Când a murit mama ei, jurnalista americană Anneli Rufus a avut o revelaţie. Oricât de extraordinar ar fi, un om care crede că nu are niciun merit în viaţă va duce o existenţă profund nefericită, îndurerându-i nenecesar și pe cei din jur.

La înmormântarea mamei lui Anneli au participat peste 75 de persoane. Multe dintre acestea, afectate sincer, i-au mărturisit jurnalistei, cu lacrimi în ochi, că mama ei a fost un om minunat și că resimt stingerea ei ca pe o mare pierdere. Anneli știa că au dreptate, însă lucrul acesta n-o împiedica să își închipuie că, dacă mama ei ar fi trăit, ar fi combătut iscusit fiecare compliment în parte, pe baza unui argument esenţial: „Nu mă cunosc ei cum sunt eu de fapt.”[1]

În ciuda faptului că era un om deosebit, mama lui Anneli avea un obicei groaznic: trecea orice lucru bun care i se întâmpla sub o umbră a dispreţului de sine. Una atât de întunecată, încât o făcea incapabilă să conștientizeze realitatea aprecierilor celor din jur. Din nefericire, i-a transmis acest autodispreţ și fiicei ei, care, în cartea Unworthy: How to stop hating yourself (Fără valoare: Cum să încetezi să te urăști), a descris eforturile puternice pe care a trebuit să le facă pentru a învăţa să se respecte. Primul pas a fost să înţeleagă că încrederea în sine nu este un moft, ci o necesitate.

În bătălia ei pentru stima de sine, Anneli Rufus a trebuit să fie vigilentă cu privire la trei idei false despre autodispreţ:

 

Autodispreţul este benefic, pentru că alimentează modestia. Nu este adevărat. Dispreţul de sine este o formă negativă de narcisism. Este un egoism negativist. Aşa cum egoiștii nu se văd decât pe ei înșiși, nu le pasă decât de nevoile lor, la fel şi o persoană care se urăşte este atât de absorbită de nevoile şi de defectele ei, încât nu poate vedea pe altcineva cu claritate, nu e receptivă la nevoile celuilalt şi respinge orice gest de apreciere din partea celorlalţi.

Dispreţul de sine este singurul rezultat onest al unei autoevaluări. Nimic mai fals. Să treci prin viaţă gândind că nu meriţi nimic e un act uriaş de curaj. A te ridica din pat în fiecare zi, a te îmbrăca, a merge la lucru, a sta cu familia, a merge la o petrecere, totul în timp ce simţi că nu ești demn de nimic bun este o probă a curajului. Iar o persoană curajoasă, dacă se autoevaluează sincer, are dreptul să creadă despre sine că este o persoană valoroasă.

Ajung câteva complimente sincere pentru a distruge autodispreţul. Nu, dispreţul de sine nu se vindecă prin complimente. În schimb, îi va secătui emoţional pe cei din jur, cerându-le mereu mai multe complimente, doar-doar… Oamenii care nu au respect pentru propria persoană nu se vor vindeca nici prin popularele afirmaţii pozitive despre sine – mai spune autoarea și citează studii care au arătat că tehnica avantajează doar oamenii care deja se respectă sau care suferă doar de o formă minoră de lipsă a stimei de sine.

Mișcarea stimei de sine

Primul psiholog recunoscut pentru eforturile sale de a convinge comunitatea știinţifică de necesitatea combaterii stimei de sine scăzute, în vederea dezvoltării psihice armonioase, este americanul Nathaniel Branden. Și alţii înaintea lui au intuit impactul respectului de sine asupra psihicului[2], dar, în 1969, când Branden a prezentat mecanismul într-o lucrare pe care a intitulat-o Psihologia stimei de sine, un veritabil seism s-a produs în mentalul colectiv. Deși lucrarea nu era bazată pe studii care să îi dovedească ipoteza, Branden și-a argumentat memorabil teoria. „Stima de sine are consecinţe profunde în ceea ce privește fiecare aspect al existenţei noastre”[3], credea Branden, care mergea mai departe, mărturisind că, „în afară de tulburările a căror rădăcină ţine de biologie, nu-și poate imagina nici măcar o singură problemă psihologică – de la anxietate și depresie, la teama de intimitate sau de succes, la violenţa conjugală sau molestarea copiilor – care să nu poată fi redusă la problema stimei de sine scăzute”[4].

