem la concluzia că noi suntem mai valoroși decât cel de lângă noi, pentru care Hristos a murit la fel, am trecut limita aroganţei și a mândriei.
Saul a urmat tratamentul recomandat pentru depresie și, pentru un timp, s-a simţit bine din nou (1 Samuel 16:23). Totuși, odată cu trecerea timpului și cu faptul că aceste trei cauze au rămas active, cea de-a treia – orgoliul rănit – devenind proeminentă, Saul a căzut într-o depresie mai neagră și într-o anxietate și mai adâncă. Deși era un bărbat cu un potenţial extraordinar, el a continuat să trăiască egoist, fără să se încreadă și să asculte în totalitate de Dumnezeu și fără să renunţe la mândrie pentru mai mult de câteva zile la rând. Într-un final, sub un stres imens și încercuit de dușmani, viaţa tristă a lui Saul s-a încheiat prin suicid.
Cazul Solomon
Recent, postul CNN a prezentat un material care, în esenţă, susţinea următoarele: Data viitoare când pendulezi între o îngheţată sau o bucată de tort, între o călătorie în Europa sau o mașină nouă, între schimbarea serviciului sau rămânerea la cel vechi, ar trebui să nu uiţi două lucruri. Primul: decizia ta are la bază dorinţa de a fi fericit sau, cel puţin, mai fericit decât ești acum. Al doilea: există un mare risc ca decizia pe care o iei să fie greșită.
Ajungem altfel la a doua distorsiune cognitivă: raţionamentul emoţional. Acesta se poate ilustra în felul următor: „Mă simt ca un ratat, deci sunt un ratat. Mă simt copleșit și neajutorat, deci problemele mele sunt imposibil de rezolvat. Mă simt de parcă am cucerit lumea întreagă, deci sunt invincibil. Sunt furios pe tine, asta demonstrează că ai fost aspru și insensibil cu mine.” Unul dintre motivele pentru care oamenii adoptă tot felul de dependenţe este acest mod de gândire emoţională.
Există în societatea noastră o epidemie de depresie.[17],[18] Asemenea lui Solomon, tindem să credem că, cu cât facem mai multe lucruri care ne distrează, cu atât mai puţin deprimaţi ne vom simţi. Eclesiastul a scris: „Am zis inimii mele: «Haide! Vreau să te încerc cu veselie şi gustă fericirea» (…). Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie” (Eclesiastul 2:1,10). Dacă distracţiile ar putea să prevină sau să trateze depresia, ar trebui să avem cea mai scăzută incidenţă a depresiei. Dar nu e cazul.
Vestea bună este că suntem schimbaţi în bine prin reorientarea modului nostru de gândire. Trebuie nu doar să ne recunoaștem gândurile denaturate, distorsionate, ci să le și corectăm și să le înlocuim cu gânduri corespunzătoare cu realitatea.
Majoritatea „distracţiilor” la care iau parte oamenii le cresc nivelul de dopamină din creier, generând senzaţia de plăcere. Urmează însă o scădere bruscă, mult sub nivelul iniţial. Apoi, cu cât participă mai mult la acest gen de activităţi, cu atât scade posibilitatea ca acestea să le crească nivelul dopaminei. Într-un timp scurt, dacă cedează des dependenţei voluntare, persoana în cauză abia dacă mai reușește să își ridice la normal secreţia dopaminei. Iar între aceste episoade, simte o tristeţe adâncă și copleșitoare.
Solomon, de exemplu, a dat curs unei vieţi de plăcere extremă. La început, și-a mărit nivelul de dopamină, dar pe măsură ce acest cerc se repeta, a ajuns să spună: „Atunci am urât viaţa, (…) totul este deşertăciune şi goană după vânt. (…) Am ajuns până acolo că m-a apucat o mare deznădejde”(Eclesiastul 2:17,20). Studii randomizate controlate demonstrează că, după expunerea la pornografie timp de șapte săptămâni, atât bărbaţii, cât și femeile au fost mai puţin atrași de partenerul lor, în caz că aveau; erau mai egoiști și dădeau dovadă de mai puţină empatie.[19] Altfel spus, au început să trăiască într-o lume concentrată în foarte mare măsură pe propria persoană și au început să se închidă emoţional.
