Unii psihologi se tem că religia erodează stima de sine. Unii credincioși se tem că stima de sine periclitează mântuirea. Cine are dreptate?

Discursul religios împotriva mândriei a dus, printre altele, la formarea unor curente extreme de reprimare a sinelui pentru mântuirea lui (exemplul clasic îl constituie penitenţele). Observând relaţia dintre religie și eforturile de eradicare a mândriei, unii psihologi au lansat ipoteza că religiozitatea ar fi într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu respectul faţă de propria persoană. Însă eforturile de demonstrare a acestei ipoteze au produs răspunsuri contradictorii.

Pe de-o parte, există perspectiva că religiozitatea erodează stima de sine fiindcă dogmatismul care caracterizează religia face din aceasta, esenţialmente, o tulburare psihică. Adepţii acestei perspective spun că noţiuni ortodoxe, precum natura păcătoasă a omului, hrănesc simţămintele de vinovăţie și îndoială cu privire la sine. De partea cealaltă sunt studiile (vezi, de exemplu, aici și aici) care arată că persoanele care cred în dragostea și acceptarea necondiţionată din partea lui Dumnezeu tind să își sporească sentimentul de valoare de sine, tocmai în relaţie cu Dumnezeu.

Principalul obstacol în soluţionarea dilemei de mai sus este faptul că numeroase variabile pot interfera cu ipoteza că influenţa religiei este pozitivă/negativă. N. Krause amintea studii cu concluzii foarte ferme, dar care erau făcute pe eșantioane mici, alcătuite numai din femei. Până în anul 1995, când publica Krause, cercetătorul observase că majoritatea studiilor luau în calcul o gamă limitată de variabile care măsoară religiozitatea, de obicei echivalând-o strict cu participarea la serviciile religioase ale bisericii. Alte studii erau greu de verificat prin compararea cu alte explicaţii teoretice, fiindcă s-au bazat în principal pe proceduri statistice bivariate (au urmărit relaţia dintre doar două variabile).

Krause vine cu propriul răspuns la întrebarea dacă religia hrănește sau distruge stima de sine. Un răspuns pe care îl raportează la vârstnicii religioși. Krause argumentează că, în loc ca gradul de religiozitate să prescrie unidirecţional nivelul de încredere în sine, acesta ar avea mai degrabă o influenţă în formă de U. Mai exact, vârstnicii cu convingeri religioase foarte puternice și cei mai neimplicaţi religios ar avea scorurile cele mai mari la testarea stimei de sine. În schimb, subiecţii cu un nivel moderat de angajament religios ar avea un nivel mai scăzut de stimă de sine. Elementul-cheie pe care îl remarcă Krause este „maturitatea credinţei”. Persoanele din curba U-ului „nu au trecut de la vinovăţie la mântuire”. De aceea, spune el, în cazul acestui grup, religiozitatea s-ar asocia cu sentimente diminuate de stimă de sine. Cu alte cuvinte, persoanele care își iau credinţa în serios manifestă un respect mai mare faţă de propria persoană. Însă această concluzie le ridică un semn de întrebare unora dintre credincioși.

Uitarea de sine

Creștini bine intenţionaţi se sperie de noţiunea de încredere în sine/stimă de sine fiindcă aceasta le seamănă periculos de mult cu bizuirea exclusivă și iluzorie pe propriile puteri sau cu egoismul. Un creștin autentic, vor spune aceștia, trebuie nu să se respecte pe sine, ci să Îl respecte pe Dumnezeu. El trebuie să renunţe la sine, să își ascundă sinele în Hristos. „Să nu mai trăiască el, ci Hristos în El”, vorba apostolului Pavel. Însă cu cât intrăm mai adânc în discuţie, atât în dezbaterea psihologică, cât și în cea teologică, distincţia încredere în sine/mândrie, stimă de sine/egoism devine mai evidentă, iar pericolul – tot mai difuz.

În vorbirea curentă, folosim deseori încrederea în sine și stima de sine ca pe două concepte sinonime. Și, este adevărat, cele două se întrepătrund întrucâtva. Însă ele acoperă și unele aspecte care le nuanţează.

Specialiștii definesc încrederea în sine drept „nivelul ridicat de certitudine a individului în raport cu propriile abilităţi, capacităţi și judecăţi”. Încrederea se referă la potenţialul individului de a face faţă provocărilor zilnice cu succes. Stima de sine este „credinţa în valoarea sinelui, percepută de individul în cauză”. Respectul de sine mai este uneori definit și drept „credinţa că merităm fericire, iubire și succes de-a lungul vieţii”. Încrederea spune: „cred că voi putea”, în timp ce stima spune: „cred că am dreptul”.

În literatura de popularizare, cele două sunt deseori tratate ca un tot. Nathaniel Branden, de exemplu, psihologul care a popularizat termenul de self-esteem, definea încrederea în sine drept „o experienţă. Să vezi că poţi face faţă provocărilor cotidiene. Să ai încredere în capacitatea ta de a gândi, de a învăţa, de a alege, de a lua decizii de a te adapta la schimbări. Înseamnă să știi că meriţi fericirea”.

Ce avem dacă nu avem încredere în sine?

