Examenul din faţa ușii

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui, zăcea un sărac numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.

Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” „Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” Bogatul a zis: „Rogu-te, dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16:19-31)

„Lăcomia, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, este bună”

Dacă eşti participant la trafic, şofer sau pieton, probabilitatea ca şoferul unui bolid de zeci de mii de euro să-ţi taie calea este de până la patru ori mai mare decât în cazul şoferilor unor maşini modeste. Poate părea o constatare anecdotică, dar este, de fapt, observaţia unei echipe de psihologi de la Universitatea Berkeley din California, care de mai mulţi ani studiază influenţa statutului social asupra comportamentului.

Apartenenţa la o clasă socială înaltă prezice înmulţirea comportamentelor neetice, concluziona Paul Piff, autorul principal al studiului[1], şi aceasta pentru că persoanele cu un statut social înalt tind să considere că egoismul şi lăcomia sunt acceptabile.

Gândirea persoanelor bogate se alterează, confirmă un alt studiu[2] publicat în 2011, pentru că percepţia apartenenţei la o clasă socială mai înaltă generează în individ o deplasare a accentului dinspre context înspre propria persoană, prioritizând interesul propriu. „Lăcomia, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, este bună. Lăcomia este corectă, lăcomia funcţionează. Lăcomia clarifică, străbate şi surprinde esenţa spiritului evoluţiei. Lăcomia, în toate formele ei, lăcomia faţă de viaţă, lăcomia pentru bani, dragoste, cunoaştere – a purtat lumea înainte…” afirma, într-o scenă celebră din filmul „Wall Street”, antieroul Gordon Gekko, un personaj fără scrupule, care se îmbogăţeşte rapid. Portretul omului din înalta societate, lacom şi lipsit de etică, este cel creat de Iisus bogatului din parabola Sa.

Uşa de azi, prăpastia de mâine

În parabola lui Iisus, „uşa” este singurul loc de întâlnire a două personaje cu trasee complet diferite în viaţă (bogatul care se încrede în bogăţiile sale şi săracul care se încrede în Dumnezeu”[3]). Uşa devine ceea ce pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost în Grădina Edenului – simbolul probei –, iar ascultătorul sau cititorul se întreabă dacă bogatul va reuşi să treacă pragul uşii pentru a vedea şi pe altcineva în afară de sine. În felul acesta, uşa nu este doar o intrare în casă, este o ieşire spre celălalt.

În parabola lui Iisus, Împărăţia lui Dumnezeu oferă o poartă către aproapele.[4] Dar, dacă Dumnezeu este nevoit să-l ajute El Însuşi pe sărac, atunci poarta dispare.

Teddy Getty Gaston este ultima dintre cele cinci soţii ale celui care era desemnat în 1966 cel mai bogat american în viaţă – J. Paul Getty. În 2013, Teddy a publicat cartea Alone Togheter (Singură în doi), în care povesteşte cum, în 1952, miliardul american o mustra pentru sumele cheltuite pentru tratarea fiului lor, bolnav de cancer: „Mă bucur că realizezi că sumele sunt enorme.” Şase ani mai târziu, copilul a murit, iar Getty nu a ajuns la înmormântare. Teddy a divorţat la puţin timp după aceea. Douăzeci şi unu de ani mai târziu, unul dintre nepoţii lui Getty a fost răpit, recompensa cerută fiind de 17 milioane de dolari. Getty a refuzat să plătească. Cinci luni mai târziu, o şuviţă de păr şi o ureche au ajuns în redacţia unui ziar, alături de o scrisoare care ameninţa cu alte mutilări ale nepotului lui Getty, dacă nu se plătea suma de 3,2 milioane de dolari. Când răpitorii au scăzut suma la 3 milioane, Getty a acceptat să plătească 2,2 milioane de dolari – suma maximă care i se putea deduce din impozit. Restul de 800.000 de dolari i l-a împrumutat fiului său cu o dobândă de 4% pe an. Cu toate acestea, Getty a avut puterea să se justifice, afirmând că a tergiversat plata pentru a nu-i pune în pericol pe ceilalţi nepoţi ai săi şi pentru a nu încuraja infracţionalitatea.[5]

„Proba uşii” din parabola Domnului Iisus evidenţiază aceeaşi faţă perfidă a răului. Bogatul nu îi face vreun rău direct lui Lazăr (ceea ce îi permite să se considere în continuare un fiu vrednic al lui Avraam). Dar nici nu-i face vreun bine, nici măcar atunci când Lazăr avea nevoie doar de firimiturile de la masa bogatului. În condiţiile în care „uşa” este invitaţia directă a lui Dumnezeu la acţiune, lipsa empatiei, indiferenţa bogatului este ceea ce creează prăpastia de netrecut din finalul parabolei. Neglijenţa de a face ceva, proactiv, pentru cei care au nevoie de ajutor aşază asupra noastră o vină cu care va trebui să ne întâlnim într-o bună zi. O altă şansă, dincolo de moarte, nu există. Mai rămâne însă o întrebare.

Primesc toţi oamenii şanse egale în timpul vieţii?

Nu cumva adevărata şansă la schimbare ar fi să asistăm la o minune sau să primim mărturia cuiva dintre cei morţi? Bogatul din parabolă dă glas acestei intrigi care frământa inima unora dintre ascultătorii lui Iisus. Când îi cere lui Avraam ca fraţii săi să fie avertizaţi de cineva dintre cei morţi, bogatul sugerează implicit că el însuşi nu a avut parte de suficiente avertizări. Sunt reprezentaţi în această atitudine toţi cei care îşi scuză alegerile greşite, sugerând că Dumnezeu nu i-a avertizat, şi negând, astfel, eficienţa şi suficienţa Bibliei, a providenţei lui Dumnezeu şi a conştiinţei.

