Împăratul Nebucadneţar a fost prins în menghina iluziilor de grandoare, care aveau să-l bântuie toată viaţa. Prin visul neobișnuit pe care l-a avut, Dumnezeu i-a dezvăluit că el și imperiul Babilonului erau doar capul de aur al acelui „chip mare” (Daniel 2:31), dar Nebucadneţar a refuzat să accepte faptul că era la fel de trecător ca oricare alt om. La porunca lui, a fost înălţată o statuie masivă, în întregime din aur, contrazicând astfel revelaţia primită de la Dumnezeu.
La marea adunare convocată de împărat s-au adunat înalţi ofiţeri, funcţionari, guvernatori, consilieri, trezorieri, judecători, magistraţi, funcţionari din diferite provincii. Ordinele erau clare: toată lumea trebuia să se închine statuii de aur atunci când orchestra începea să cânte. Acesta trebuie să fi fost un spectacol impresionant și neliniștitor. Într-o mare de oameni care se plecau cu faţa la pământ, trei tineri au rămas în picioare – o decizie pe care Nebucadneţar a considerat-o ofensatoare și care l-a făcut să exclame mânios: „Şi care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?” (Daniel 3:15).
Răspunsul pe care l-au dat cei trei tineri a făcut obiectul de studiu al multor predici și analize, dar merită să reflectăm mai mult la el: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:16-18).
Acești tineri au fost cu adevărat curajoși. Cuvintele lor au sporit furia împăratului, care a ordonat să fie legaţi și aruncaţi într-un cuptor aprins care fusese încălzit de șapte ori mai mult decât de obicei. Atât de tare era focul, încât cei care i-au aruncat pe evrei în cuptor au murit. Să ne oprim aici pentru a medita la o lecţie importantă – tinerii erau legaţi de împrejurări, legaţi cu legăturile neacceptării, legaţi cu funii pentru a le fi testată loialitatea spirituală. Mâinile și picioarele lor erau legate. Te-ai simţit vreodată ca și cum mâinile și picioarele ţi-ar fi legate?
„Dumnezeu nu i-a uitat pe ai Săi. În prezenţa Domnului căldurii și al frigului, flăcările și-au pierdut puterea mistuitoare.”
Mi se pare un lucru impresionant faptul că oameni aleși dintre „cei mai voinici ostaşi” (Daniel 3:21) ai lui Nebucadneţar au fost uciși de dogoarea focului. Instrumentul ales de împărat pentru a-i distruge pe copiii lui Dumnezeu s-a întors împotriva oamenilor săi. „Dumnezeu nu i-a uitat pe ai Săi. Când martorii Lui au fost aruncaţi în cuptorul aprins, Mântuitorul li S-a descoperit în persoană și împreună mergeau prin mijlocul focului. În prezenţa Domnului căldurii și al frigului, flăcările și-au pierdut puterea mistuitoare”[1], notează scriitoarea Ellen White.
Când trecem prin încercări, tindem să ne simţim singuri. Dar, dacă am învăţat ceva din istoria celor trei tineri credincioși este că, ori de câte ori cuptorul se înfierbântă, Iisus este chiar acolo, în mijlocul fierbinţelii, împreună cu noi. Biblia ne spune că împăratul s-a apropiat de cuptorul încins, de unde numai cu câteva minute în urmă fuseseră ridicate trupurile moarte ale celor mai puternici oameni ai săi, care îi aruncaseră în cuptor pe Șadrac, Meșac și Abed-nego. Totuși, Nebucadneţar se apropie de cuptor și nu i se întâmplă nimic. Dacă mi s-ar cere să explic acest lucru, aș sugera ideea că împăratul a fost beneficiarul binecuvântărilor spirituale de care se bucurau cei cărora intenţiona să le facă rău. Credincioșia noastră poate fi un canal prin care Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care urzesc planuri rele împotriva copiilor Săi.
Iisus merge cu mine atunci când sunt aruncat în cuptorul cu foc, așa încât singurele lucruri care sunt îndepărtate sunt cele care mă ţin legat.
Finalul acestei istorii este cu adevărat extraordinar – cei trei tineri credincioși au ieșit nevătămaţi din cuptor: „Şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii, şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul n-avusese nicio putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei” (Daniel 3:26-27).
Dacă vom compara lucrurile cu care cei trei au fost aruncaţi în cuptor cu cele cu care au ieșit din el, vom constata că lipsește ceva. Despre ce ar putea fi vorba? Care sunt acele lucruri care au rămas în foc? Ce lucruri trebuie să lăsăm noi în cuptor, pentru a fi distruse? Care sunt acele lucruri pe care Iisus trebuie le îndepărteze de tine și de mine?
Cea mai importantă lecţie pe care o desprind din această istorie este că Iisus merge cu mine atunci când sunt aruncat în cuptorul cu foc, așa încât singurele lucruri care sunt îndepărtate sunt cele care mă ţin legat. Îmi doresc ca și aceia care încearcă să-mi facă rău să înţeleagă că puterea Lui este nemărginită. Dar chiar dacă El va alege să nu intervină ca să mă salveze, dorinţa inimii mele este ca eu să-i rămân credincios până la capătul drumului.
Iván Omaña este director al organizaţiei Adventist Chaplaincy Ministries din cadrul Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Silver Spring, Maryland, Statele Unite ale Americii. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.