Ideile sale, neverificate știinţific, însă intuitive, au avut priză la public și au avut ecou și în lucrările altor psihologi ai vremii. Andrew Mecca, de exemplu, spunea că „efectiv fiecare problemă socială poate fi urmărită până la o rădăcină în lipsa de iubire a oamenilor pentru ei înșiși”[5]. Branden a deschis astfel o cale pe care numeroși alţi psihologi aveau să o bătătorească și să o transforme în ceea ce se numește azi „mișcarea stimei de sine”. Psihologi americani, adepţi ai unor școli diferite de psihologie, dar și actori publici din sfera politică, au pornit o adevărată campanie federală de promovare a stimei de sine ca ingredient sine qua non pentru sănătatea psihică și pentru succesul în viaţă.

În mediul academic de specialitate, teoria lui Branden nu a găsit însă atât de multă ospitalitate. Psihologul clinician Albert Ellis a dat voce criticilor acestei teorii, fiind convins că oamenilor le-ar fi mult mai bine dacă nu s-ar mai chinui să se convingă singuri că au valoare[6]. Cercetătorii au vrut mai întâi să îi verifice bazele, efectuând mai multe studii. Și, probabil ca niciodată până atunci, tema stimei de sine a beneficiat de o atenţie-record din partea cercetătorilor știinţifici în decada care a urmat.

În căutarea respectului pierdut

Primul stat care a percutat la ideile mișcării stimei de sine a fost California. În 1989, guvernul californian a înfiinţat mai multe comitete regionale și un comitet federal care să analizeze modul în care sporirea încrederii în propria persoană, din partea cetăţenilor, ar putea preveni sau diminua disfuncţionalităţile sociale.

Stimularea creșterii stimei de sine a cetăţenilor va contribui la combaterea multora dintre problemele statului: de la infracţiuni, la sarcini timpurii și reducerea performanţei școlare ori pur și simplu va ajuta oamenii să facă faţă mai bine provocărilor vieţii – argumenta atunci politicianul John Vasconcellos. Comitetul federal astfel înfiinţat avea să studieze toată literatura de specialitate care viza subiectul stimei de sine și să aplice „pe teren” (mai ales în instituţiile educaţionale) măsuri practice de creștere a stimei de sine.

Entuziasmul generat de proiect nu a fost însă egalat de concluziile sale. Doar câţiva ani mai târziu, comitetul federal însărcinat cu cercetarea știinţifică ajungea la concluzia că legătura care există între stima de sine scăzută și problemele societale este una de corelare, nu de cauzalitate. La fel, s-a observat că este dificil de spus dacă stima de sine ridicată este o sursă a succesului sau un rezultat al acestuia[7]. Incertitudinea știinţifică nu i-a oprit pe promotorii mișcării stimei de sine să continue să militeze pentru măsuri sociale de creștere a autorespectului.

Deficitul de complimente

Derulând istoria, se vede că cercetătorii în domeniul stimei de sine plasează premisele mișcării stimei de sine în sertarul cu ipoteze nedovedite, dar lasă sertarul deschis.

