Acest articol abordează cele două aspecte, adesea conflictuale, ale parusiei: apropierea și întârzierea acesteia.

Orice creștin sincer care așteaptă întoarcerea lui Hristos va observa că există o tensiune între întoarcerea în curând a lui Iisus, pe larg menţionată în Noul Testament (NT), și trecerea îndelungată a timpului, de atunci și până în ziua de azi. Prin urmare, scopul acestor reflecţii este acela de a da un sens limbajului noutestamentar și de a căuta o explicaţie a acestui conflict formal.

Pentru a-și îndeplini obiectivul, articolul de faţă va trece în revistă cele mai importante dovezi biblice că Iisus vine în curând, va analiza tema întârzierii parusiei în NT și va oferi o soluţie care, sper, va rezolva tensiunea dintre cele două dimensiuni.

Apropierea parusiei, în Noul Testament

Există trei caracteristici care trebuie amintite în ceea ce privește apropierea sfârșitului. În primul rând, practic toţi scriitorii NT exprimă ideea că Hristos vine curând. În al doilea rând, foarte puţini dintre acești scriitori îi spun cititorului de ce cred acest lucru. În al treilea rând, apropierea este afirmată și re-afirmată într-un interval de timp de aproximativ patru decenii.

Dacă revizuim cele mai importante dovezi pentru primul punct, găsim afirmaţii explicite și implicite despre venirea lui Hristos în curând.

În prima categorie avem fraze (uneori în limbaj metaforic) cum ar fi: „mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Romani 13:11), „noaptea aproape a trecut, se apropie ziua” (Romani 13:12), „de acum, vremea s-a scurtat” (1 Corinteni 7:29), „Domnul este aproape” (Filipeni 4:5), „Încă puţină, foarte puţină vreme, și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi” (Evrei 10:37), „venirea Domnului este aproape” (Iacov 5:8), „Judecătorul este chiar la ușă” (Iacov 5:9), „Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă. (…) acum s-au ridicat mulţi antihriști – prin aceasta cunoaștem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18), „vremea este aproape” (Apocalipsa 1:3; 22:10) și „Eu [Iisus] vin curând!” (Apocalipsa 22:7,12,20).

Există, de asemenea, declaraţii implicite, cum ar fi: ideea că Dumnezeu va termina lucrarea pe care a început-o în credincioși „până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6)[1], avertizarea că prototipul escatologic al fiinţei umane (egoist, iubitor de bani etc.) trebuie evitat în prezent (2 Timotei 3:1-5)[2], sfatul de a fi răbdător „până la venirea Domnului” (Iacov 5:7), declaraţia că „mântuirea [este] gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5) și limbajul care îi include pe destinatarii contemporani printre martorii parusiei (Marcu 14:62; Matei 26:64; Ioan 21:22; 1 Tesaloniceni 4:15-17). Toate acestea sugerează implicit că destinatarii primari ai scrierilor NT trăiau în vremuri escatologice și că, cel puţin unii dintre ei, vor fi în viaţă la momentul sfârșitului.

Deși se poate bănui că nu toţi specialiștii ar fi de acord că textele de mai sus susţin apropierea venirii lui Hristos, cele mai multe dintre ele ar trece cu succes testul rigorii exegezei și confirmă ipoteza că exprimă credinţa bisericii primare: Iisus este pe cale să Se întoarcă într-un interval relativ scurt, probabil în timpul vieţii acelei generaţii.

Dar scriitori noutestamentari ne spun foarte rar de ce cred că Iisus Se întoarce în curând. Ioan folosește prezenţa antihriștilor în contemporaneitate ca motiv al credinţei că trăia ceasul cel din urmă (1 Ioan 2:18). Pavel plasează scurtarea timpului în contextul unei strâmtorări (1 Corinteni 7:26,28), iar în 2 Timotei 3:1-5 prezintă decadenţa morală a primului secol drept argument că rasa umană trăia vremurile sfârșitului. Se pare că toate aceste motive își au rădăcina în învăţătura lui Iisus cu privire la sfârșit, un aspect pe care îl vom detalia în secţiunea următoare.

Înainte însă trebuie menţionat și faptul că, deși parusia este zugrăvită în termenii iminenţei sau ai apropierii, timpul ei este mai dinamic decât se presupune de obicei. Cel mai bun argument pentru această afirmaţie provine din datarea diferitelor cărţi ale Noului Testament. Între 1 Corinteni și Iacov (cele mai timpurii epistole), pe de o parte, și Apocalipsa și 1 Ioan (cele mai târzii cărţi), de cealaltă parte, avem în jur de patru decenii. Faptul că întoarcerea lui Hristos este în tot acest interval „la ușă”, „aproape”, „gata să vină” etc. înseamnă că ideea de apropiere a parusiei permite o anumită flexibilitate.

