„Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii; am venit nu să desfiinţez, ci să împlinesc.” (Matei 5:17, EDCR).
Pentru a înţelege cât mai bine gândirea lui Iisus cu privire la sabat este important să pornim dinspre declaraţiile Sale explicite către cele care necesită aprofundare pentru a-și dezvălui sensul. Cuvintele lui Iisus din Matei 5:17 sunt explicite și oferă o direcţie distinctă de interpretare. Misiunea asumată de Iisus în timpul vieţii Sale pe Pământ nu a presupus anularea sau schimbarea Legii revelate în Vechiul Testament, ci aducerea ei „la înţelesul ei «adevărat»”[1], intenţionat de la început, iar aceasta s-a întâmplat simultan cu împlinirea profeţiilor mesianice în Iisus (vezi și referirea la „profeţi” în Matei 5:17).[2] Viaţa lui Iisus a fost, astfel, o împlinire a Profeţilor și o reabilitare a înţelesului originar al Legii, adică o confirmare a întregii Scripturi.
De altfel, un Dumnezeu desăvârșit nu le putea cere creaturilor Sale să respecte o lege mai puţin decât desăvârșită. Prin definiţie, orice este desăvârșit este fără eroare și fără ambiguităţi. În același timp, orice este desăvârșit poate fi, din păcate, interpretat eronat și ambiguu.[3] Tocmai de aceea, când observăm tonul corectiv al predicii lui Iisus din Matei capitolele 5–7, intuim deja că ţinta corecţiei nu putea fi Legea lui Dumnezeu, ci interpretarea ei de către oameni. Iisus Însuși confirmă în Matei 5:17 că această înţelegere este corectă. Corecţiile aduse de Iisus vizau regulile umane[4] stabilite pe baza unei citiri incorecte a Scripturilor, în neconcordanţă cu intenţiile lui Dumnezeu. Matei 5:17 exprimă în cele din urmă un adevăr de la sine înţeles: un Dumnezeu desăvârșit nu-Și anulează propriile principii desăvârșite. Jertfa lui Iisus a demonstrat dincolo de orice îndoială că Dumnezeu a ales să nu renunţe nici la noi, nici la dreptatea și sfinţenia legilor Sale (1 Ioan 4:10; cf. Psalmii 89:14).
Sabatul, parte a Legii desăvârșite a lui Dumnezeu
Cu această cheie de interpretare ajungem la întrebarea-titlu a acestui articol: ce credea Iisus despre sabat?
Binecuvântat și sfinţit la crearea lumii[5], sabatul a fost așezat de Dumnezeu în inima Decalogului, între poruncile scrise de degetul Lui pe piatră. Ca unul care a venit să împlinească Legea, Iisus a respectat sabatul pe parcursul întregii Sale vieţi. Evangheliile ne arată că participa în sabat la închinarea din sinagogă. Și-a anunţat misiunea publică într-un sabat (Luca 4:16) și Și-a încheiat viaţa pe Pământ fără să fi dat vreun indiciu că ar fi anticipat sau pregătit înlocuirea sabatului ca zi de odihnă și închinare stabilită de Dumnezeu.
Cu toate acestea, Iisus a fost acuzat de câteva ori de unii dintre contemporanii Săi că încalcă, sau „dezleagă”, sabatul (Ioan 5:16,18; 9:16). În acest articol vom urmări maniera categorică în care Iisus a demonstrat că acuzaţiile sunt false, astfel încât, la procesul Său, teza călcării sabatului nici nu apare în probatoriul folosit împotriva Sa.
Mai întâi, să clarificăm natura acuzaţiei că Iisus a călcat sabatul. În toţi anii activităţii Sale, Iisus nu a făcut în sabat nimic din ceea ce Dumnezeu le ceruse oamenilor să nu facă. Nu există nicio prevedere din Scripturi cu privire la sabat pe care Iisus să o fi încălcat. Cum rămâne atunci cu cele șase situaţii distincte în care Iisus a fost acuzat de călcare de sabat?[6] În cinci dintre ele, acuzaţiile s-au născut din pricina iniţiativei lui Iisus de a vindeca pe cineva în sabat. Dar raţionamentul conform căruia o vindecare era împotriva intenţiei lui Dumnezeu cu privire la păzirea sabatului este atât de autodistructiv, încât nu este nevoie să-l tratăm în articolul de faţă.[7] Este suficient să menţionăm că Iisus a considerat raţionamentul atât de absurd, încât nu doar că l-a respins, ci a continuat să vindece în sabat tocmai pentru a arăta că o asemenea acţiune e legitimă, în ciuda dreptului religios iudaic obtuz teologic în acest punct.