Roy Baumeister, un titan contemporan al studiilor privind respectul faţă de propria persoană, a publicat în 2003 o metacercetare care aducea la zi informaţiile știinţifice despre stima de sine[8]. În timp ce clarifica faptul că stima de sine ridicată nu previne fumatul infantil sau consumul prematur de alcool, sau consumul de droguri sau începerea timpurie a vieţii sexuale (așa cum sperau promotorii mișcării), Baumeister sublinia că o stimă de sine ridicată are două categorii de beneficii incontestabile, care generează alte noi beneficii. În primul rând, o persoană cu stimă de sine ridicată va fi predispusă să aibă iniţiativă și, în al doilea rând, va nutri mai des sentimente plăcute. Totuși cercetătorul a precizat și că nu a găsit dovezi că sporirea stimei de sine (prin intervenţii terapeutice sau programe școlare) aduce beneficii. Ba chiar s-a delimitat de eforturile susţinute de creștere a stimei de sine prin laudă, în speranţa că lucrul acesta va avea consecinţe pozitive. „Lauda nediscriminatorie ar putea, la fel de ușor, să promoveze narcisismul, cu tot cu consecinţele lui indezirabile.”[9]

„De ce să pierzi timpul dovedind iar și iar cine ești, când ai putea să folosești energia pentru a deveni mai bun? De ce să îţi ascunzi defectele, în loc să le depășești? De ce să îţi cauţi prieteni care îţi vor securiza graniţele stimei de sine, când poţi să îi alegi pe unii care să te ajute să le extinzi? De ce să cauţi doar ce e verificat și adevărat, când poţi căuta experienţe care să te dezvolte?” Carol Dweck, profesor de psihologie la Universitatea Stanford

Și studii recente o confirmă. De pildă, majoritatea tinerilor americani spun că o imagine de sine bună contează pentru ei mai mult decât sexul sau banii, conform unui studiu al cercetătorilor de la Universitatea Statului Ohio și de la Laboratorul Naţional de Cercetare Brookhave, din Upton (SUA). Complimentele primite sau o evaluare pozitivă la un examen s-au dovedit mai importante pentru tineri decât împlinirea nevoilor lor fizice sau materiale. Pentru coordonatorul studiului, aceste elemente sunt indicii că tinerii devin mult prea preocupaţi de propria imagine.

Stima de sine a devenit o mantră a civilizaţiei occidentale, rostită cu atâta insistenţă de generaţia tânără, încât stârnește deseori dezgustul generaţiei mai vechi. Un articol din Wall Street Journal cita un manager care se plângea că angajaţii din generaţia Y (18-35 de ani) sunt atât de absorbiţi de nevoia lor de stimă de sine, încât simt nevoia să fie lăudaţi fie și numai pentru faptul că apar zilnic la birou. Tinerii aceștia, sugerează autorul articolului, sunt fructul unei culturi care a urmărit intenţionat dezvoltarea stimei de sine a copiilor, lăudându-i. „Tu, tu, tu – tu ești așa de special, chiar ești! Ai tot ce îţi trebuie pentru succes. Ești frumos, deștept, genial. «Talentat» e cuvântul”,  scrie WSJ. Însă, „pe măsură ce generaţia aceasta – cea mai grozavă – crește, cultura laudei pătrunde adânc în lumea adultă” și găsește o generaţie mai în vârstă nepregătită să le facă faţă tinerilor care suferă de un „deficit de complimente”.

Toate aceste constatări, fie ele știinţifice sau doar conjuncturale, par să semnaleze un impas: stima de sine este de dorit, însă exacerbarea ei, prin laude, este nefastă. Ce soluţie poate fi atunci pentru o persoană cu stimă de sine scăzută? Răspunsul este greu de găsit doar dacă îl căutăm mereu în același loc. Însă o simplă schimbare de unghi deschide un câmp întreg de posibilităţi.

Dacă respectul de sine ar fi un mușchi

Psihologul Carol Dweck, profesor de psihologie la Universitatea Stanford, scria în Mindset: The New Psychology of Success (Tiparul de gândire: noua psihologie a succesului) că propriile noastre percepţii, propriile credinţe conștiente și inconștiente ne influenţează în mod semnificativ dezvoltarea gândirii. Până aici, recunoaștem teoria stimei de sine ca predictor pentru succes. Dar Dweck face o mutare semnificativă prin următorul pas: face distincţie între gândirea fixă și gândirea flexibilă.