Parusia cea mereu aproape

Există o serie de poziţii pe care Iisus le ia în evanghelii în care subliniază legitimitatea așteptării urmașilor Săi că El S-ar putea întoarce curând, poate chiar în intervalul de timp al generaţiei lor. Prima se găsește în Matei 10:23[3], care vorbește despre persecuţie în contextul misiunii și afirmă: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.” Faptul că raportul dat de ucenici la întoarcerea din prima lor misiune nu include nicio aluzie la ostilitate (cf. Marcu 6:30; Luca 9:10) sugerează că misiunea pe care Iisus a descris-o a fost mult mai extinsă în timp și spaţiu.

Astfel, în Matei 10:18, în conformitate cu 24:14, cititorul vede că ucenicii trebuiau să proclame Evanghelia la evrei, dar și la neamuri. Limitarea la „oile pierdute ale casei lui Israel” (v. 6) a fost, cel mai probabil, cu referire la acea primă activitate misionară. Apoi, faptul că ei trebuiau să mărturisească în faţa guvernatorilor și regilor (10:18) este o dovadă a unei misiuni extinse.[4] În cele din urmă, menţionarea Spiritului Tatălui care îi va ajuta pe cei persecutaţi (10:20) face aluzie la o activitate misionară post-Rusalii (cf. Faptele apostolilor 2), care urma să înceapă în Ierusalim, dar avea să continue până la capătul pământului (cf. Faptele apostolilor 1:8).

Prin urmare, Iisus nu a sugerat că va veni înainte ca ucenicii Lui să-și finalizeze misiunea printre evreii contemporani. Cu toate acestea, expresia „nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel” accentuează clar termenul scurt. Când vorbește despre necazul cel mare, un eveniment care descrie atacul lumii asupra poporului lui Dumnezeu, Hristos descrie acest eveniment ca fiind aproape, dar și că va fi imediat urmat de întoarcerea Sa (cf. Matei 24:29).

O a doua luare de poziţie a lui Iisus în evanghelii este tot cu privire la apropierea întoarcerii Sale: „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri” (Matei 24:34; cf. Marcu 13:30; Luca 21:32). Unii specialiști susţin că expresia „toate aceste lucruri” se referă la distrugerea Ierusalimului, a templului și a iudeilor (cf. Matei 23:36; 24:2). Acești interpreţi sugerează că în versetul 33, atunci când „aceste lucruri” au loc, la ușă este nu Fiul omului, ci sfârșitul Ierusalimului, deoarece în limba greacă nu se indică subiectul expresiei verbale „este aproape”. Acest tip de eforturi[5] este probabil motivat de dorinţa de a-L apăra pe Iisus de o predicţie falsă.

Dar o astfel de apărare nu este nici corectă și nici necesară. Expresia „toate aceste lucruri” din versetul 34 trebuie să însemne același lucru ca în versetul 33, care afirmă: „Tot așa, și voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să știţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uși.” Astfel, „toate aceste lucruri” din versetul 34 se referă la „toate evenimentele prezentate în versetele 4-31, cu o singură excepţie: ceva trebuie să aibă loc după «toate aceste lucruri» – și anume, ceea ce stă în faţa ușii”.[6] Subiectul care trebuie să „intre” pe acea ușă „este probabil Fiul Omului”.[7] Într-adevăr, în NT, la ușă nu stau și nu bat decât oameni.[8] În Iacov 5:9 avem o confirmare dincolo de orice îndoială că sfârșitul este aproape, prin utilizarea expresiei „Judecătorul este chiar la ușă”. În concluzie, în Matei 24:33-34 și în pasajele paralele, Hristos afirmă că în generaţia ascultătorilor săi se vor întâmpla toate acele lucruri care, atunci când se petrec, sugerează că El este aproape, chiar și la uși. Istoria primului secol oferă o mulţime de dovezi că, atât de precis cât ochiul uman poate percepe, toate aceste lucruri au avut loc în acea generaţie.[9]

Trebuie remarcat cu atenţie că Hristos nu promite negru pe alb să vină în acea generaţie. În același timp, limbajul pe care El îl folosește poate fi interpretat exact în acest sens (cf. Ioan 21:22-23; cf. Marcu 14:62; Matei 26:64). Acest lucru ne face să bănuim că, de fapt, aceasta și vrea NT: să prezinte parusia ca fiind mereu aproape și, în același timp, să nu ofere un indiciu temporal exact. NT ne invită să așteptăm un sfârșit apropiat, dar să nu calculăm cât de aproape este.

