Ar putea exista vreun plan mai mare, mai cuprinzător sau mai eficient pentru salvarea fiinţelor umane căzute decât cel conceput și oferit în persoana Domnului Iisus Hristos?
Iată o afirmaţie cu adevărat uimitoare a lui Iisus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veţi cunoaște; și L-aţi și văzut” (Ioan 14:6,7).
Este greu de imaginat cum ar fi putut Iisus să fie mai clar în afirmarea identificării Sale cu Tatăl. Dar forţa acestei uluitoare afirmări a Sinelui nu părea să percuteze în mintea lui Filip: „«Doamne», I-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns!»” Răspunsul lui Iisus este chiar mai uimitor: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:8,9).
A-L cunoaște pe Iisus înseamnă a-L cunoaște pe Tatăl. A studia persoana Fiului în descoperirea Sa întrupată înseamnă a vedea cea mai exactă portretizare a persoanei divine a Tatălui. Așadar, atunci când declarăm că Dumnezeu Tatăl este „nemuritor, atotputernic, atotștiutor, mai presus de toate, mereu prezent”, „infinit și dincolo de înţelegerea umană”, susţinem cu fermitate că El S-a arătat în mod suprem „prin descoperirea Sa de Sine” în Persoana întrupată a Dumnezeului/Omului Iisus Hristos. Prin urmare, ceea ce Biblia dezvăluie despre Iisus cel divin este și descoperirea naturii și caracterului divin al Tatălui.
Iisus este „pentru totdeauna cu adevărat Dumnezeu”, „Fiul veșnic” și „de asemenea, cu adevărat om”. Care sunt dovezile biblice pentru afirmarea divinităţii depline a lui Hristos și a umanităţii Sale autentice? De ce este o astfel de declaraţie esenţială pentru atingerea scopului final al marelui efort al Trinităţii – de a Se împăca cu rasa umană înstrăinată de păcat?
Dumnezeirea deplină a lui Hristos
Biblia prezintă în principiu trei tipuri mari de dovezi pentru a demonstra că Iisus poseda o natură inerent divină, care este aceeași cu cea a Tatălui Său: (a) Noul Testament se referă explicit la Iisus ca Dumnezeu; (b) Iisus Și-a atribuit titluri și însușiri rezervate Dumnezeului Vechiului Testament; (c) scriitorii Noului Testament Îi atribuie lui Iisus nume și titluri din Vechiul Testament care Îl vizau exclusiv Dumnezeu.
Noul Testament Îl numește explicit pe Iisus „Dumnezeu”. Evrei 1:7,8 spune că, în timp ce Dumnezeu Își face din vânt îngeri și din flăcări de foc slujitori, Fiului Său îi spune: „Scaunul tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag al de dreptate!” Evrei 1:8 este doar unul dintre cele șapte pasaje noutestamentare în care cuvântul grecesc pentru Dumnezeu (Theos) este folosit cu referire la Iisus (celelalte șase sunt: Ioan 1:1,18; 20:28; Romani 9:5; Tit 2:13; și 2 Petru 1:1).
Să fim clari cu privire la ce spun scriitorii Noului Testament, în special autorul cărţii Evrei, în aceste versete: ei se referă la Iisus ca „Dumnezeu”, iar în Evrei autorul interpretează Vechiul Testament folosind în dreptul lui Iisus aceeași adresare folosită iniţial în cazul lui Dumnezeu, într-un psalm (45:6) din Vechiul Testament.
Să nu credem că ne înșelăm cu privire la gramatica din Evrei 1:8 – formularea „Dumnezeule” se află în mod clar în cazul gramatical grecesc al adresării directe (cazul vocativ). Cu alte cuvinte, scriitorii biblici îi atribuie intenţionat titlul de „Dumnezeu” lui Iisus.
Iisus Se referă la Sine Însuși folosind titluri și atribute divine. Cel mai remarcabil exemplu în acest sens este Ioan 8:58, „Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte să se fi născut Avraam, Eu sunt»” (NTR). Iisus le spunea fariseilor că El nu este altul decât Dumnezeul exodului și a aplicat la Sine Însuși Exodul 3:14, „Dumnezeu i-a zis lui Moise: «EU SUNT Cel ce SUNT»” (NTR).
Mai mult, în versetul 15, acest „Dumnezeu” care vorbește în Exodul 3:14 continuă să clarifice și mai mult cine este, identificându-Se drept „Domnul, Dumnezeul părinţilor voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. Cu alte cuvinte, Iisus a pretins că este nu doar Dumnezeul exodului, ci și „Domnul” (Iehova) patriarhilor. Este de mirare că fariseii necredincioși „au luat pietre ca să arunce în El” (Ioan 8:59) – pedeapsa pentru blasfemie?