Rămâne, în mod remarcabil, o singură situaţie în care Iisus a fost acuzat de călcare de sabat din alt motiv decât vindecarea – episodul în care ucenicii lui Iisus, în sabat, au rupt din mers niște spice pentru a le mânca boabele. Motivul acuzatorilor nu a fost deci o acţiune a lui Iisus, ci faptul că El i-a declarat nevinovaţi pe ucenicii Săi, în dezacord cu verdictul fariseilor. Pentru o înţelegere cât mai bună a pasajelor din Matei 12:1-8 Marcu 2:23-28 și Luca 6:1-5, este necesar să răspundem mai întâi la câteva întrebări pe care le ridică episodul ruperii spicelor de grâu.
Cine stabilea că ruperea spicelor în sabat pentru potolirea foamei era călcare de sabat?
Nu mai puţin de 11 dintre cele 39 de categorii de activităţi principale interzise în sabat de Mișna (manualul dreptului religios iudaic, o colecţie a interpretărilor evreiești ale Legii date prin Moise, care au circulat oral până pe la începutul secolului al III-lea d.Hr.) aveau legătură cu procesul care culmina cu facerea pâinii: semănatul, aratul, seceratul, legarea snopilor, treieratul, vânturatul, selectarea (eliminarea a ceea ce era nepotrivit pentru hrană din ceea ce era potrivit), măcinarea, cernerea, frământarea și coacerea.[8] Dintr-o perspectivă riguroasă, se putea argumenta că ucenicii lui Iisus încălcaseră dreptul religios iudaic, iar Iisus nu neagă acest lucru.
Cu toate acestea, Iisus declară că ucenicii Săi sunt nevinovaţi. O asemenea concluzie putea fi formulată pe una dintre următoarele trei rute argumentative (ne vom referi la fiecare dintre ele pe parcursul articolului): 1) Iisus considera că există circumstanţele necesare formulării unei excepţii legitime de la regulă; 2) Iisus credea că unele formulări din dreptul religios iudaic și/sau punerea lor în practică nu erau în acord cu Scripturile, a căror interpretare venise să o restabilească; 3) Iisus avea dreptul să suspende obligativitatea poruncii, permiţând o călcare de sabat în virtutea autorităţii Sale divine. Probabil că prima strategie de apărare era cel mai ușor de anticipat de către oponenţii Săi, iar Iisus Își începe răspunsul de acolo.
Excepţie de la regulă?
Era o înţelegere comună că un evreu aflat în pericol de moarte nu călca sabatul dacă fugea sau întreprindea alte acţiuni menite să-i scape viaţa.[9] Se recunoștea, de asemenea, că în sabat era permisă slujirea în Templu a preoţilor. Așadar, Iisus a apelat la fapte cunoscute, oferindu-le criticilor două exemple clarificatoare: 1) situaţia fugarului David, care primește și mănâncă pâinile de la Sanctuar, în ciuda interdicţiei ca acestea să fie consumate de altcineva în afară de preoţi (Matei 12:3,4; Marcu 2:25,26; Luca 6:3,4) și 2) slujirea în Templu a preoţilor în timpul sabatului, fără ca aceasta să le fie imputată drept călcare de sabat (Matei 12:5). Exemplele evocate de Iisus arătau că, în aplicarea Legii, există principii mai înalte care au prioritate faţă de alte principii ale Legii lui Dumnezeu. În primul exemplu, principiul protejării vieţii a avut prioritate faţă de principiul protejării sfinţeniei de la Sanctuar. În al doilea caz, principiul slujirii neîntrerupte în Sanctuar a avut prioritate faţă de principiul întreruperii activităţii în sabat.
Prin aceste exemple însă, Iisus nu invocă o excepţie, ci explică modul în care funcţionează Legea lui Dumnezeu. Principiile ei universale nu trebuie puse în practică în izolare, ci simultan. Și aceasta presupune un alt principiu: ierarhia valorilor. Folosind principiul ierarhizării valorilor, Iisus sugerează o paralelă între Templu și Sine (Matei 12:6) și implicit între preoţi și ucenicii Săi – dacă El este mai mare decât Templul, cei care Îl slujesc pe El nu sunt mai vinovaţi că au rupt spice ca să mănânce în timpul slujbei decât sunt preoţii care lucrează în sabat în timpul slujbei din Templu. Iisus folosește didactic acuzaţia călcării sabatului. Asociind călcarea de sabat invocată de criticii Săi în acea situaţie cu activitatea din sabat a preoţilor în Templu, Iisus sfârșește demonstrând că nu există de facto o călcare de sabat în niciuna dintre cele două situaţii.
Răspunsul lui Iisus s-ar fi putut opri aici. Acest singur argument era suficient de puternic, însă interesul Său nu s-a limitat la a demonstra că ucenicii nu erau vinovaţi de călcarea sabatului. Iisus a fost interesat să clarifice natura sabatului, maniera corectă de a respecta sabatul și relaţia Sa cu sabatul.
