„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:21)
Rugăciunea aceasta a lui Iisus a constituit, odată cu trecerea timpului, unul din cele mai controversate și mai atractive subiecte ale credinţei creștine. Să fim una? Ce poate însemna acest deziderat în climatul actual, în care sunt înregistrate zeci de mii de organizaţii și biserici care se declară creștine? Fără îndoială, este un ideal dumnezeiesc, dar cum se poate realiza el?
Nivelul divizării actuale indică o biserică creștină aflată mai departe decât oricând de împlinirea rugăciunii lui Iisus. Cine este de vină? A fi „una“ poate cumva să însemne altceva decât gândim sau credem noi? Foarte posibil, așa cum s-a dovedit și în multe alte cazuri; cel mai spectaculos fiind cazul poporului Israel la venirea lui Mesia.
Cuvintele „ecumenic“ și „ecumenism“ vin din grecescul oikumene, care, literal, se traduce prin „întreaga lume locuită“. Imaginea biblică a unirii credinţei și a credincioșilor merge însă mult mai departe. Ea vorbește despre un ecumenism care include poporul lui Dumnezeu de pe planeta noastră în marea simfonie a închinării universale, care trece cu mult dincolo de frontierele spaţiului și timpului erei creștine, după cum sugerează Biblia: „V-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.“[1] Mai mult decât atât, Biblia mărturisește că acesta era și este, de fapt, planul lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.“[2] In lumina rugăciunii Lui, cei doi (Israel și neamurile) au fost făcuţi una[3] și în El „nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi“[4]. Ca un grand finale, cartea Apocalipsei prezintă acest plan al lui Dumnezeu împlinit la scară cosmică: „Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând: «Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!»“[5] Așadar, avem de-a face cu un plan grandios al lui Dumnezeu, care este răspunsul la rugăciunea lui Iisus.
Mijlocul de care Se folosește El pentru împlinirea acestui deziderat dumnezeiesc este nimic altceva decât sângele crucii Lui
Ce înseamnă deci a fi „una“, în lumina cuvintelor lui Iisus? Cum se manifestă acest lucru și care este esenţa lui? Să ne întoarcem la rugăciunea lui Iisus: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.“[6] Reiese din acest text că natura unităţii care face obiectul rugăciunii lui Iisus este aceea a legăturii dintre El și Tatăl. Acest „una“ pentru care Se roagă Iisus în dreptul nostru este deci manifestarea iubirii dumnezeiești de care ne bucurăm la nivelul relaţiilor dintre noi, dintre noi și Dumnezeire și dintre noi și lumea creată. Însemnătatea unirii noastre în lumina rugăciunii lui Iisus este atât de mare încât, pentru a ne aduce la această stare, Iisus investește în noi tot ceea ce e mai înalt și mai sfânt – slava lui Dumnezeu cu care a fost El îmbrăcat: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una.“[7] Mijlocul de care Se folosește El pentru împlinirea acestui deziderat dumnezeiesc este nimic altceva decât sângele crucii Lui. Ecoul unirii pentru care Se roagă Iisus este de fapt biruinţa întregii Lui lucrări pe pământ, care este legată tocmai de împlinirea rugăciunii Sale pentru unitatea credincioșilor: „Eu în ei şi Tu în Mine –, pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.“[8]
Aceste două mari biruinţe ale lui Dumnezeu – câștigarea lumii la credinţa în Mântuitorul și câștigarea ucenicilor Lui la credinţa în iubirea lui Dumnezeu – stau în balanţă și depind nemijlocit de împlinirea rugăciunii lui Iisus: Te rog ca toţi să fie una. Sunt cutremurat în adâncul fiinţei mele de însemnătatea fără egal a cererii lui Iisus, la gândul lucrurilor care depind de noi pentru a fi „una“, așa cum S-a rugat Iisus. Acesta este ecumenismul lui Dumnezeu, acela pentru care S-a rugat Iisus, și El nu Se va odihni până nu îl va instala în toată creaţia „iarăși“ („spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile“[9]). Cuvântul „iarăși“ ne spune că această stare de lucruri a fost înainte de păcat în creaţia lui Dumnezeu și că iarăși va fi deplină în Iisus.