O altă afirmaţie uluitoare, care a fost considerată și o blasfemie de către liderii evrei, se găsește în Ioan 5:17. Contextul este acuzaţia de călcare a Sabatului, deoarece Iisus făcuse o minune de vindecare în Sabat. „Dar Isus le-a răspuns: «Tatăl Meu lucrează până acum și Eu, de asemenea, lucrez»”. Oponenţii Săi și Ioan au înţeles clar că răspunsul lui Hristos este o pretenţie de egalitate în divinitate cu Dumnezeu Tatăl: „Tocmai de aceea căutau și mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă că dezlega ziua Sabatului, dar și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său și Se făcea astfel, deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:18).
Scriitorii Noului Testament se referă la Iisus folosind nume rezervate lui Dumnezeu. Evrei 1:10-12 Îi atribuie lui Iisus titlul suprem al Vechiului Testament pentru Dumnezeu (JHWH sau Iahve). Autorul face acest lucru aplicând la Iisus forma de adresare din Psalmii 102:25-27. Nu era neobișnuit ca scriitorii Noului Testament să facă acest lucru, dar ceea ce surprinde la această aplicaţie este că Psalmul 102 a fost adresat iniţial „Domnului” (Iahve al) Vechiului Testament. Astfel, autorul Noului Testament arată că se simte destul de în largul lui să aplice la Iisus pasaje care au fost iniţial adresate Dumnezeului lui Israel, Celui care există în Sine. Implicaţia puternică este că Iisus este „Domnul”, Iahve (JHWH), al Vechiului Testament.
În Apocalipsa 1:17, Iisus Se identifică pe Sine drept „Cel dintâi și Cel de pe urmă”. Ioan se inspiră aici din Isaia 44:6: „Așa vorbește Domnul, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul lui, Domnul oștirilor: «Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și, afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.” Ce să înţelegem din această exprimare despre care scriitorul biblic mărturisește că este a lui Iisus? Nu este oare evident că Ioan ne spune că Hristos, Marele nostru Preot, este nimeni altul decât Domnul, adică JHWH, Iahve sau Iehova din Vechiul Testament?
Hristos cel divin este pe deplin om
Pasajele cel mai des citate sunt Evrei 2:14 („deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele”) și Romani 8:3 („trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuși Fiul Să într-o fire asemănătoare cu a păcatului”). Pe lângă aceste versete pot fi invocate numeroase alte pasaje, cum ar fi: Evrei 4:15 („Unul Care a fost ispitit în toate felurile, ca și noi, dar fără să păcătuiască” [NTR]), Evrei 2:17 („a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”), Evrei 4:15 („n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre”), Evrei 5:2 („și el este cuprins de slăbiciune”). Apoi mai sunt Matei 4 (ispitirea lui Hristos) și Luca 1:31-35 (Bunavestire).
Divinitatea lui Hristos nu a compromis în niciun fel umanitatea Sa deplină ca Dumnezeu/Om întrupat. Scriptura mărturisește despre deplina umanitate a lui Hristos.
Cu dovezi atât de puternice despre realitatea umanităţii lui Hristos și despre ispitele Sale, dezbaterea nu vizează umanitatea lui Hristos, ci lipsa de păcat. În timp ce toţi afirmă că El nu a păcătuit niciodată (nici prin fapte, nici prin gând), au existat multe discuţii despre interpretarea corectă a expresiei „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3).
Deși umanitatea lui Hristos a fost „afectată” de păcat (El a fost „slăbit”), voinţa Lui umană nu a fost „infectată” cu predispoziţia spre rău, sau altfel spus cu „aplecarea”, „înclinaţia”, „predilecţia”, „tendinţa” de a face ceea ce era contrar voinţei Tatălui Său. În timp ce El a luat asupra Sa natura noastră umană păcătoasă slăbită, totuși în El Însuși nu era nici cea mai mică urmă de păcat sau de păcătoșenie.
Implicaţii teologice ale divinităţii și umanităţii lui Hristos
Implicaţiile divinităţii: Dumnezeirea deplină a lui Hristos este considerată absolut esenţială pentru eficacitatea efortului Trinităţii de a răscumpăra omenirea păcătoasă. Aceasta implică nu doar marile merite ale morţii lui Hristos pentru iertarea păcatelor, ci și lucrarea Fiului divin (prin Duhul Sfânt) pentru transformarea caracterului credincioșilor.
În primul rând, înainte ca Treimea să poată folosi rodul vieţii și al morţii lui Hristos pentru salvarea fiinţelor umane păcătoase, a fost nevoie ca oamenilor înstrăinaţi din cauza păcatului să le fie mai întâi dezvăluit cum este Dumnezeu cu adevărat. Și singura Fiinţă care putea oferi o revelaţie atât de captivantă a naturii divine era Însuși Dumnezeu. Aceasta a fost misiunea principală a lui Iisus, Fiul divin al lui Dumnezeu.
Misiunea Lui rămâne și astăzi aceeași descoperire de sine a iubirii divine care atinge simţurile rasei pierdute și le aduce la conștientizarea a ceea ce a făcut, face și va face Hristos pentru a produce o împăcare deplină între Dumnezeu și omenire. Și numai Cineva care este pe deplin divin ar putea produce o reprezentare autentică a ce este Dumnezeirea.
