Tot mai prezent în discursul contemporan, termenul self-care desemnează preocuparea pentru nevoile și echilibrul personal. Sub deviza: „Iubește-te pe tine însuţi!”, această cultură a grijii personale pretinde că deschide drumul spre iubirea autentică a celorlalţi.
Termenul self-care, „îngrijire/grijă de sine”, a ajuns să aibă o paletă uluitoare de semnificaţii, înglobând practic orice acţiune prin care se urmărește împlinirea unei nevoi proprii. Îngrijirea de sine se referă la conștientizarea limitelor și nevoilor proprii și la alegerea lucrurilor care ne clădesc sănătatea fizică, emoţională și mintală, iar gama de activităţi prin care putem atinge acest obiectiv pare să fie inepuizabilă. Practic, a avea grijă de tine poate însemna orice, de la o vacanţă de lux la o baie cu sare parfumată în cada proprie și de la alergatul de seară la răsfăţul cu o ciocolată cremoasă.
Conceptul self-care a câștigat popularitate recent, dar în anii ’60-’70 acesta era un concept pur medical, referindu-se la adoptarea unor obiceiuri sănătoase de către pacienţii care aveau nevoie de îngrijire pe termen lung.
Mesaje precum: „Așază-te în capul listei cu lucruri care trebuie făcute, și toate celelalte lucruri se vor așeza la locul lor!”; „A te îngriji de tine nu e un act egoist” sau „A avea grijă de tine reprezintă o necesitate, nu un lux” sunt foarte populare. „All you need is love”, vorba cântecului trupei The Beatles. Dezvoltând mesajul pe care îl comprimă un singur vers, John Lennon spunea că avem nevoie să învăţăm cum să ne iubim „în toată gloria și imperfecţiunea noastră”, dacă dorim să ne dezvoltăm capacitatea de a-i iubi pe alţii. Un mesaj pe care-l regăsim – ușor cosmetizat – în învăţături care își revendică obârșia în adevărul biblic.
Self-care: scurtă istorie a conceptului de îngrijire de sine
Conceptul self-care a câștigat popularitate recent, dar în anii ’60-’70 acesta era un concept pur medical, referindu-se la adoptarea unor obiceiuri sănătoase de către pacienţii care aveau nevoie de îngrijire pe termen lung. Ideea s-a extins ulterior la profesiile cu risc de epuizare emoţională, pe premisa că grija faţă de sine este esenţială pentru o abordare corectă a problemelor celorlalţi.
Institutul Esalen din California este considerat locul de naștere al mișcării moderne de wellness, promovând dezvoltarea potenţialului uman și medicina alternativă, notează Shahidha Bari, profesoară la Universitatea de Arte din Londra. Fondat în anii ’60 de doi absolvenţi ai Universităţii Stanford, Michael Murphy și Dick Price, institutul a devenit în următorii ani un centru care promova credinţe și practici ale mișcării New Age.
Contracultura și mișcările pentru drepturi civile au contribuit la răspândirea ideilor despre self-care, inclusiv prin iniţiative ale femeilor și comunităţilor afro-americane pentru sănătate.
Astfel self-care a evoluat dintr-un concept medical într-o mișcare multidimensională de wellness, orientată spre alegerea conștientă a unui stil de viaţă sănătos. Evenimentele recente, precum atacurile de la 11 septembrie, alegerile din 2016 și pandemia, precum și suprasolicitarea și tehnologia, au accentuat interesul pentru îngrijirea de sine.
Iubirea de sine – slogan secular sau sfat biblic?
Nu este nimic greșit să facem mișcare, să dormim suficient, să mâncăm sănătos, să punem limite sănătoase între noi și ceilalţi și să ne implicăm în activităţi care ne hrănesc fizic, intelectual și spiritual. Totuși mantra îngrijirii de sine așa cum e promovată de societatea modernă este aceea că suntem bine exact așa cum suntem, scrie autoarea Katherine Ladd. Dacă ne-am iubi îndeajuns de mult încât să ne placă ceea ce vedem în interiorul nostru, atunci multe dintre problemele noastre ar dispărea – acest mesaj promite să rezolve probleme reale precum depresia, frustrarea sau epuizarea, dar nu reușește altceva decât să ne distragă de la ele. Trebuie să avem grijă de mintea și de trupul nostru pentru că ele sunt darurile Creatorului, nu pentru că ne putem repara singuri. Tocmai de aceea practicile care converg spre o îngrijire de sine sănătoasă ne vor menţine vie recunoștinţa faţă de Dătătorul lor.
