„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (Ioan 14:27)

Fiecare inimă își cunoaște motivele de tulburare. Poate fi dificil oricum să te bucuri de liniște sufletească într-o vreme în care știrile rele au devenit zgomotul de fond al vieţii de zi cu zi. Dar s-ar putea ca, dincolo de problemele planetare, să ne frământe posibilitatea pierderii locului de muncă, o relaţie importantă care scârţâie din toate încheieturile, viitorul copiilor, probleme de sănătate, singurătatea, pierderea cuiva drag sau perspectiva propriei îmbătrâniri sau morţi. Putem fi zdruncinaţi de schimbări dramatice din viaţa noastră, dar la fel de bine neplăcerile mărunte, cotidiene, pot să-și sape albie durabilă în interiorul nostru.

Chiar și atunci când viaţa curge lin între malurile ei poate exista un defazaj între normalitatea cu care se aranjează piesele în puzzle-ul cotidian și un gol sufletesc greu de stins cu achiziţii sau experienţe pozitive.

La distanţă de un univers de liniștea sufletească

Un sondaj pe tema gestionării banilor, realizat în 2018 de compania americană Charles Schwab, le-a cerut subiecţilor să formuleze propria definiţie a prosperităţii. „A trăi fără stres/în liniște sufletească”, a fost răspunsul cel mai frecvent, oferit de 28% dintre respondenţi.

Adolescenţii au raportat în 2018 niveluri de anxietate și depresie mai mari decât toate celelalte grupe de vârstă, potrivit Asociaţiei Americane de Psihologie, care efectuează periodic sondaje pentru a măsura nivelul de stres al americanilor.

Și anxietatea este în creștere, a concluzionat un sondaj realizat în același an de Asociaţia Americană de Psihiatrie. În timp ce 39% dintre subiecţi au declarat că se confruntă cu mai multă anxietate decât în anul precedent, un procent egal a raportat că anxietatea a rămas la același nivel.

Anxietatea este cea mai frecventă tulburare mintală printre locuitorii Uniunii Europene, potrivit unui studiu din 2011.

Dincolo de cauzele pe care specialiștii le atribuie acestei epidemii de neliniște (pe care le-am analizat pe larg în articolele „Profilul celei mai stresate generaţii” și „O generaţie care respiră anxietate”), se întrevede destul de limpede neputinţa noastră de a ne confecţiona o pace interioară de nezdruncinat, chiar dacă „trăim cele mai bune timpuri, în locul cel mai potrivit, în cazul celei mai performante economii care a existat vreodată”, după cum nota scriitorul Jim Stovall în 2008.

Ce este cu adevărat liniștea sufletească

Vorbind despre încrederea în sine ca factor-cheie al atingerii succesului, Amy Cuddy, psiholog la Universitatea Harvard, susţine că a te purta ca și cum ai crede în tine reprezintă un mijloc eficient de întărire a stimei de sine. Prin urmare, dacă „te prefaci până când devii” încrezător în forţele tale, în cele din urmă acest comportament pozitiv devine unul natural.

După cum trebuie să fi constatat deja, liniștea sufletească se numără printre puţinele lucruri pe care nu le putem fabrica prin exerciţiu. Poate că reușim să ne strunim destul de bine emoţiile, așa încât să nu răzbească în exterior nimic din vuietul furtunilor noastre sufletești; dar să ne inducem pacea care să ne însoţească prin toate văile și culmile personale, asigurând-ne că suntem în siguranţă și atunci când totul se năruie în jur, este infinit mai greu. Chiar imposibil.

Mulţi pretind a stăpâni această artă, livrându-le și altora metode de a obţine pacea minţii în 3, 7 sau 12 pași, mai ușor sau mai anevoios de bifat. Numai că, oricine a trăit destul cât să se confrunte cu forţa demolatoare a pierderilor, neplăcerilor și tragediilor vieţii știe că, deși există strategii de modelare a reacţiilor noastre exterioare, acestea își dovedesc micimea dacă trebuie să sădească pace în interiorul nostru.

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea” este o promisiune pe care Iisus o face chiar înainte de moartea Sa, pregătind ucenicii pentru despărţirea de El, dar și pentru valurile de prigoană care urmau să-i lovească în foarte scurt timp. Promisiunea ne este adresată și nouă – o pace ancorată mereu în prezent (nu doar într-o Împărăţie viitoare, în care problemele vor rămâne doar o amintire) și de o anvergură nepământeană. O pace care nu seamănă cu cea „a lumii”, care supravieţuiește în circumstanţe destabilizatoare și nu are acţiune limitată, ci „întrece orice pricepere” (Filipeni 4:7).

