Povestea lui Sundari este o poveste adevărată despre cum au reușit cuvintele unui psalm să salveze o persoană de la moarte, transformând-o dintr-o victimă a abuzului într-o piatră preţioasă, spre slava lui Dumnezeu.
Sundari privea de pe pod râul Thamiravaruni, care străbate partea de sud a statului Tamil Nadu (India). Nu admira peștii care înotau și nici nu privea la pescarii din bărcile mici, care încercau să-și câștige existenţa încă o zi. Cu o fetiţă de doi ani în braţe și cu un băieţel de patru ani pe care-l ţinea strâns de mână, nu se putea gândi decât la o altă femeie care a strigat demult, cu durere și mâhnire: „Cel Atotputernic m-a amărât mult” (Rut 1:20).
Sundari se gândea că amărăciunea ei umpluse paharul și dădea pe dinafară. Căsătorită la 18 ani, mamă a doi copii frumoși, era acum văduvă, la doar 23 de ani – lăsată să experimenteze blestemul sărăciei și să aștepte viitorul cu un sentiment de pustiire. Chiar înainte ca lacrimile ei să se usuce, a devenit obiectul batjocurii, al abuzurilor, al dispreţului. Nu din partea străinilor, ci chiar de la cei din familia apropiată și extinsă. Soţul îi lăsase o casă mare și alte bunuri, dar ele au fost acaparate cu lăcomie de cei care îl cunoșteau de mai mult timp decât ea. Oricât de puţin rezonabil ar fi acest lucru, simplul fapt de a fi cunoscut pe cineva mai mult timp părea mai important decât legătura edenică ce lega inimile a doi parteneri. O inimă încetase să bată, iar cealaltă avea acum nevoie de un loc în care să se adăpostească. Pentru toate rudele ei apropiate și îndepărtate, Sundari nu mai era o persoană, ci doar un obiect abandonat, din carne și sânge.
O inimă încetase să bată, iar cealaltă avea acum nevoie de un loc în care să se adăpostească.
Destul de repede, a devenit ţinta abuzurilor. Nu a avut pe nimeni care să o apere, să o protejeze de loviturile verbale și fizice. Casa, pământul și banii i-au fost luate. Demnitatea i-a fost pătată, iar speranţele i-au fost zdrobite. Cele câteva obiecte personale pe care le avea au fost strânse și aruncate. Să fie alungată dintr-o casă frumoasă într-o colibă de paie a fost ultima picătură, care i-a frânt inima. Neavând unde să se ducă, neavând pe cine să se sprijine, cu doi copii de îngrijit, a decis să facă o plimbare până la podul de peste râu.
Sundari s-a uitat în jos. O făcea pentru ultima oară, s-a gândit ea. A meditat pentru o clipă și și-a șoptit: „Să sari este mai bine decât să trăiești în abuz.” Dintr-odată, acea concluzie s-a transformat într-o întrebare la care căuta un răspuns, în timp ce strângea cu putere cele două mici daruri pe care i le dăruise dragostea: „Să sar sau să nu sar?” Și atunci, de nicăieri, din memoria ei a ţâșnit o făgăduinţă pe care o învăţase în copilărie și pe care o folosise pentru a face faţă fiecărei provocări, indiferent de natura ei, pe care o întâlnise în cei 23 de ani de viaţă. Promisiunea era la fel de veche ca umanitatea, la fel de proaspătă ca Cel care o făcuse: „Fiţi liniștiţi și să știţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmii 46:10, NKJV). Sundari a reflectat la povara pe care o purta și Dumnezeu părea să o bată pe umăr și să-i șoptească în inimă: „Fii liniștită și să știi că Eu sunt Dumnezeul tău.”
Sundari și-a strâns copiii aproape, a întors spatele râului și s-a întors în sat. Cu sau fără casă, cu sau fără dragoste, cu sau fără tot ce a fost, ea știa un lucru – Dumnezeu există, iar credinţa ei a înţeles promisiunea: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:23).