Contemporanii lui Solomon îl considerau probabil cel mai fericit bărbat. Puternic, bogat, faimos și înconjurat de femei. Însă toate nu erau altceva decât „o parodie a nefericirii și a chinului care îi bântuia mintea când își revedea viaţa irosită în căutarea fericirii, prin intermediul satisfacerii totale a oricărei dorinţe și plăceri egoiste. Din propria experienţă amară, Solomon a cunoscut inutilitatea, nulitatea vieţii care caută binele suprem în lucruri pământești. Zi și noapte era măcinat de gânduri negre și chinuitoare pentru suflet. Pentru el, nu mai exista nicio bucurie a vieţii sau pace a minţii, iar viitorul era întunecat de disperare.”[20]
Se pare că una dintre caracteristicile dominante ale tuturor persoanelor deprimate, indiferent de cauză, este o scădere semnificativă a fluxului sangvin și a activităţii în lobul frontal al creierului.[21],[22] Când acţionăm împotriva conștiinţei noastre, funcţia lobului frontal scade. Și, dacă în mod repetat facem acest lucru, scăderea devine dramatică. În acest stadiu se afla Solomon.
Cel mai înţelept om al pământului a devenit cel mai deprimat. Simţea că nu mai are nimic spre care să se îndrepte, că totul era deșertăciune și goană după vânt. Însă sfaturile pe care le-a primit de la un profet l-au ajutat să își revină din depresie. Și, dacă viaţa împrăștiată a lui Solomon a putut să-și găsească o nouă direcţie, există speranţă pentru oricine. Fiecare fiinţă umană poate călca pe urmele recuperării lui Solomon – ascultarea de cuvintele profetului, schimbarea stilului de viaţă și reorientarea sentimentelor, în moduri autentice și eficiente.
Apostolul Iacov scria: „ Nimeni, când este ispitit, să nu zică: «Sunt ispitit de Dumnezeu.» Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit” (Iacov 1:13,14). Ideea este că sentimentele pot fi înșelătoare. Când trăim anumite sentimente, trebuie să le ridicăm la nivelul conștientului nostru și să le evaluăm dacă au la bază adevărul sau o denaturare.
Societatea ne oferă „mici plăceri” care promit să ne schimbe sentimentele: jocuri de noroc, pornografie, alcool, droguri sau chiar ciocolată în exces. Problema e că ceea ce nu ne este necesar, nu ne poate sătura niciodată. Există lucruri de care avem nevoie și de care putem avea parte în cantitate suficientă – putem beneficia de o cantitate suficientă de vitamina D, de suficient broccoli, suficient somn, suficient exerciţiu fizic. Dar din ceea ce nu avem nevoie nu putem avea suficient, pentru că lucrurile de care nu avem nevoie nu ne pot satisface, nu ne pot sătura.
Cazul Ilie
Ultimul exemplu este scurt. Profetul Ilie fuge de furia capricioasei regine Izabela în deșert, unde îi cere lui Dumnezeu să îi ia viaţa „căci nu sunt mai bun decât părinţii mei!” (1 Împăraţi 19:4) Ilie nu pare să posede o mândrie exacerbată, ca Saul. Nu, el era un om umil. Și nici nu pare să adopte, asemenea lui Solomon, un stil de viaţă care să îi aducă satisfacţie personală din abundenţă, în încercarea de a dobândi fericirea. Ilie ducea o viaţă simplă. Totuși Ilie suferă de depresie.
Situaţia lui demonstrează că, atunci când există probleme emoţionale, trebuie găsită cauza precisă, întrucât aceasta nu este la fel pentru toată lumea. Iată-l deci pe Ilie, omul care a urmat întotdeauna voia lui Dumnezeu. Câștigă o dispută teologică ajutat de o intervenţie divină miraculoasă. Însă, la o zi după aceasta, este informat că regina idolatră pe care o supărase îl vrea mort. Ilie avea, într-adevăr, motive să se teamă de Izabela. Dar, în loc să aștepte îndrumarea lui Dumnezeu, el a fugit în deșert. După 30 de zile, a ajuns atât de deprimat, încât voia să moară.