Unde ne-am pierdut pacea

Există un întreg arsenal de tehnici, de strategii și de trucuri pe care specialiștii sau amatorii deghizaţi în experţi ni le recomandă ca să facem pace cu noi înșine. Un drum anevoios, ni se spune, cu halte prin iertarea de sine, acceptarea a ceea ce suntem, iertarea trecutului ori săpatul prin labirinturile subconștientului, pentru a repera dorinţele reprimate.

Potrivit Bibliei însă, să faci pace cu tine însuţi nu reprezintă prima direcţie în care trebuie să pornim și nici măcar nu e un lucru pe care l-am putea realiza prin truda noastră. Ceea ce ne îndeamnă Cuvântul este să facem pace cu Dumnezeu, ca apoi să ne putem bucura de pacea lui Dumnezeu.

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”, scrie apostolul Pavel.

În schimb, „cei răi n-au pace” – un mesaj tranșant transmis de Dumnezeu prin profetul Isaia. Textul biblic naște inevitabile întrebări despre identitatea celor răi și despre nivelul de bunătate la care trebuie să accedem mai întâi pentru a merita acest dar supranatural, al păcii sufletești.

Încă din primele file ale Genezei, Biblia ne spune că păcatul a făcut ţăndări armonia și pacea lumii nou-create, distrugând și pacea care domnea în inima omului. Îndată ce au devenit conștienţi de păcatul lor, Adam și Eva „s-au ascuns de Faţa Domnului” și au recunoscut, la chemarea Lui, că le era, pentru prima oară, frică de Tatăl care Îi adusese la viaţă.

Dincolo de doctrine și de teologie, creștinismul înseamnă o relaţie, susţin Josh McDowell și Thomas Williams, autorii cărţii Relaţie prin Cuvânt. O relaţie pe care neascultarea omului a frânt-o.

Pe măsură ce Eva asculta cuvintele înșelătoare ale șarpelui, în mintea ei a început să încolţească îndoiala: poate că Dumnezeu nu era cu totul de încredere, poate că El nu le voia într-adevăr binele. Neascultarea primilor noștri părinţi a reprezentat „declaraţia lor de independenţă”, respingerea „supremaţiei lui Dumnezeu în favoarea supremaţiei eului lor”, notează autorii.

O alegere care avea să aducă haosul, distrugând armonia cu Dumnezeu, armonia dintre ei și relaţia privilegiată cu natura. Și, de asemenea, o alegere care avea să ciobească desăvârșirea chipului Său în urmașii lor: câteva generaţii mai târziu, potrivit raportului biblic, „răutatea omului era mare pe pământ și toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate numai spre rău”.

Creat pentru o relaţie apropiată cu Făcătorul lui, omul se înstrăinase de El. Mai mult chiar, răzvrătirea părinţilor noștri „ne-a transformat în trădători, pentru că am ales să fim de partea dușmanului lui Dumnezeu”. Poate că astăzi nu înţelegem prea bine importanţa sfinţeniei, tinzând mai degrabă să ne concentrăm pe har, subliniază McDowell și Williams. Dumnezeu este însă desăvârșit, fără vreo urmă de rău, iar, dacă am fi putut vedea frânturi din lumea perfectă creată de Dumnezeu, am fi înţeles mai bine cât de letală este acţiunea păcatului. Dumnezeu nu putea lăsa păcatul să circule nestingherit prin toată creaţia Sa, exact din motivul din care nu am permite, dacă ne-ar sta în putere, răspândirea unui virus ucigaș.

Pace cu Dumnezeu

„Plata păcatului este moartea”, spune Scriptura. Iar păcatul devenise imposibil de eradicat, în afară de faptul că omul ar fi dispărut din univers, împreună cu această infecţie care „contaminase întreaga noastră fiinţă, așa cum un cancer inoperabil se răspândește în tot trupul”.

Pentru că inima Tatălui nu s-a îndurat să ne piardă, lui Adam i-a fost prezentat un plan de salvare, făurit înainte de întemeierea lumii. Acela ca Fiul să ia chip de om și să moară în locul omului.

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre. (…) Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi”, este mesajul plin de speranţă pe care îl transmite profetul Isaia.