În unele cercuri religioase, pericolul de a exagera cu încrederea în sine până la mândrie este perceput ca fiind mai mare și mai încărcat de consecinţe negative decât pericolul desconsiderării sinelui, aspect reflectat și în faptul că despre extrema mândriei se vorbește mult mai mult decât despre reversul ei. Însă, privind în egală măsură la cele două extreme, putem intui mai ușor echilibrul căii de mijloc. Prin urmare, dacă prea multă încredere în sine duce la narcisism și egocentrism, către ce duce lipsa încrederii în sine? In extremis, lipsa încrederii în sine se traduce nu prin smerenie, ci prin deresponsabilizare.

Persoanele cu o stimă de sine scăzută tind să perceapă că, în general, nu deţin controlul asupra a ceea ce trăiesc. Desigur, niciun om nu deţine controlul absolut nici asupra propriei persoane, cu atât mai puţin asupra circumstanţelor exterioare sieși. Însă sentimentul cronicizat al lipsei de control cuprinde, pe nedrept, și elemente asupra cărora individul poate acţiona. E o diferenţă majoră între a simţi că nu deţinem controlul atunci când cineva drag se îmbolnăvește, atunci când suferim un abuz, și a simţi că nu deţinem controlul asupra propriilor obiceiuri. Dacă nu avem control, atunci nu suntem nici responsabili. Însă o astfel de inferenţă vine în contradicţie cu mesajul general al creștinismului. Biblia îi tratează constant pe oameni ca pe niște agenţi morali responsabili. Ea recunoaște că natura umană ne limitează întrucâtva capacităţile fiindcă predispune la păcat. Însă tot Biblia militează pentru experimentarea eliberării prin Hristos din tirania neputinţei care deresponsabilizează și, implicit, dezumanizează.

„Imaginea proastă despre sine și stima de sine scăzută le produc foarte, foarte mare suferinţă oamenilor”, susţine Adriana Buda, psihoterapeut.

Harvey Cox scria în cartea Not Leaving It To The Snake (Cum să nu lași lucrurile în seama șarpelui) că „apatia este forma dominantă a păcatului din lumea de azi… Pentru Adam și Eva, apatia a însemnat să îl lase pe șarpe să le spună ce să facă. [Apatia] a însemnat abdicarea de la dreptul de a domina și de a stăpâni lumea.” Teologul american John Stott, care îl citează pe Harvey Cox în volumul Crucea lui Cristos, susţinea că „luarea de decizii este în esenţa naturii noastre umane” și că de aceea „păcatul nu este numai încercarea de a fi Dumnezeu, el este și refuzul de a fi om, prin refuzarea responsabilităţii pentru faptele noastre”.

Încrederea în Dumnezeu nu este un substitut pentru încrederea în sine. Și, deși uneori ne comportăm ca și cum am fi propriii dumnezei, e limpede că nici încrederea în sine nu trebuie să ia locul încrederii în Dumnezeu. Cele două trebuie puse într-un echilibru la fel de dificil de restabilit cum este și restabilirea intenţiilor bune ale unui om păcătos. Transformarea unui om obișnuit să își ţină destinul în propriile mâini într-unul capabil să recunoască faptul că busola lui morală are nevoie de reparaţii capitale și să fie dispus să își modifice standardele după cele ale lui Dumnezeu e un miracol. Transformarea unui om pipernicit sub frici interminabile într-un om capabil să se scuture de statutul de victimă și să ia iniţiativă, să construiască, să creeze cu mâinile lui, alături de Dumnezeu, este, de asemenea, un miracol.

Epilog

„Eu o să fiu bine, orice ar fi pe lume.” Mi-a rămas întipărită în minte replica aceasta din finalul unui film românesc pe care nu l-aș recomanda oricui. E o poveste dură, despre o adolescentă dintr-un oraș portuar care, până la vârsta ei fragedă, suferise deja abuzuri inimaginabile și de neînţeles chiar și pentru adulţi. După ultimul, când părea că durerea tuturor nedreptăţilor pe care le trăise avea să o inunde și să o înece, găsește cumva puterea să-și spună cu convingere cuvintele acestea: „Eu o să fiu bine, orice ar fi pe lume.” Pelicula se încheie cu această aluzie, amară, pentru că se referă la un viitor luminos care nu pare să aibă nicio rădăcină în prezent, dar și dulce, pentru că spectatorul își dorește ca fata să aibă dreptate și speră ca încrederea ei în lucruri care încă nu se văd să se materializeze și să nu mai fie ea însăși singurul om de pe lume care o iubește.

Încrederea în sine se aseamănă și se întrepătrunde cu încrederea în Dumnezeu în sensul în care și ea este o chestiune care ţine de credinţă, de speranţă și de iubire. Ai nevoie de credinţă ca, atunci când nu vezi în tine resurse pentru ce va să vină, să poţi merge înainte bazându-te pe Dumnezeul care nu duce lipsă de nimic. Ai nevoie de speranţă ca să vezi cu ochii minţii că El te va echipa și te va instrui ca să faci faţă provocărilor. Și ai nevoie să trăiești iubirea Lui ca să continui să pășești înainte, chiar și atunci când condiţiile drumului se strică.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.