Ce înseamnă că sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul, pentru sabat?
Oricine a înţeles că Dumnezeu dorește milă mai degrabă decât jertfe, continuă Iisus, înţelege de ce ucenicii Săi sunt nevinovaţi (Matei 12:7). În timp ce Marcu și Luca nu includ această afirmaţie a lui Iisus, în Evanghelia după Marcu apare o altă exprimare, convergentă cu cea din Matei: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul, pentru sabat” (Marcu 2:27).
Această exprimare a lui Iisus o antedatează cu circa 200 de ani, și probabil o influenţează, pe cea a lui Rabbi Simon b. Menasiah[10], care, pe baza versetului din Exodul 31:14, formula principiul că salvarea unei vieţi contează mai mult decât păzirea sabatului: „Sabatul vi se dă vouă, dar voi nu sunteţi predaţi sabatului.”[11]
Avem motive să credem că afirmaţia lui Iisus („sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul, pentru sabat”) depășea înţelesul pe care i l-au dat evreii două secole mai târziu. Când coroborăm această exprimare cu cealaltă afirmaţie: „Dacă aţi fi știut ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfe!», n-aţi fi osândit pe niște nevinovaţi” (Matei 12:7), este evident că Iisus accentuează mila, ca principiu de sine stătător, care urmărește binele oamenilor și împlinirea nevoilor lor. Sabatul a fost creat de Dumnezeu pentru binecuvântarea omului, nu ca un prilej de oprimare prin restricţii chinuitoare și nenecesare. Sfinţenia sabatului a fost stabilită de Dumnezeu ca o sursă de binecuvântare, nu de blestem. Iisus respinge șabat halakha (regulile de păzire a sabatului)[12] care împiedica „iubirea aproapelui” și împlinirea nevoilor lui. „Iisus a privit asemenea tradiţii umane ca restricţii fără sens, asociate poruncii a patra” a Decalogului.[13] Făcând acest lucru, Iisus nu s-a aflat niciun moment în opoziţie cu Scriptura – dimpotrivă, a arătat cum trebuie ea interpretată.
Ce înseamnă că Iisus este „Domn al sabatului”?
Probabil cel mai notoriu teolog care a crezut că în episodul ruperii spicelor în sabat avem de-a face cu o călcare de sabat a fost Martin Luther.[14] Apărându-i pe ucenici în acea ocazie, scria Luther, Iisus „a călcat sabatul și a zis: «Sabatul nu mă interesează. Eu sunt Domnul, și sabatul nu poate domni peste Mine.»”[15] În viziunea lui Luther, „Hristos respectă și nesocotește Legea lui Moise după bunul plac. […] Dacă El alege să-l urmeze pe Moise, este corect. Dacă El preferă să nu facă acest lucru, nu este greșit; căci El nu datorează nimic Legii, pentru că El este Domn al Legii și al sabatului. El are dreptul să-Și urmeze propria voinţă și plăcere, pentru că El este rege și baron.”[16] Luther considera, așadar, că Iisus nu se afla sub nicio obligaţie morală să acţioneze consecvent cu acţiunile divine din vechime, ci putea acţiona așa cum dorea, pentru că El era mai mare decât Legea.
Opinia lui Luther, construită în jurul interpretării pe care reformatorul a dat-o declaraţiei lui Iisus că El este Domn și al sabatului, intră în contradicţie, din păcate, cu precizarea clară a lui Iisus: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii; am venit nu să desfiinţez, ci să împlinesc. Adevărat vă spun: câtă vreme vor dăinui cerul și pământul, nu va trece nicio iotă sau frântură de literă din Lege înainte ca toate să se fi împlinit.” (Matei 5:17,18, EDCR). Dincolo de această reafirmare a valabilităţii universale a Legii lui Dumnezeu, avem și o altă dovadă că Iisus nu a gândit așa cum a crezut Martin Luther. Mai exact, ori de câte ori a fost acuzat că „nu ţine sabatul” (Ioan 9:16), Iisus nu a acceptat acuzaţia. El a răspuns în diferite feluri, arătând că vindecările nu sunt o călcare de sabat, că ucenicii Săi nu sunt vinovaţi și că sabatul trebuia înţeles diferit de cum era înţeles de farisei.