Aceste două mari biruinţe ale lui Dumnezeu – câștigarea lumii la credinţa în Mântuitorul și câștigarea ucenicilor Lui la credinţa în iubirea lui Dumnezeu – stau în balanţă și depind nemijlocit de împlinirea rugăciunii lui Iisus: Te rog ca toţi să fie una.
Dorinţa lui Iisus după unitate, acel „una“ al Său, este privită, înţeleasă și aplicată într-o foarte largă varietate de sensuri. În afară de aplicaţiile locale și personale, asistăm la eforturi concertate și susţinute, de o mai mică sau mai mare anvergură. Între acestea, cel mai remarcabil efort este cunoscut sub numele de „mișcarea ecumenică”, ce cuprinde diferite organizaţii, cum ar fi Consiliul Mondial al Bisericilor și o mulţime de alte iniţiative. Ele toate sunt lăudabile și de apreciat în lumina intenţiei lor declarate. Rămâne însă de înţeles în lumina Evangheliei dacă aceste iniţiative aspiră la finalul dumnezeiesc descris anterior și dacă natura, căile și mijloacele de care se folosesc sunt de inspiraţie biblică.
Ceea ce noi numim azi „ecumenism” se regăsește, în diversele lui forme reprezentative, în imaginea prezentată de rugăciunea lui Iisus? Ceea ce noi numim azi „mișcarea ecumenică” are o natură similară cu rugăciunea Mântuitorului și este ea animată de aceleași motive? Este împlinirea cuvintelor lui Iisus obiectivul ei suprem? Răspunsurile la aceste întrebări sunt cruciale.
În primul rând, una dintre condiţiile apartenenţei la mișcarea ecumenică este renunţarea la orice lucrare de împărtășire a convingerilor și înţelegerii la care cineva a ajuns, pentru a se evita astfel orice formă de migrare teologică. Prin impunerea acestei condiţii, mișcarea ecumenică e în pericol să nege tocmai obiectivul suprem al unităţii credincioșilor, obiectiv care va face în final ca lumea să creadă în trimiterea divină a lui Iisus. Adevăraţii ucenici ai lui Iisus au primit însărcinarea împărtășirii cunoștinţei și credinţei tocmai de la Domnul Iisus. „De cine să ascultăm?“, ar întreba apostolii. Mărturisirea, împărtășirea credinţei în Iisus nu include nicio formă de constrângere sau impunere și nu implică niciun fel de restricţii în ce privește creșterea în credinţă prin adoptare sau primire. A renunţa la convertire după însărcinarea Evangheliei nu reprezintă, în sine, tocmai o formă de convertire, de această dată în ceva contrar scopului originar desemnat de întemeietorul și susţinătorul credinţei? A lăsat Iisus să se înţeleagă că a fi „una“ înseamnă de fapt a nu mai fi ce ești? A fi „una“ cu cine sau cu ce? Care este punctul de convergenţă în jurul căruia trebuie să devenim „una“? Acest fel de ideologie pare a fi mai degrabă produsul sloganului: „Să vorbim și să gândim toţi la fel“, fără să ni se spună la fel cu cine.
Este felul de unitate impus de ideologia comunardă și ulterior comunistă și rezultatele sale se văd și se vor vedea în rănile și cicatricile lumii pentru mult timp de acum înainte. „Egalitatea“ și „fraternitatea“ sunt în mod normal precedate de „libertate“. Cum s-ar fi putut instaura egalitatea și fraternitatea într-o societate a cărei caracteristică centrală a fost tocmai aceea că l-a lipsit pe om de libertate?
Putem, și este absolut necesar, să fim una în lupta pentru marile valori legate de viaţă și de obiectivele existenţiale semnificative, dar acest lucru nu înseamnă nicidecum dizolvarea identităţii, a varietăţii și a diferenţei. Tocmai aceste caracteristici provoacă omenirea, în general, și biserica, în particular, la mișcare și la dezvoltare și condiţionează reușita marilor valori ale binelui și frumosului și, de asemenea, calitatea vieţii. Funcţionând ca un fel de topitorie a varietăţii credinţei, mișcarea ecumenică neagă și anulează tocmai contribuţia individuală la binele general pe care îl afirmă. Este un proces pe care profesorul George Knight îl numește neutering, „sterilizare“.