„Dacă tu crezi că atuurile tale sunt săpate în stâncă – gândirea fixă –, vei avea mereu simţământul urgenţei de a-ţi demonstra abilităţile iar și iar. (…) Am văzut foarte mulţi oameni consumându-se în acest scop, de a se demonstra pe ei înșiși. Fiecare situaţie e o oportunitate de a-și confirma inteligenţa, personalitatea, caracterul. (…) O să am succes sau o să ratez? O să par deștept sau o să par prost? O să fiu acceptat sau respins? O să mă simt ca un campion sau ca un fraier?” scrie Dweck.

Cercetătoarea ia în calcul câteva premise frecvente ale gândirii fixe, înainte de a propune o alternativă: „De ce să pierzi timpul dovedind iar și iar cine ești, când ai putea să folosești energia pentru a deveni mai bun? De ce să îţi ascunzi defectele, în loc să le depășești? De ce să îţi cauţi prieteni care îţi vor securiza graniţele stimei de sine, când poţi să îi alegi pe unii care să te ajute să le extinzi? De ce să cauţi doar ce e verificat și adevărat, când poţi căuta experienţe care să te dezvolte?” Gândirea axată pe creștere este alternativa pe care o propune ea și care pare să se constituie într-o manieră de a face din eșec o etapă a succesului.

Ideea, spune Dweck, este ca „oamenii să recunoască valoarea provocărilor personale și importanţa efortului”. Aici Roy Baumeister ar avea încă o cheie de adăugat: lauda potenţează benefic stima de sine atunci când este primită ca o recompensă pentru un comportament dezirabil și pentru autodepășire. În acest mod, stima de sine își pierde rolul de scop ultim și devine instrument. Își pierde statutul de „sfânt graal”, pe care toată lumea îl vrea pentru a putea avea succes și devine o consecinţă a succesului, care ne face și mai fericiţi.

Footnotes
[1]„https://www.theatlantic.com/health/archive/2014/05/when-we-hurt-ourselves-with-our-own-words/361859/”.
[2]„Vezi Piramida lui (Abraham) Maslow și, ulterior, acceptarea necondiţionată a sinelui (Carl Rogers).”
[3]„Nathaniel Branden, The Six Pillars of Self-Esteem, Bantam Books, New York, NY, 1984.”
[4]„Ibidem.”
[5]„ I. Davis, «Ministry for feeling good», London Times, 22 ian. 1988.”
[6]„ R. Epstein, «The prince of reason», Psychology Today, ianuarie-februarie 2001”.
[7]„Departamentul de Stat Californian pentru Educaţie, «Toward a State of Esteem. The Final Report of the California Task Force to Promote Self-esteem and Personal and Social Responsibility», ian. 1990, http://eric.ed.gov”.
[8]„Roy F. Baumeister et.al., «Does high self-esteem cause better performance, interpersonal success, happiness, or healthier lifestyles?», Psychological Science in the Public Interest, 1 mai 2003, http://persweb.wabash.edu”.
[9]„Idem.”

Note

„Vezi Piramida lui (Abraham) Maslow și, ulterior, acceptarea necondiţionată a sinelui (Carl Rogers).”
„Nathaniel Branden, The Six Pillars of Self-Esteem, Bantam Books, New York, NY, 1984.”
„Ibidem.”
„ I. Davis, «Ministry for feeling good», London Times, 22 ian. 1988.”
„ R. Epstein, «The prince of reason», Psychology Today, ianuarie-februarie 2001”.
„Departamentul de Stat Californian pentru Educaţie, «Toward a State of Esteem. The Final Report of the California Task Force to Promote Self-esteem and Personal and Social Responsibility», ian. 1990, http://eric.ed.gov”.
„Roy F. Baumeister et.al., «Does high self-esteem cause better performance, interpersonal success, happiness, or healthier lifestyles?», Psychological Science in the Public Interest, 1 mai 2003, http://persweb.wabash.edu”.
„Idem.”