„Fiţi liniștiţi și să știţi că Eu sunt Dumnezeu.”
A învăţat să fie liniștită, împăcată cu ea însăși. A învăţat ce înseamnă să ai credinţă în Dumnezeu. S-a hotărât să trăiască prin credinţă și să trăiască pentru copiii ei. Din acel moment, a muncit din greu, acceptând orice slujbă care i-a ieșit în cale – în casă, pe plantaţiile de orez sau de banane. Muncea șase zile pe săptămână, se odihnea în Sabat și își menţinea speranţa vie, privind în ochii strălucitori ai copiilor ei. În ei, vedea împlinirea visurilor ei, zâmbetul soţului ei și, mai presus de toate, planul lui Dumnezeu pentru familia ei. Dacă munca a fost calea ei, încrederea în Dumnezeu a fost lumina, iar speranţa pentru copii i-a furnizat motivaţia.
Sundari are acum 68 de ani. Copiii și nepoţii ei o numesc binecuvântată. Și ei știu care este temelia unei vieţi împlinite: „Fiţi liniștiţi și să știţi că Eu sunt Dumnezeu.”
Această poveste de viaţă este adevărată. Eu sunt fiica lui Sundari. Ea a îndurat fiecare suferinţă, a suportat fiecare durere sufletească, a renunţat la săritura fatală în apele reci ale râului, pentru a ne oferi mie și fratelui meu oportunitatea de a cunoaște viaţa, de a avea o educaţie adventistă. Mai mult decât atât, ea ne-a oferit un exemplu, trăind promisiunea care a susţinut-o pe tot parcursul vieţii ei chinuite. Ca urmare, versetul ei preferat a devenit temelia credinţei mele.
Ce am învăţat din experienţa lui Sundari cu Dumnezeu
În primul rând, că trebuie să fiu liniștită. Psalmul 46 vorbește despre cutremure înfricoșătoare, mări învolburate, munţi care se prăbușesc, împărăţii înfuriate, fiinţe umane sfâșiate de frică. Cu toate acestea, prin fiecare fisură și instabilitate a umanităţii curge o asigurare neclintită și veșnică: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru” (Psalmul 46:1). Pentru cei fără adăpost, El este cămin. Pentru cei înspăimântaţi și abuzaţi, El este refugiu. Pentru cei slabi și cei persecutaţi, El este tărie. Pentru cei care se clatină pe un pod întins peste ape curgătoare, El oferă o mână întinsă și îmbrăţișarea iubirii Sale.
Așadar, să fim liniștiţi! Dar aceasta nu înseamnă să fim inactivi. Înseamnă să nu ne mai străduim, să nu mai luptăm singuri. Una dintre marile ispite ale vieţii este tendinţa de a aluneca în spirala lui „eu” – eu pot să fac, eu pot să rezolv orice problemă, eu sunt propria mea soluţie. Deși încrederea în sine este o virtute spre care ar trebui să tindem, în sine ea nu este suficientă pentru a trece prin momentele de tumult cu care ne confruntăm în viaţă. La capătul tuturor, există un pod peste ape primejdioase. Înainte de a ajunge la acel moment primejdios, este bine să știm că, împreună cu Dumnezeu, orice imposibilitate devine posibilitate. Pentru că El „este un turn de scăpare” (v. 7), nu trebuie să ne temem.
Porunca Creatorului, „Fiţi liniștiţi!”, înseamnă pur și simplu „Tăceţi!”.
Îndemnul să fim liniștiţi ne amintește și de furtuna care s-a abătut asupra Mării Galileei, ameninţând să răstoarne barca în care călătoreau ucenicii, în timp ce Iisus dormea, epuizat după o zi de slujire. Panicaţi, ucenicii L-au trezit pe Iisus și s-au întrebat dacă Lui Îi păsa de tragedia care urma să se întâmple. Răspunsul lui Iisus a fost să mustre marea și să îi poruncească: „Taci! Linişteşte-te!” (Marcu 4:39, NTRL). Porunca Creatorului, „Fiţi liniștiţi!”, înseamnă pur și simplu „Tăceţi!”