Așa că Dumnezeu a trebuit să-l treacă printr-un program de recuperare din depresie. Asemenea multor oameni deprimaţi, Ilie voia să stea în întuneric, în peșteră. Dumnezeu a trimis un cutremur și o rafală de vând, să îl scoată din peșteră, la lumină. În cele din urmă, Dumnezeu a ajuns în punctul cel mai important al recuperării lui Ilie. A vorbit și a apelat la terapia cognitiv-comportamentală pentru a corecta gândirea distorsionată a lui Ilie.
Distorsiunea lui Ilie era suprageneralizarea – generalizarea în funcţie de prea puţine date. Înseamnă a lua o ipoteză și a o considera un fapt, nu o simplă ipoteză. Oamenii cu un coeficient mare de inteligenţă tind să facă acest lucru. Pentru că sunt capabili să generalizeze rapid, au tendinţa să suprageneralizeze. În ce consta suprageneralizarea lui Ilie? „Sunt singurul care nu mă închin lui Baal.” Dumnezeu l-a lăsat în pace prima oară, dar cum Ilie a repetat afirmaţia, nu l-a mai putut lăsa să-și continue distorsiunea prin care se autodistrugea. „Ilie” i-a spus Domnul, „mai sunt încă 7.000 de oameni care nu s-au închinat lui Baal.” Ilie ar fi trebuit, de fapt, să spună: „Doamne, din câte știu eu, doar eu am mai rămas.” În schimb, el era convins că a rămas singurul.
Pentru a-l ajuta pe Ilie să iasă din depresie, Dumnezeu i-a dat un set precis de activităţi – apropo, dintre acestea pe niciuna Ilie nu voia să o aducă la îndeplinire (Vezi 1 Împăraţi 19:15,16). Însă Ilie a făcut ce i-a cerut Domnul. Și Biblia relatează nu doar că și-a revenit, ci a fost și ridicat la cer fără să vadă moartea (2 Împăraţi 2:11).
Eliberarea
Regele David se întreabă într-un psalm: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?” (Psalmii 15:1). Cu alte cuvinte: „Cine va avea, în cele din urmă, succes în viaţă?” Și iată răspunsul: „Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă” (Psalmii 15:2). A treia condiţie este în mod special de interes.
Citește și: Matematica – Un catalizator al credinţei?
Cele Zece Porunci vorbesc despre faptul de a spune adevărul. Cei care vor atinge succesul în cele din urmă nu doar că le vor spune altora adevărul, dar și-l vor spune lor înșiși. Așadar se pare că, pentru a le putea spune celor din jur adevărul, trebuie ca mai întâi să ni-l spunem nouă. Ca să putem exprima adevărul în faţa altora, trebuie ca mai întâi gândurile noastre să fie adecvate cu realitatea. „Dacă gândurile sunt greșite, și sentimentele vor fi greșite; iar gândurile și sentimentele împreună formează caracterul moral”[23], scria aceeași Ellen White.
Acolo unde există un eșec moral, acesta a început cu o gândire eronată. David, în psalmul lui de pocăinţă, scrie: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii; fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!” (Psalmii 51:6)
Când a comis fapta (vezi 2 Samuel 11:2) dezastruoasă cu Batșeba, David, în loc să își aducă aminte de ceea ce era bine, corect, de făcut și să renunţe la păcat, a continuat să se concentreze pe evenimentul care l-a stimulat. A ajuns să facă uz de raţionamentul emoţional, de exagerare, de suprageneralizare și poate de o stimă de sine exacerbată, crezând că el, ca rege, este deasupra legii. Apoi a acţionat în virtutea acestor distorsiuni. Fiecare păcat comis începe cu un gând distorsionat.
Dar vestea bună este că suntem schimbaţi în bine prin reorientarea modului nostru de gândire. Pavel spune: „Să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre” (Romani 12:2) Trebuie nu doar să ne recunoaștem gândurile denaturate, distorsionate, ci să le și corectăm și să le înlocuim cu gânduri corespunzătoare cu realitatea, corecte – gânduri care pornesc de la Dumnezeu.
Prin urmare, poate inteligenţa emoţională să fie conservată și îmbunătăţită? Da, prin evitarea distorsiunilor cognitive – amplificarea sinelui, raţionamentul emoţional, suprageneralizare și altele[24] – și prin umplerea minţii cu gânduri adecvate și conforme cu realitatea, gânduri provenite din înţelegerea planului lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Apoi, așa cum a spus Hristos, „Veţi cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).