Ce contează cu adevărat

Înainte de înălţare, ucenicii și-au amintit probabil că ziua și ceasul întoarcerii lui Hristos rămân un mister sub autoritatea exclusivă a Tatălui (Matei 24:36; 13:32). De aceea Îi pun lui Iisus o întrebare generală cu privire la chestiunea timpului sfârșitului: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Faptele apostolilor 1:6). Hristos a refuzat să dea un răspuns direct la această întrebare. În definitiv le-a spus în repetate rânduri că escatonul este aproape. Nu aveau nevoie să știe mai mult. Totuși, din răspunsul Său reiese ce contează cel mai mult când te gândești la apropierea sfârșitului: „Nu este treaba voastră să știţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (v. 7-8).

Menţionarea „vremurilor și soroacelor” este extrem de semnificativă. Cei doi termeni păstrează o anumită distincţie, mai ales când aceștia sunt utilizaţi împreună, ca aici. Cuvântul tradus cu „vremuri” denotă o perioadă în contrast cu al doilea cuvânt – „soroc” –, ce reprezintă un eveniment sau un moment în timp. Răspunsul lui Iisus descurajează orice preocupare legată de timp sau de a localiza ziua de astăzi pe harta profetică. Iisus nu descurajează așteptarea unei parusii apropiate, dar afirmă că timpul său exact sau aproximativ nu este la îndemâna urmașilor Săi. De aceea, ei trebuie să se concentreze asupra misiunii lor globale.

Întârzierea parusiei

Faptul că, deși a promis că va veni repede, Isus nu a venit i-a făcut pe unii cercetători[10] să verifice dacă nu cumva NT anticipează această amânare. Expresii ale amânării parusiei se găsesc în pildele lui Iisus: „stăpânul meu zăbovește să vină” (Matei 24:48; Luca 12:45), „mirele zăbovea” (Matei 25:5) și „un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată” (Luca 19:12). În timp ce aceste texte folosesc un vocabular al întârzierii sau al amânării, acesta nu implică o întârziere nelimitată. Expresiile anticipează că Iisus nu va veni atât de repede pe cât urma să fie așteptat[11], totuși curând.

Adevăratul mesaj al pildelor lui Iisus cu privire la parusie nu este întârzierea, ci vegherea. Întârzierea este pur și simplu antonimul iminenţei, dar nu o amânare îndelungată a venirii lui Hristos. De fapt, pildele prezintă, de asemenea, parusia în termenii apropierii. De exemplu, în concluzia pildei văduvei și a judecătorului nedrept, din Luca 18:1-6, expresiile paralele „[Dumnezeu] le va face dreptate [aleșilor Săi] în curând” și „când va veni Fiul Omului” (v. 7-8) fac să pară că parusia are loc în curând. Chiar faptul că pilda pune accentul pe veghere[12] înseamnă că autorul nu plasează sfârșitul departe în istorie. Dacă întârzierea ar juca un rol semnificativ aici, ideea de a fi mereu pregătit și-ar pierde orice forţă.

Condiţionalitate

Sfârșitul tuturor lucrurilor pare să depindă de doi factori. Primul este diseminarea Evangheliei în întreaga lume (Matei 24:14; cf. Marcu 13:10). Al doilea este pregătirea spirituală a bisericii (Faptele apostolilor 3:19-20; 2 Petru 3:9,11-14). Motivaţia pentru ambele condiţii pare să fie dorinţa lui Dumnezeu ca toată lumea să vină la pocăinţă și să fie salvată. În NT, parusia este ilustrată în termeni agricoli, drept „recoltă” (Matei 13:30,39-40; 1 Corinteni 15:23; Apocalipsa 14:15). Dumnezeu, care este semănător sau grădinar, este interesat de obţinerea celui mai bun rezultat (cf. Isaia 5:1,2,4; Luca 13:8). Prin urmare, El stabilește timpul recoltei, atunci când rezultatele sunt optime. După cum spune Norval Pease, „când nimic bun nu mai poate rezulta din întârziere, Iisus va veni”.[13]

În termeni practici, biserica nu va ști niciodată când lumea este saturată de Cuvântul lui Dumnezeu sau când ea însăși este pregătită spiritual. Numai Dumnezeu poate măsura aceste lucruri. Prin urmare, îndeplinirea celor două condiţii nu depinde de mâinile bisericii. În același timp, ele sunt legate de seriozitatea și misiunea bisericii. La nivel practic, implicaţia primordială este că fiecare individ care se pretinde creștin este chemat nu să speculeze cu privire la sfârșitul timpului[14], ci mai degrabă să încerce să fie el însuși un reper al timpului – un model de moralitate și umanitate.

Laurenţiu-Florentin Moţ este conferenţiar universitar doctor, rector al Universităţii Adventus.