Într-o incredibilă demonstraţie a răspunsului „părintelui Avraam” din finalul parabolei, la doar câteva săptămâni după ce a rostit această poveste, Iisus l-a înviat pe Lazăr din Betania, fratele Martei şi al Mariei, şi prietenul Său. Cu Lazăr, mort de patru zile, umblând acum viu printre ei, fariseii care îi ceruseră lui Iisus un semn pentru a crede în El, şi majoritatea iudeilor au refuzat să creadă că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Ba mai mult, această minune a umplut paharul „răbdării” şi au decis să Îl omoare pe Iisus. Şi pe Lazăr, pentru ca dovada vie a puterii divine a lui Iisus să fie redusă la tăcere. Cei autodeclaraţi sfinţi sunt, în ipocrizia lor, cea mai lipsită de speranţă speţă dintre păcătoşi.

Şi totuşi speranţă

Într-o altă parabolă, Iisus le vorbeşte tocmai acestor „neprihăniţi” autodeclaraţi, în încercarea de a le da o ultimă şansă.

Ce credeţi? Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” (Matei 21:28-31)

Niciunul dintre cei doi fii nu este superior celuilalt, din perspectiva sfinţeniei lui Dumnezeu. Niciunul nu este lăudat.

Faptul că primul nu este ipocrit nu-l face mai bun decât celălalt. Păcatul lui cultivat, revolta sa împotriva lui Dumnezeu îi fac povara extrem de grea. Totuşi căinţa sa deschide calea harului lui Dumnezeu. Nu pentru că regretul înseamnă în sine vreun merit, în virtutea căruia poate fi primit înapoi, ci pentru că regretul este primul pas al mărturisirii nevoii sale de Dumnezeu.

Totuşi şocul ascultătorilor parabolei nu a fost mic atunci când Iisus a concluzionat: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21:31).

David Berkowitz este unul dintre cei mai notorii criminali în serie din SUA. Între 1976 şi 1977 a transformat New Yorkul în terenul său de vânătoare, ucigând aparent fără motiv şase femei. Când a fost arestat, după un an de zile de căutări, David i-a întâmpinat pe poliţişti cu întrebarea: „De ce v-a luat atât de mult?”. Ofiţerul Joseph Coffey îşi aminteşte că, la primul interogatoriu, Berkowitz „nici n-a clipit timp de trei ore şi a avut un zâmbet constant pe faţă”. Berkowitz a pretins că demonii şi un labrador negru, pe nume Sam, care-i aparţinea unui vecin, i-au ordonat să comită crimele. La proces a pledat vinovat şi a primit 300 de ani de închisoare.

În 2011, după 35 de ani de puşcărie, Berkowitz şi-a cerut iertare pentru crimele sale. „Numai Dumnezeu ştie cât de mult regret ce s-a întâmplat între 1976 şi 1977. Sunt în agonie din pricina aceasta şi aş dori să mă pot întoarce în timp şi să previn cele întâmplate.”[8] Treptat, oamenii au aflat[9] că Berkowitz se declară acum un creştin născut din nou, după ce s-a împăcat cu Dumnezeu cu 23 de ani în urmă. În prezent, în închisoare, îi asistă pe cei cu dizabilităţi sau pe cei cu afecţiuni mintale care au nevoie de ajutor, iar faptele sale par să vorbească despre un altfel de om. Şi totuşi, oarecum firesc, unii precum ofiţerul Coffey nu pot să creadă şi să accepte. După cum nici fariseii nu-şi puteau crede urechilor când Iisus le-a spus că vameşii şi prostituatele au prioritate în Împărăţie. De fapt, Iisus nu dorea să le vorbească fariseilor despre vameşi şi prostituate.

Învăţătorul le vorbea despre ei, iar comparaţia şocantă avea rolul să le trezească simţurile pentru a-şi putea înţelege adevărata condiţie şi pentru a putea preţui ultima şansă la adevărata ei valoare.

Obstacolele care îi împiedicau să fie salvaţi erau propria lor creaţie – pretindeau că respectă Legea, dar nu aveau niciun pic de dragoste de oferit altora. Viaţa lor era o minciună. Totuşi Iisus nu le spune că nu au acces în Împărăţie, ci le spune doar că prostituatele şi vameşii vor intra acolo „înaintea lor.” Cu alte cuvinte, Îşi dorea ca şi ei să se pocăiască. Exista o ultimă şansă şi pentru ei.

Precum bogatului din pilda anterioară, Iisus le cere celor care doar vorbesc despre neprihănire „să treacă pragul uşii”, să colaboreze cu Dumnezeu în „via Sa”, în lucrarea de salvare a oamenilor. Parabola transmite acelaşi mesaj: faptul că nu eşti (încă) împotriva lui Dumnezeu, nu înseamnă că eşti de partea Lui. Fie că te va găsi inert, fie că te va găsi lucrând împotriva Lui, finalul va aduce aceeaşi nefastă sentinţă.

Totuşi, fiindcă „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”[10], acest articol are un final deschis, asemenea parabolelor care l-au inspirat. Lectura trebuie să continue cu articolele care prezintă harul, iertarea şi transformarea pe care le aduce Dumnezeu în viaţa celui care le primeşte.