Relaţia omului cu Dumnezeu putea fi astfel restaurată, iar omul putea fi iertat, „îndreptăţit”: viaţa Lui perfectă ne este „împrumutată”; fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”.

Un schimb, pe cât de uimitor, pe atât de nedrept, de care a beneficiat chiar și tâlharul de pe cruce. În ultimele sale momente de viaţă, acesta și-a înfruntat tovarășul de fărădelege, care își bătea joc, alături de o cetate întreagă, de Mântuitorul muribund, și a recunoscut că moartea lor este justă: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre” (Luca 23:41). În același timp, el a privit la agonia și la blândeţea Celui Răstignit, înţelegând, cu ochii credinţei, că moartea Lui avea un alt rost. „Omul acesta n-a făcut niciun rău” (Luca 23:41), a recunoscut tâlharul, acceptând cu ultimele sale rămășiţe de credinţă și de viaţă schimbul acela extraordinar care avea loc pentru oricine l-ar fi acceptat: omul putea primi viaţa perfectă a Fiului lui Dumnezeu, pacea și mântuirea care veneau odată cu ea, pentru că El alesese moartea care ne era destinată nouă.

Pacea lui Dumnezeu

„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:7)

Dacă pacea cu Dumnezeu este ca o stâncă, pacea lui Dumnezeu poate fi comparată cu oceanul, scrie pastorul Dan Denzell, explicând diferenţa și complementaritatea celor două concepte.

Prin moartea lui Iisus, avem pace cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă că relaţia este restabilită pe o fundaţie solidă. Așa cum relaţia dintre un părinte și un copil nu se distruge doar pentru că ultimul greșește din când în când, la fel relaţia dintre Dumnezeu și omul care se întoarce la El este permanentă și puternică.

Pacea lui Dumnezeu, care ne este promisă, poate fluctua uneori, așa cum valurile oceanului cresc și scad, sunt liniștite sau mai agitate.

Cea mai simplă explicaţie a acestei fluctuaţii este aceea că adesea tindem să ne concentrăm pe problemele exterioare mai degrabă decât pe Acela care controlează totul, așa încât încrederea noastră slăbește, iar pacea se destramă, explică Denzell. Între încredere și pace există o relaţie directă, potrivit Scripturii: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa” (Romani 15:13).

Pacea este, de fapt, „o încredere neclintită în grija atentă a lui Dumnezeu și o supunere liniștită”, notează autoarea creștină Elisabeth Elliot.

Despre legătura strânsă dintre credinţă, supunere și pace vorbește și scriitoarea Ellen White în cartea Viaţa lui Iisus: „Cei care-L cred pe Hristos pe cuvânt şi-şi predau sufletele în grija Sa și vieţile pentru a fi dirijate de El, vor găsi pacea şi liniştea. În supunere desăvârşită este pace desăvârşită.”

Pacea nu este ceva opţional, ci mai degrabă „destinul” creștinului, susţine Denzell, remarcând faptul că a nu avea pace înseamnă, de fapt, a fi despărţit de Hristos, pentru că darul acesta nu este oferit niciodată separat de Dătătorul lui.

„El este pacea noastră” (Efeseni 2:14), declară apostolul Pavel. Ceea ce înseamnă că orice căutare a odihnei sufletești se soldează cu succes atunci când ceea ce căutăm, de fapt, este mai mult din prezenţa Lui.

Liniștea din ochiul furtunii

Într-o lume îmbibată de suferinţă, Dumnezeu nu le-a promis niciodată credincioșilor că vor fi ocoliţi de necazuri și suferinţă, ci mai degrabă că prezenţa Sa aducătoare de pace îi va însoţi întotdeauna. „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33), este cuvântul Aceluia care îi promite fiecărui fiu al Său: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5).

Despre acea pace nepământeană, imposibil de redat în cuvinte, care i-a susţinut în momente dramatice, au vorbit mulţi dintre cei pe care furtuna i-a lovit, fără a-i putea însă frânge.

Devin Suarez, protagonistul unei frumoase și triste povești de iubire, mărturisea că pacea lui Dumnzeu l-a susţinut în fiecare etapă, din momentul în care logodnica lui a fost diagnosticată cu cancer până ce moartea ei i-a despărţit vremelnic (am scris despre povestea lor în articolul „Dragostea nu dezertează, indiferent de prognoză”).