Eroarea lui Luther devine și mai evidentă atunci când reformatorul asociază porunca sabatului cu poruncile omenești și susţine că „fiecare creștin este stăpân peste sabat, mai exact peste toate poruncile, învăţăturile și rânduielile omenești”[17]. În contrast cu Luther, Calvin nu a văzut o anulare a sabatului în episodul culegerii spicelor.[18]
Dar ce a vrut atunci Iisus să spună când Și-a asumat titlul de „Domn al sabatului”? Nu există motive biblice să tragem concluzia că Iisus căuta să-Și justifice astfel dreptul de a călca sabatul. Iisus nu S-a proclamat mai presus de Lege, precum un „baron” care se poate excepta pe sine de la respectarea legii. Când S-a numit „Domn al sabatului”, Iisus a afirmat implicit că El nu era doar un Fiu al lui David, ci Unul mai mare decât David, că era mai mare decât sabatul și înainte de El. În același context, afirmase deja că este mai mare decât Templul. Toate aceste precizări subliniau împreună transcendenţa lui Iisus – El este Dumnezeu.[19] Ca Dumnezeu, Iisus era autoritatea supremă care (re)stabilea interpretarea corectă a sabatului – cea pe care Creatorul o intenţionase încă de la crearea lumii –, și nu liderii religioși care stabiliseră normele dreptului religios iudaic.
După Scripturi, ucenicii și Iisus nu au călcat sabatul
Încă din primele secole creștine, liderii și scriitorii creștini au susţinut că ucenicii nu au călcat sabatul în episodul culegerii spicelor de grâu. Irineu și Tertulian au admis că există motive aparente de controversă în pasaj: Irineu (d. 130 d.Hr.), unul dintre cei care-l cunoscuseră pe Policarp, discipolul evanghelistului Ioan, scria că „Legea nu le interzicea celor flămânzi în zilele de sabat să ia mâncarea care le era la îndemână; totuși, le interzicea să secere”[20]; Tertulian credea că „pregătirea mâncării”[21] prin frecarea spicelor este motivul pentru care fariseii și alţii după ei consideră că în pasaj avem de-a face cu o călcare de sabat. Totuși, atât Irineu, cât și Tertulian consideră că pasajul nu descrie o călcare de sabat, dacă ne raportăm la Scripturi. De aceea Iisus nu are nevoie să scuze comportamentul ucenicilor. Dimpotrivă, scria Irineu, Iisus „i-a îndreptăţit pe ucenicii Săi prin cuvintele Legii”[22], asimilându-i preoţilor care călcau sabatul doar aparent, pentru că în realitate slujba lor la Templu, în timpul sabatului, împlinea Legea. Tertulian nota la rândul său că Iisus „a menţinut onoarea”[23] sabatului în episodul cu spicele de grâu. Modul în care Iisus S-a raportat la sabat, conform lui Tertulian, nu contravine modului în care Dumnezeul Vechiului Testament (pe care-L numește Creator) S-a raportat la sabat.
Cu alte cuvinte, deși dintr-o perspectivă concentrată pe regulile dreptului religios iudaic, Iisus ar fi putut fi acuzat că a apărat încălcarea interdicţiilor asociate sabatului, din perspectiva modului în care Dumnezeu Însuși vede sabatul, Iisus nu S-a făcut vinovat de nicio călcare de sabat. Intervenţia Sa în favoarea binelui oamenilor (atât în cazul episodului culegerii spicelor, cât și în cazul vindecărilor din sabat) nu este o lucrare împotriva sfinţeniei sabatului. „Hristos nu a revocat sabatul în vreun fel, ci a păstrat legea lui și înainte, în cazul ucenicilor, când a făcut o lucrare pentru sufletul lor – căci le-a oferit confortul hranei unor oameni înfometaţi –, și acum, când îl vindecă pe omul cu mâna uscată.”[24]
Concluzie
Pasajele biblice analizate în acest articol ne arată că Iisus nu a desfiinţat sabatul, ci, din contră, a fost preocupat să corecteze înţelegerea greșită a sabatului și să restabilească maniera corectă în care acesta trebuia respectat. Nu întâmplător, toate cele șase controverse legate de sabat prezentate în evanghelii au în vedere doar două tipuri de situaţii, din care reiese o concluzie comună – împlinirea unor nevoi umane fundamentale ale oamenilor nu constituie călcare de sabat[25]. Cinci dintre aceste controverse sunt provocate de vindecările în sabat[26], în timp ce într-o situaţie controversa se creează din pricina unei alte nevoi de bază – foamea. În niciun alt context, Iisus nu a fost acuzat că a călcat sabatul.[27] Ţinând cont că, după cum a explicat Iisus, acţiunile asociate vindecărilor sau acţiunea ucenicilor de a rupe spice nu au reprezentat călcări de sabat, rezultă că Iisus nu a făcut nimic de-a lungul întregii Sale vieţi care să calce porunca biblică a sabatului. Teza că Iisus ar fi călcat sabatul pentru că a intenţionat să-l desfiinţeze nu are deci susţinere în evanghelii.
Norel Iacob crede că modul în care Iisus s-a raportat la sabat aduce lumină și claritate asupra valorii veșnice a acestui memorial și semn pe care Dumnezeu l-a așezat între Sine și creaturile Sale.
