Atât experienţa personală, cât și numeroase studii confirmă că prieteniile autentice sunt o sursă esenţială de echilibru și stare de bine, iar cultivarea lor contribuie semnificativ la sănătatea noastră fizică și emoţională.
Prieteniile și cultivarea dispoziţiei de a fi prietenoși nu ne influenţează doar starea de bine, ci ating și o zonă mai profundă – cea spirituală. Vom explora în continuare cinci aspecte prin care prietenia ne poate ajuta să ne apropiem mai mult de cer.
Prietenia adevărată și relaţia cu Dumnezeu
Domnul Iisus Hristos i-a numit pe ucenicii Lui prieteni: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15). Cuvântul grecesc philos folosit în acest verset și tradus prin „prieten” înseamnă „iubit”, „drag”, „devotat”; el desemnează și un prieten apropiat sau un „asociat congenial” (adică o persoană cu care ești în armonie sufletească și spirituală).[1] Hristos a luat iniţiativa, iar la invitaţia Lui putem fi tot ce înseamnă philos în relaţia noastră cu Dumnezeu, așa cum au fost și ucenicii. Posibilitatea este reală, iar decizia de a o folosi ne aparţine.
Cum cultivăm prietenia cu Dumnezeu
Prietenia dintre Dumnezeu și primii noștri părinţi ne dă de gândit, fiindcă „atunci când Hristos, cu dragoste și cu grijă, s-a aplecat asupra lui Adam, modelând mâna acestui prim om, El a știut că mâinile omenești Îl vor abuza și, în cele din urmă, Îl vor răstigni pe cruce”[2]. Totuși, Iisus Hristos a suflat suflarea vieţii în nările lui Adam. Ne putem imagina cât de aproape a fost Dumnezeu de Adam când omul și-a deschis ochii pentru prima dată? El a fost prima fiinţă pe care Adam a văzut-o și a cunoscut-o. Eva a trăit experienţa aceleiași apropieri atunci când Dumnezeu a creat-o. Întâlnirea lor cu Creatorul a precedat întâlnirea dintre ei și ne amintește că și astăzi avem nevoie să petrecem timp în prezenţa Lui.
Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu” în mai multe pasaje din Biblie (Iacov 2:23; Isaia 41:8; 2 Cronici 20:7), iar Dumnezeu i-a comunicat lucruri profunde. Într-o ocazie, L-a și vizitat în formă omenească, iar Avraam a mijlocit pentru cetatea Sodoma. Mai târziu, Moise a fost și el prieten cu Dumnezeu, comunicând în mod regulat cu El. În Noul Testament, Iisus îl numește pe Lazăr prieten; El mergea cu drag la casa lui Lazăr și a surorilor lui, Maria și Marta, și se simţea încărcat acolo.
Astăzi, Dumnezeu continuă să ne vorbească și să ne împărtășească lucruri vitale. Chiar dacă nu Îl vedem cu ochii fizici, apropierea de El ne schimbă perspectiva: fără aceasta, Îl putem percepe ca distant sau aspru, iar locul Său poate fi ocupat de lucruri care nu ne împlinesc nevoile cele mai adânci.
Sabatul: timp pentru Dumnezeu, odihnă și prietenie
Ziua ce a urmat creaţiei lui Adam și a Evei nu a fost dedicată muncii, ci odihnei și prieteniei. Sabatul are mai multe semnificaţii, iar una dintre ele este socială. Unii teologi au remarcat că, în primele trei zile ale creaţiei, Dumnezeu a creat spaţii, iar în următoarele trei zile le-a umplut: păsări în cer, pești în apă, diverse animale pe pământ. La final au fost creaţi Adam și Eva. Rămâne a șaptea zi a săptămânii: dacă primele trei au fost despre spaţii, iar următoarele despre conţinut, atunci ziua a șaptea poartă cel mai desăvârșit conţinut – însăși prezenţa lui Dumnezeu și prietenia cu El. Sabatul devine astfel o binecuvântare deplină – socială, fizică, intelectuală și spirituală, o experienţă care merită încercată.
Beneficiile prieteniei: un mediu esenţial pentru creștere
Dacă relaţia cu Dumnezeu ar fi fost suficientă, Adam ar fi rămas singur. Dar omul are nevoie de relaţii cu semenii lui. Prieteniile devin astfel un mediu de creștere spirituală: fiecare dintre noi exercită o influenţă și este influenţat de cei din jur. Așa cum scrie în Biblie: „După cum fierul ascute fierul, tot astfel și omul însuși îl face mai ager pe semenul său” (Proverbele 27:17, NTR). Cu alte cuvinte, influenţa unui om ne poate face mai buni. A ne izola este o pierdere dublă – pierdem și noi, pierd și alţii. Sunt anumite lucruri despre Dumnezeu pe care le pricepem prin intermediul altor persoane, care devin astfel ferestre către adevărurile cerești.
Scriitoarea Ellen White remarca faptul că oamenii care aleg să se izoleze și refuză să le ofere sprijin altora pierd mult, deoarece mintea noastră se dezvoltă prin legături vii, autentice: „[P]rin interacţiuni sociale, se formează cunoștinţe și se stabilesc prietenii care vor avea ca rezultat unirea inimilor și o atmosferă de dragoste, care este plăcută înaintea Cerului.”[3] Amabilitatea nu trebuie oferită în mod selectiv, ci tuturor celor care au nevoie de un cuvânt bun, fie ei prieteni sau străini.[4]
Prietenia după modelul lui Hristos: respect și acceptare
Doi factori care contribuie semnificativ la creșterea altora sunt respectul faţă de oameni și încrederea în ceea ce pot deveni. De fapt, „[r]espectul manifestat faţă de sufletul omenesc care luptă cu păcatul reprezintă, prin Iisus Hristos, metoda cea mai sigură pe care o putem folosi în vederea restaurării respectului de sine al omului decăzut.”[5] Psihologa Jennifer Jill Schwirzer remarca faptul că „acceptarea socială ne face oameni mai buni”[6]. Nu este greu de înţeles de ce unii spuneau despre Iisus Hristos că este „un prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Matei 11:19). El petrecea timp cu oamenii cu scopul de a-i aduce într-o relaţie mântuitoare cu El. Adevărurile mari ale Bibliei sunt cel mai bine înţelese în cadrul relaţiilor, atât cu Dumnezeu, cât și cu semenii.[7]