A lăsat Iisus să se înţeleagă că a fi „una“ înseamnă de fapt a nu mai fi ce ești? A fi „una“ cu cine sau cu ce? Care este punctul de convergenţă în jurul căruia trebuie să devenim „una“? Acest fel de ideologie pare a fi mai degrabă produsul sloganului: „Să vorbim și să gândim toţi la fel“, fără să ni se spună la fel cu cine.
Absolut logic și bine primit în faţa unor primejdii și ameninţări la adresa valorilor vieţii și ale societăţii, demersul de unire a eforturilor nu este un lux sau o comoditate, ci este supravieţuire. Izolarea diferitelor biserici și confesiuni de teama ecumenismului greșit înţeles este tot atât de rea ca și greșit înţeleasa unire prin anularea identităţii. Lipsa de cooperare dintre biserici și confesiuni în ceea ce constituie binele comun a dat o șansă cu totul nedorită răului, așa cum se vede el azi în lume. Știm că pentru avansarea răului în lume nu este nevoie să faci răul, ci doar să nu faci binele, fiindcă răul va prinde imediat prilejul și îl va folosi la maximum. Unirea eforturilor trimite instinctiv la idea de colegialitate sau de parteneriat, aspecte care stau la baza întregii activităţi de pe pământ. Colegialitatea și parteneriatul sunt și trebuie să fie formele de asociere a diferitelor confesiuni, biserici sau organizaţii, unite prin obiectivul lor comun – calitatea vieţii, a mediului natural, a mediului social, politic sau economic, pentru valori de familie sau de educaţie, pentru respectarea drepturilor și libertăţilor generale.
Aceste forme de luptă comună pentru binele comun nu impun și nu presupun niciodată pierderea identităţii sau a contribuţiei specifice la binele și la progresul omenirii. Este un risc și o culpă, în același timp, a trăi izolat și indiferent în faţa problemelor cu care se confruntă aproapele tău. E nevoie de ajutorul tău când el este căzut și cere ajutor, după cum și tu vei striga după ajutorul lui într-o situaţie asemănătoare. Cetatea antică Lais, care era locuită de „un popor liniștit“ (neimplicat), comite păcatul grav al izolării și nepăsării, fără să știe că într-o zi o va costa existenţa și că de fapt acest păcat era, în sine, o formă de sinucidere. Atunci când a fost atacată, după cum nici ea nu a izbăvit pe nimeni, „nimeni n-a izbăvit-o“ fiindcă „locuitorii ei n-aveau nicio legătură cu alţi oameni”[10].
În Atlanta, de pildă, ca și în multe alte părţi ale lumii, diferite biserici ne-am adunat și am demonstrat împreună pentru ca familia Bodnariu să-și recupereze copiii luaţi în custodie de statul norvegian. Această luptă dreaptă și comună nu a fost împiedicată de varietatea convingerilor noastre de natură spirituală și, la rândul ei, lupta noastră comună nu a afectat negativ aceste convingeri. Unirea pentru care S-a rugat Iisus se realizează, paradoxal, nu pe baza renunţării la convingerile sincere și bine intenţionate, ci tocmai pe baza respectului faţă de aceste convingeri ale aproapelui. Acesta este acel „una“ pentru care S-a rugat Iisus și nu se realizează prin eliminarea diferenţelor, ci tocmai în ciuda prezenţei acestor diferenţe, având în centru nu ceea ce este diferit, ci ceea ce este esenţial și determinant, pe Cel care „din doi a făcut unul“[11].
Funcţionând ca un fel de topitorie a varietăţii credinţei, mișcarea ecumenică neagă și anulează tocmai contribuţia individuală la binele general pe care îl afirmă. Este un proces pe care profesorul George Knight îl numește neutering, „sterilizare“.
Marele principiu al cunoașterii cuiva după roadele sale se constituie într-un test potrivit și în cazul acestui subiect. Ce fel de oameni produc criteriile de încorporare practicate de mișcarea ecumenică de azi, prin care omul este chemat să declare renunţarea la adevărul despre sine și să-i condamne pe cei care nu o fac? Sau: Ce fel de oameni am deveni noi dacă am aplica și ne-am supune condiţiilor de participare? Ar reflecta mărturia noastră formală mărturia cugetului nostru sau ar cauza un fel de suferinţă schizofrenică? Starea aceasta de lucruri a produs o generaţie cameleonică. Ea nu este nici rece, nici în clocot și șchioapătă de amândouă picioarele, în timp ce se străduiește să ajungă la destinaţia desemnată de Dumnezeu.