În ceea ce privește cerinţele în mod real necesare pentru mântuire, în special moartea ispășitoare, numai Cineva care este egal cu Tatăl în natura divină ar fi putut face un sacrificiu care să satisfacă pe deplin dreptatea divină a lui Dumnezeu. Și numai un Hristos pe deplin divin ar fi suficient de puternic pentru a re-crea fiinţele umane desfigurate prin refacerea asemănării cu natura divină.
Cu alte cuvinte, numai Fiul divin putea produce convertirea necesară nașterii din nou și putea produce schimbări de caracter care să reflecte asemănarea cu Dumnezeu. Pentru a rezuma, doar Fiul, care este iubirea întrupată, putea manifesta o astfel de dragoste transformatoare.
Implicaţiile umanităţii: Ce anume din umanitatea deplină a lui Iisus conferă eficacitate mântuitoare vieţii, morţii și mijlocirii Sale? Descoperirea de Sine a lui Dumnezeu trebuia îmbrăcată în umanitate, pentru că altfel prezenţa nemijlocită a divinităţii ar fi distrus oamenii păcătoși. Astfel, Hristos „și-a îmbrăcat natura divină cu hainele omenirii și a demonstrat în faţa universului ceresc, înaintea lumilor necăzute și înaintea lumii căzute cât de mult iubește Dumnezeu familia omenirii”[1].
Iubirea lui Dumnezeu a fost astfel manifestată în următoarele moduri:
În primul rând, punctul culminant al iubirii divine a fost vizibil la Calvar. Deoarece divinitatea nu poate muri (1 Timotei 6:16), a fost absolut necesar ca Hristos să preia natura umană pentru a Se putea oferi pe Sine, prin moarte, ca jertfă pentru păcat. Această combinaţie unică de divinitate și umanitate a stat la baza celei mai puternice jertfe pentru păcat: deși divinitatea Lui nu a murit literalmente, ea a consimţit la moartea Lui umană la fiecare pas. Prin urmare, creștinii pot mărturisi cu adevărat că, într-un sens cu totul special, „Dumnezeu a murit”. Moartea sacrificială a Omului a primit valoare divină datorită consimţământului constant al divinităţii Sale.
În al doilea rând, umanitatea lui Hristos a fost absolut esenţială pentru lucrarea Sa ca exemplu (model) pentru omenire. Deoarece Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacov 1:13), Iisus a trebuit să devină om pentru a experimenta ispita și pentru a ne oferi exemplul efectiv al propriei Sale victorii asupra vicleniei și înșelăciunilor dușmanului nostru.
Avem de-a face cu două puncte-cheie: (1) Ispitele lui Iisus au fost la fel de reale ca umanitatea Sa (adică a existat în mod real posibilitatea ca El să cedeze ispitelor) și (2) problema-cheie în toate ispitele Sale a fost dacă El Se va baza pe divinitatea Sa sau Se va încrede numai în puterea oferită de Tatăl Său. Puterea Sa divină inerentă a făcut mult mai dificil de rezistat tentaţiei de a se baza exclusiv pe sine (esenţa oricărei ispite).
În al treilea rând, puritatea naturii Sale umane și ascultarea perfectă (caracterul Său) au fost esenţiale pentru eficacitatea jertfei Sale ispășitoare. O urmă de păcat L-ar fi descalificat din postura de obiect înlocuitor în jertfa pentru ispășirea noastră, a oamenilor.
În al patrulea rând, unirea profundă dintre umanitatea Sa victorioasă și divinitatea Sa care se jertfește pe sine L-a calificat într-un mod unic pentru a fi „singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (1 Timotei 2:5). Doar cineva care este pe deplin uman ar putea acorda ajutor empatic omenirii căzute și numai Cineva care este pe deplin Dumnezeu ar putea sta în faţa Tatălui ca Avocatul nostru victorios.
În rolul Său de Avocat și Mare-Preot al nostru divin/uman în cer, Hristos a imortalizat pentru totdeauna Calvarul ca pledoarie eficientă a iubirii răscumpărătoare pentru rasa umană condamnată. Ar putea exista o manifestare mai mare a iubirii decât cea personificată în Hristos, marele nostru Înlocuitor și Garant în faţa Tatălui? Și ar putea exista vreun plan mai mare, mai cuprinzător sau mai eficient pentru salvarea fiinţelor umane căzute decât cel conceput și oferit în persoana Domnului Iisus Hristos?
Acest articol a apărut iniţial în revista Ministry din luna martie 2003.
Woodrow W. Whidden este doctor în teologie istorică la Universitatea Drew și a predat teologie sistematică și istorică în cadrul Institutului Adventist pentru Studii Avansate din Filipine, precum și în cadrul Universităţii Andrews (SUA).