„Nu m-am îndoit niciodată de bunătatea lui Dumnezeu. Am depins de El constant și știu că n-aș fi reușit fără El, dar am primit pacea și forţa fără de care n-aș fi putut merge mai departe”, spune Devin.

Devin mi-a povestit că studiul Scripturii și rugăciunea l-au ajutat să traversează cea mai aspră experienţă a vieţii lui. Că rugăciunile lui pentru putere și pace au fost mereu ascultate, așa că a avut curajul și tăria pe care le reclamau fiecare zi.

Pentru Nora și Beniamin Fărăgău, anul și jumătate în care fiul lor Filip s-a luptat cu boala a fost o vreme a întrebărilor, dar și una a credinţei, un timp al durerii sfredelitoare, dar și unul în care au simţit pacea și dragostea lui Dumnezeu mai mult decât oricând.

Beniamin își amintește de o perioadă grea, în care chiar și unii dintre prietenii lor îi acuzau că nu se roagă cât trebuie și cum trebuie pentru vindecare. Îi asculta tăcut și în acest timp mintea lui se întorcea din nou și din nou la rugăciunea lui Iisus: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i izbăvești de cel rău.” Știa atunci și știe și acum că un creștin nu e scutit de niciuna dintre suferinţele care brăzdează planeta noastră căzută. Este însă convins că Filip și-a încheiat viaţa în pace cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă că povestea lui are până la urmă, după cum subliniază Nora, un happy-end. Desigur, a fost greu să nu se întrebe, în timp ce Filip era măcinat de dureri atroce, de ce trebuie să se curme astfel viaţa lui, la numai 35 de ani.

Beniamin povestește despre una dintre serile târzii în care a plecat de la spital – era frig, lapoviţa, bătea vântul, iar sufletul îi era străpuns de suferinţă.

„Am stat să vorbesc cu Dumnezeu în vacarmul acela și am zis: «Doamne, de ce?». Și parcă Dumnezeu mi-ar fi răspuns: «Te înţeleg. Și Eu mi-am pierdut Fiul, dar așa cum L-am regăsit Eu, îl vei regăsi și tu.»”

Acesta a fost un moment semnificativ, spune Beniamin, în care a înţeles într-un mod nou și profund cât L-a costat pe Dumnezeu să ne ofere, din nou, veșnicia.

Deși uneori glasul li se frânge, înecat de dor și de lacrimi, modul în care Nora și Beniamin deapănă experienţa suferinţei fiului lor respiră pace și o speranţă vie.

Plâng și acum după Filip, dar simt în continuare pacea aceea pe care au primit-o atunci când vestea bolii a căzut „ca un trăznet”, iar ei au îngenuncheat să-și aducă durerea înaintea Tatălui veșnic al lui Filip; pacea care a coborât în inima lor când Filip s-a stins, pe patul lui de spital, care i-a susţinut în mijlocul pregătirilor de înmormântare și pe care o cer și o primesc zi după zi.

E o pace pe care nici măcar nu ţi-o poţi imagina cu priceperea ta, spune Nora, insistând asupra faptului că nu sunt niște eroi – doar au ales să creadă că aceasta este doar prima parte a unei istorii care va continua, pentru că Dumnezeu Își ţine întotdeauna promisiunile.

Într-o lume jalonată de suferinţă, povestea lui Devin și cea a soţilor Fărăgău sunt mărturii ale faptului că nu suntem niciodată abandonaţi. Încă trăim pe o planetă mustind de durere, încă silabisim alfabetul pierderilor. Dar putem să aducem înaintea Lui problemele noastre încâlcite, durerile noastre tăioase, poverile care ne știrbesc liniștea. Tatăl nostru ne știe pe nume, ţine chiar și evidenţa lacrimilor noastre și privește cu milă la pașii noștri de pribeag. Ne iubește cu o iubire veșnică și ne oferă aici și acum pacea Lui, ca avans și ca garanţie a unui viitor în care ne vom bucura de lucruri pe care ochiul nu le-a văzut încă și pe care imaginaţia umană nu a fost în stare să le plăsmuiască. Un viitor în care vom recupera tot ce am pierdut, începând cu întâlnirile noastre cu El, nu de la distanţa unei rugăciuni, ci faţă către faţă. Deja se luminează a înviere peste cea mai frumoasă dintre toate reuniunile și regăsirile care au avut loc în toată istoria pământului.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.