Aceste roade vorbesc despre pom și natura lui. În timpul lui Pavel, credincioșii tindeau să se izoleze pe baza atașamentului faţă de o persoană sau de alta reprezentând diferite orientări în credinţă și pierzând astfel din vedere esenţialul. Pe aceștia Pavel îi numește oameni „lumești“: „Când unul zice: «Eu sunt al lui Pavel!» şi altul: «Eu sunt al lui Apolo», nu sunteţi voi oameni de lume? Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Niște slujitori ai lui Dumnezeu prin care aţi crezut; şi fiecare, după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, aşa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care face să crească.“[12]
Împrăștierea și divizarea bisericii lui Hristos pe diverse criterii sunt văzute drept distrugerea templului lui Dumnezeu și au ca rezultat nimicirea: „Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteţi voi.“[13] Aceste stări de lucruri au creat între ucenici un spirit de superioritate însoţit, natural, de înjosirea aproapelui, pentru care a murit Hristos. Exclusivismul de tip iudaic este tot atât de vinovat ca și un inclusivism orb sau prin denaturare. „Nimeni să nu se fălească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre“[14], îi îndeamnă apostolul. El proclamă apartenenţa la Hristos și, prin El, la Dumnezeu ca fiind suprema și general accesibila virtute: „Fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.“[15]
Marele principiu al cunoașterii cuiva după roadele sale se constituie într-un test potrivit și în cazul acestui subiect. Ce fel de oameni produc criteriile de încorporare practicate de mișcarea ecumenică de azi, prin care omul este chemat să declare renunţarea la adevărul despre sine și să-i condamne pe cei care nu o fac?
Cei doisprezece ucenici care Îl urmau pe Iisus erau douăsprezece persoane diferite și totuși „una“ în mărturisirea lor: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!“[16] Procesul care a dus acum mai bine de 150 de ani la nașterea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea este o bună ilustraţie în această privinţă. Oameni din toate credinţele, într-un climat de respect și preţuire, au venit din toate confesiunile creștine și s-au înfrăţit în jurul speranţei că Iisus urma să revină curând. Nu ne permite spaţiul nici măcar să enumerăm diversitatea convingerilor și practicilor lor. Ceea ce nicio ideologie din lume nu ar fi putut face a făcut tocmai „fericita noastră nădejde“[17]: i-a unit pe acești oameni. Pavel sau Chifa, sau Apolo nu poate uni biserica lui Hristos. Cel mult ei o pot dezbina. Singurul care poate cu adevărat împlini propria Sa rugăciune este Domnul, atunci când iubirea pentru El domnește și subjugă inima și firea.
Atunci când El este cu adevărat Domn și Mântuitor, diferenţele de convingeri, departe de a fi o piedică sau un motiv de denigrare, devin un capital preţios și un mijloc unic de creștere și dezvoltare. Unirea pentru care s-a rugat Iisus se îndreaptă într-adevăr spre „unirea credinţei și a cunoștinţei Fiului lui Dumnezeu“, spre „starea de om mare“, spre „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“[18]. Succesul acestei întreprinderi a lui Dumnezeu se găsește tocmai în centralitatea cunoștinţei Fiului lui Dumnezeu și a credinţei în mesajul Lui: Dumnezeu este iubire. Nu avem aceeași înţelegere și e cumva normal și chiar benefic în paradigma dezvoltării, dar căutăm să-L înţelegem pe Același Fiu al lui Dumnezeu: „Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel.”[19]
Cum rămâne cu diferenţele? „Dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privinţă.“[20] A fi desăvârșit nu înseamnă a-ţi idolatriza înţelegerea și nici a-ţi impune părerea asupra altuia, ci a încredinţa această lucrare lui Dumnezeu. „Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârșiţi.“[21] Desăvârșirea de care vorbește Scriptura aici este să respecţi pe Dumnezeu ca autoritate finală atât în dreptul tău, cât și în dreptul celui de lângă tine și să respecţi cugetul sau conștiinţa omului de lângă tine ca pe un domeniu sacru.
