Răsplata este un concept care ascunde o lume de bucurii, satisfacţii, emoţii plăcute și împliniri. Este corelată, de obicei, cu ceea ce facem, ce spunem, ce suntem etc. Este, prin urmare, expresia valorii sinelui în relaţie cu lumea care ne înconjoară. Răsplata poate fi însă umbrită de trăiri dureroase atunci când există o perioadă lungă de așteptare înainte de împlinire și devine strigăt de revoltă atunci când comparaţia scoate la iveală evaluări incorecte sau nedreptăţi.
Nedreptatea pare să fie ridicată la nivel de normă divină în parabola lucrătorilor viei din Evanghelia după Matei.
Șanse egale și chiar mai mult
„Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis-de-dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă şi voi în via mea“, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul“. Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă, şi le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?“ Ei i-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.“ „Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi veţi primi ce va fi cu dreptul.“ (Matei 20:1-7)
Parabola se referă la Împărăţia cerurilor și arată disponibilitatea lui Dumnezeu de a salva fără deosebire pe oricine dorește.
În lumea concretă, concepută de om, o astfel de ofertă nu există. Parabola intrigă însă în partea a doua, când bunăvoinţa din introducere este contrazisă de nedreptatea legată de felul în care este oferită răsplata.
Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători, şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.“ Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului, şi ziceau: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.“ Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?“ Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. (Matei 20:1-16)
Răsplată și dreptate pe criterii de familie
Ken Grenda este, cu siguranţă, unul dintre cei mai buni şi mai generoși şefi. Acesta a obţinut în urma unei tranzacţii 400 de milioane de dolari australieni pentru afacerea de familie, dar nu s-a gândit doar la el. Angajaţii lui au fost pur şi simplu şocaţi când au fost răsplătiţi cu prime de până la o sută de mii dolari. În total, primele s-au ridicat la suma de 16 milioane de dolari. Mai mult decât atât, Grenda s-a asigurat că toţi angajaţii săi îşi vor păstra locurile de muncă. Bărbatul a vândut compania cu o clauză ce prevedea ca toţi cei 1 800 de foşti angajaţi ai săi să îşi păstreze locul de muncă.
Se pare că în toţi cei 66 de ani pe care Ken Grenda i-a petrecut alături de angajaţii companiei sale, toţi subalternii au fost trataţi egal, ca şi cum ar fi făcut parte din familie.[1]
Cazul Ken Grenda aruncă lumină asupra modului în care trebuie citită parabola lui Iisus. Perspectiva ei suprinzătoare în ceea ce privește răsplata și dreptatea devine, prin comparaţie cu istoria lui Ken Grenda, mai ușor de înţeles. Atitudinea angajatorului din pildă se naște dintr-un alt tip de relaţie, diferită de cea de felul angajat-angajator, din relaţia de tip familie. Auguste Comte postula că familia este aceea care îl determină pe om să treacă de la egoism la altruism. În familie, dreptatea distribuirii răsplăţilor nu se bazează pe cantitate, ci pe calitate, pe atitudine, uneori doar pe apartenenţa la familie (nevoile sunt împlinite în ciuda nevredniciei, în virtutea dragostei necondiţionate). Un bebeluș are același drept la iubire, la hrană, îmbrăcăminte, în raport cu fraţii mai mari, deși, cantitativ, contribuţia lui materială la bunăstarea familiei este diferită. În familie lucrurile se întâmplă altfel și nu trebuie să uităm că „toţi suntem copii ai unei mari familii“, după cum nota Sfântul Ioan Gură de Aur.