Mesajul: „Ești suficient!” este reconfortant și adesea promotorii lui sunt bine intenţionaţi, observă scriitoarea Aimee Joseph, subliniind că apreciază eforturile de a corecta o cultură care glorifică frumuseţea, performanţa și perfecţiunea. Totuși acest mesaj eșuează inevitabil pentru că trece cu vedere atât daunele pe care păcatul le-a adus omului, cât și frumuseţea și perfecţiunea care sunt atribuite prin Iisus Hristos copiilor Lui. Atunci când admitem că nu vom fi niciodată suficient de buni în această lume a păcatului, putem să ne agăţăm de singurul care are puterea de a ne schimba după asemănarea Lui. De fapt, acesta este adevărul pe care îl devoalează Scriptura: nu suntem suficienţi în noi înșine, dar suntem mai mult decât suficienţi în El, punctează Joseph.
Mișcarea self-care marșează pe ideea că „merităm” să avem grijă de noi și că, în general, merităm să ne iubim pe noi înșine suficient cât să avem grijă de noi în moduri care ne aduc bucurie. Există însă mai multe moduri de a ne iubi pe noi înșine, scrie Grace Liu într-un articol care analizează faţetele iubirii de sine.
Îndemnul: „Iubește-te pe tine însuţi!” izvorăște dintr-o concepţie budistă asupra naturii noastre umane, susţine Liu. Ai putea căuta în întreg universul o persoană demnă de iubirea ta și nu vei găsi pe cineva care s-o merite mai mult decât o meriţi tu însuţi, spunea Buddha. O învăţătură pe care o regăsim, măiestru ambalată, în multe discursuri creștine care încearcă să atașeze o a treia poruncă celor date de Iisus în Matei 22:34-40 – „«Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. […] Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii.”
O viziune nebiblică asupra iubirii de sine ne lasă nesatisfăcuţi, dar și nesfinţiţi atunci când respingem mesajele pe care ni le trimite conștiinţa. Hristos ne invită să venim la El așa cum suntem, nu să rămânem în starea în care ne aflăm. Avem nevoie să ne privim în oglinda corectă, ieșind din coloana oamenilor „iubitori de sine” mai degrabă decât „iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-5) și acceptând dragostea copleșitoare a lui Dumnezeu.
A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi este cu totul altceva decât a-i iubi pe alţii după ce ai reușit să te iubești pe tine însuţi, punctează terapeutul creștin Doug Britton. Face parte din natura noastră umană să ne iubim – în esenţă, să dorim tot ce este mai bun pentru noi –, iar acest interes faţă de binele nostru străpunge chiar și coaja comportamentelor autodistructive sau a percepţiilor negative despre sine. Iubirea aproapelui presupune urmarea aceleiași direcţii: ceea ce ni se cere este să fim preocupaţi de binele semenilor, să-i ajutăm în nevoile lor, în loc să ne repliem asupra nevoilor proprii.
De la iubirea de sine la iubirea după modelul lui Iisus
Atunci când începem să descurcăm iţele complicate ale iubirii de sine concentrându-ne în mod nesănătos asupra nevoilor, dorinţelor, realizărilor noastre, pornim pe un drum care sfârșește, mai devreme sau mai târziu, într-o fundătură. Cu cât ne concentrăm însă mai mult pe dragostea lui Dumnezeu, cu atât ne găsim sensul și rostul într-o lume fără indicatoare. Suntem eliberaţi de presiunea comparaţiei, de nevoia de a ţine pasul cu ceilalţi, de iluzia că ne putem elibera de poveri descătușând puterea care stă ascunsă în noi, ca și de pretenţia că merităm tot ce este mai bun.
Atunci când iubim cu o iubire ca a Lui, putem ieși din cercul strâmt al intereselor proprii și putem vedea deslușit nevoile celor din jur. Această iubire nu oferă doar mărunţiș, nu așteaptă să apară surplusul, ci (se) sacrifică de dragul altora. Grija faţă de binele nostru se înscrie în dorinţa de a administra înţelept ceea ce ne-a dat, pentru a ne putea investi apoi în slujirea Lui, care presupune, într-o formă sau alta, slujirea până și a celor mai neînsemnaţi fraţi ai Lui.
Dacă vom crede cu adevărat că „viaţa este mai mult decât hrana, și trupul – mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23), atunci vom avea curajul de a ne lăsa în voia Celui care ne iubește „cu o iubire veșnică” (Ieremia 31:3), lăsându-L să ne predea lecţiile iubirii și ale binelui autentic. Iar dacă ne vom intersecta pe acest drum cu lepădarea de sine (Ioan 15:13), cu sacrificiul (Matei 5:42) și cu umilinţa (Filipeni 2:3), vom ști că mergem în direcţia vindecării, pe care o caută, tot mai bolnavi, și cei care prescriu frenetic regimul iubirii de sine.