Unirea pentru care S-a rugat Iisus se realizează, paradoxal, nu pe baza renunţării la convingerile sincere și bine intenţionate, ci tocmai pe baza respectului faţă de aceste convingeri ale aproapelui
A fi una nu înseamnă înregimentare sau recrutare. Adunarea tuturor oamenilor la un loc sau unanimitatea, fie de voturi, fie de mărturisire, nu este nici pe departe o virtute. Ceea ce îi dă valoare pozitivă sau negativă este scopul care stă în spatele acţiunii de a „uni“ oamenii și obiectivul spre care este îndreptată această acţiune. Nu numai că scopul nu scuză mijloacele, ci înseși mijloacele vorbesc cu voce tare despre scop. Pentru mintea care gândește și pentru ochii care văd, căile și mijloacele prin care se încearcă înfăptuirea unui asemenea deziderat devin lentila prin care se văd clar natura și originea unei astfel de întreprinderi. Cartea Apocalipsei surprinde câteva aspecte de mare semnificaţie ale ideii de unire și unitate, aspecte manifestate în unele dintre cele mai descurajante întreprinderi spirituale: „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte.“[22] „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina (…)“[23] „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.“[24] Faptul că acești oameni sunt „toţi“ nu este o virtute în sine și nici vreun bine, fiindcă motivul pentru care ei sunt „toţi“ este unul diabolic. Așadar unirea și unitatea sunt preţioase doar atunci când există și sunt făcute de dragul Domnului și spre slava Lui. Orice altceva nu este unitate, ci sclavagism, iar aceeași carte a Apocalipsei spune: „Cine duce pe alţii în robie va merge și el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea și credinţa sfinţilor.“[25] Majoritatea nu reprezintă un semn al adevărului și minoritatea nu înseamnă inferioritate. Ceea ce stă în spatele acestor lucruri este de fapt indicatorul și ceea ce le dă valoare. Tinerii din faţa chipului din câmpia Dura erau doar trei și ceilalţi erau „toţi“, dar aceasta nu a schimbat cu niciun chip adevărul sau valorile.
Ispitirea din pustie nu a avut ca obiectiv eliminarea lui Iisus, ci ceva cu mult mai grav. Satana a încercat să-L încorporeze pe Iisus și să facă din El cel mai eficient mijloc al distrugerii de Sine și a propriei lucrări. El a încercat să prevină jertfa lui Iisus nu prin eliminare, ci printr-o încorporare coruptă, prin cea mai perversă și, în același timp, cea mai deplorabilă încercare de mituire: „Închină-te mie și îţi voi da toate acestea”, Îi sugerează el. Esenţa luptei lui Iisus cu răul nu este împotrivirea, ci ignorarea, desfiinţarea: pentru El răul nu avea fiinţă. O astfel de propunere satanică îi este, de altfel, adresată și astăzi oricărei fiinţe umane de sub cer și, cu toate că ea vine sub diferite forme, esenţa rămâne aceeași. Poziţia credinciosului faţă de o astfel de propunere este pe deplin justificată de ceea ce a spus un om al lui Dumnezeu la propunerea diavolului de a semna împreună o declaraţie de intenţie. Acesta îi răspunde fără echivoc: „Alături de tine nu îmi pun semnătura nici pe un document care prevede credinţa în Dumnezeu.“
În paralel cu înregimentarea diverselor confesiuni și biserici creștine, mișcarea ecumenică are în vedere înregimentarea tuturor religiilor sub sigla marelui și binecuvântatului obiectiv al păcii și salvării planetei. După încorporarea confesiunilor creștine se ţintește la încorporarea religiilor lumii în același conglomerat. Cum ar urma să arate creștinismul într-un astfel de amalgam? Având în vedere că el este singurul care îi prezintă lumii ideea de har, dacă este dezbrăcat de chemarea aceasta, cine va mai prezenta oferta lui Dumnezeu? Vom trăi într-o lume fără har? Nu ar fi cumva acesta chiar iadul despre care se vorbește?
La aniversarea a 500 de ani de la marea revoluţie luterană, cuvintele lui Aristotel din Etica nicomahică sunt tot la fel de pline de sens: Amicus Plato sed magis amica veritas! (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul!).