Nu după merite
La 13 ani, James Harrison a suferit o operaţie importantă la piept, având nevoie de 12 litri de sânge! După operaţie și recuperare, care a însemnat alte trei luni de spitalizare, Harrison a realizat importanţa donării de sânge și a jurat să facă asta imediat ce va avea voie, la 18 ani. Cu toate că avea o teamă groaznică de ace, Harrison a strâns din dinţi și s-a ţinut de cuvânt. Ce a urmat e un adevărat miracol – medicii au descoperit în sângele lui un anticorp care îi vindecă pe copii de o boală numită Rhesus, ce provoacă anemie, leziuni cerebrale și chiar moartea! Realizând ce poate să facă cu acest dar, Harrison a continuat să doneze sânge, deși recunoaște și în prezent că nu suportă acele şi durerea. Au trecut 59 de ani de atunci, iar James Harrison continuă să doneze sânge, de 33 de ori pe an, și este hotărât să o facă „până când nu voi mai fi capabil sau până ajung la numărul magic 1111 – care vine mai repede“. Este poreclit „omul cu braţul de aur“. Până acum a donat de 1040 de ori, iar calculele estimative arată că 2,4 milioane de copii au fost salvaţi de darul său neobișnuit. Harrison a făcut cunoştinţă cu mai mulţi oameni pe care i-a salvat.[2]
Generozitatea lui Harrison nu are nimic de-a face cu meritele celor care au beneficiat de ea, precum generozitatea stăpânului viei, care-L reprezintă pe Dumnezeu, nu are nimic de-a face cu vreo obligaţie sau datorie. Ea este o mână de ajutor întinsă din iubire necondiţionată.
Exact această nuanţă a fost observată și subliniată de apostolul Pavel atunci când a întrebat: „Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?“ (Romani 2:4). A răsplăti după bunătatea Sa și după nevoia fiecăruia este o caracteristică importantă a lui Dumnezeu.
Egalitatea șanselor, oferită de Dumnezeu tuturor oamenilor, nu este o nedreptate, ci este un motiv de bucurie. Durata slujirii nu trebuie privită ca merit, ci ca privilegiu. Faptul că astfel Dumnezeu ne integrează în familia sa plasează relaţia noastră cu El și relaţia dintre noi pe coordonate noi, diferite de cele cu care ne-am obișnuit. Dumnezeul dreptăţii pare nedrept doar într-o înţelegere pătată de egoism. De fapt, adevărul e că Dumnezeu este nedreptăţit de înţelegerile noastre viciate de experienţa păcatului.
Despre Dumnezeu, dar și despre noi
Albert Einstein era convins că „omul începe să trăiască atunci când începe să trăiască pentru alţii“.
Se apropia ziua tatălui ei, așa că micuţa Riley Christensen s-a așezat lângă mama ei, Lynn, în faţa calculatorului. Știau deja ce o să cumpere: o bicicletă. Trebuia doar să aleagă modelul și să găsească cel mai bun preţ. Din link în link, căutarea le-a dus la un clip video care prezenta Project Mobility, o iniţiativă care promova bicicletele construite special pentru persoanele cu dizabilităţi.
Riley era captivată! Clipul arăta chipurile încântate ale celor care mergeau cu o astfel de bicicletă: victimele unor accidente, veterani, copii cu dizabilităţi – inclusiv băieţelul fondatorului acestui proiect, care suferea de paralizie din naștere.
„O să cumpăr și eu o bicicletă pentru un copil care are nevoie“, i-a spus micuţa mamei ei, care privea pragmatic la preţul de până la 4 000 de dolari al unui model. Dar Riley nu s-a lăsat.
A scris câte un mesaj către 75 de rude și prieteni în care le spunea „cât de tare e ca un nene să facă biciclete pentru copiii care nu pot să meargă“ și le cerea o donaţie. După doar trei zile, Riley a început să primească cecuri. Vestea strângerii de fonduri s-a răspândit rapid și tot mai multe donaţii s-au adunat până când, în preajma Crăciunului, fetiţa avea în cont 12.000 de dolari.
În Ajun, Riley s-a îmbrăcat în Moș Crăciun și a livrat bicicletele către trei copii cu dizabilităţi: Ava, Rose și Jenny. Cu Ava a rămas prietenă și s-au tot plimbat cu bicicletele. „Când mă dau cu bicicleta, îmi place să gonesc, să transpir și să simt vântul“, spunea Riley. „Așa și Ava. Dă din braţe, nu din picioare, dar chiar zboară.“ Riley s-a hotărât să strângă anual bani. „Vreau ca și alţi copii să simtă vântul în faţă.“[3]
Pilda lucrătorilor viei nu vorbește doar despre Dumnezeul șanselor egale, ci, implicit mai are un mesaj care ne afectează profund: satisfacţia autentică și deplină nu vine din a avea mai mult decât cel de lângă tine sau din a avea în detrimentul lui, ci vine mai ales din bucuria aproapelui.