Răspunsul la panica umană este: „Taci!”. Ar trebui, de asemenea, să ascultăm. Cât de des Îi cerem lui Dumnezeu o mulţime de lucruri, dar nu ne oprim să ascultăm sau să stăm liniștiţi? Să fii liniștit a devenit o provocare majoră în lumea noastră agitată. Lumea vrea ca noi să fim ocupaţi. Dumnezeu ne cere să stăm liniștiţi, astfel încât să-I putem auzi vocea liniștită și să știm că, dincolo de furtunile vieţii, există odihna și pacea pe care doar Dumnezeu ni le poate oferi.
Alături de panică și de frică, gândurile anxioase ne bântuie. Cineva a spus că, în fiecare zi, aproximativ 50.000 de gânduri ne trec prin minte. Aceste gânduri nu sunt întotdeauna frumoase. Le știm foarte bine pe cele care ne chinuie: „Nu pot să cred că am dat-o în bară”; „Nu pot s-o fac, e prea greu”; „Sunt un ratat”; „Sunt un impostor”; „Sunt prea bătrân”; „Sunt prea tânăr”. Trebuie să învăţăm să le spunem gândurilor noastre înfricoșătoare ori sâcâitoare să tacă. O modalitate sigură de a ne reduce la tăcere gândurile negative este să ne alăturăm psalmistului în meditaţie liniștită și să ne repetăm: „Fiţi liniștiţi și să știţi că Eu sunt Dumnezeu”.
În al doilea rând, avem nevoie să știm. Răspunsul psalmistului la anxietatea umană, la îngrijorare și la întrebarea „de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?” este că trebuie să știm că Dumnezeu există și că El va scoate ce este mai bun din suferinţa noastră. Aceasta este experienţa pe care a trăit-o mama mea. S-a confruntat cu moartea subită a soţului ei, s-a confruntat cu abuzuri și suferinţă din partea celor care ar fi trebuit să fie sprijinul ei și s-a confruntat cu un viitor întunecat și nesigur. Deși nu-și cunoștea viitorul, Îl cunoștea pe Cel care o ţinea în mâinile Sale veșnice.
Cunoașterea lui Dumnezeu despre care vorbește psalmistul nu este o cunoaștere teoretică. Ea nu ţine de cunoașterea istorică, filosofică, geografică și nici măcar de cea teologică. Această cunoaștere este personală, practică. La fel ca Iov, trebuie să strigăm: „Știu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25) și să fim în armonie cu voinţa și cu planul lui Dumnezeu. Numai atunci putem spune că Dumnezeu este în mijlocul nostru și că nu ne vom clătina (Psalmii 46:5).
În al treilea rând, „fiţi liniștiţi și să știţi că Eu sunt Dumnezeu”! Refugiul cel mai bun pentru un creștin rănit este să-L simtă aproape pe Cel care ne asigură că El este Dumnezeu. El este un Dumnezeu personal. El mă cunoaște pe nume. El vrea să locuiască împreună cu mine (Apocalipsa 3:20). El vrea să fie prezenţa și puterea dominatoare din viaţa mea. Numai atunci poate schimba cursul vieţii mele – din pragul distrugerii în vârful muntelui de bucurie al lui Dumnezeu.
Sundari înseamnă „frumos”. Această frumuseţe a fost ameninţată la un moment dat – înjosită, zdrobită și aproape îngropată în apele repezi ale unui râu învolburat. Dar cuvintele versetului 6 din Psalmul 46 au salvat-o pe Sundari de la moarte. Mai mult, ele au produs un salt de la rușine și abuz la o viaţă împlinită, o bijuterie a gloriei și puterii unui Dumnezeu pentru care nimic nu poate fi imposibil.
Joy Devaraj are un masterat în educaţie medicală la Grand Canyon University. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.