Studii recente arată că 22% dintre creştinii americani practicanţi cred în reîncarnare, un sfert dintre ei cred în puterea astrelor, ca să nu mai spunem că 3 din 10 americani susţin că într-un fel sau altul au contact cu cei decedaţi.
Amestecul credinţei creştine cu superstiţii sau idei neopăgâne specifice spiritualităţii orientale pare tendinţa contemporaneităţii. Aşa se face că în mediul creştin (fie ortodox, catolic sau protestant) regăsim credinţa în reîncarnare, bioenergii, puterea astrelor ori preocuparea pentru cunoaşterea viitorului prin apelarea la vrăjitori sau medii. Cu siguranţă că ignoranţa ar putea fi o justificare a tendinţei actuale, dar neştiinţa nu explică în totalitate atracţia generală faţă de credinţe şi practici străine creştinismului. Răspunsul ar putea fi găsită tocmai în analiza acestui nou tip de spiritualitate.
Conform studiului STISOC1 publicat în această vară de Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, România se situează pe unul dintre primele locuri în Europa în ceea ce priveşte încrederea în superstiţii sau practici pseudoreligioase, precum horoscopul, numerele norocoase ori deochiul. Astfel, în prezent, 40% dintre români consideră că zodia în care s-au născut le influenţează mult sau foarte mult personalitatea, spre deosebire de anul 2005, când doar 22% dintre români luau în serios horoscopul. Acelaşi studiu mai arată că 95% dintre români cred în Dumnezeu şi 53% declară că merg la biserică cel puţin o dată pe lună, România fiind ţara ortodoxă cu practica religioasă cea mai crescută din întreaga Europă.
Miezul noii spiritualităţi
Deși termenul „spiritualitate” apare astăzi într-o varietate de circumstanţe, cu sensuri extrem de diferite, două aspecte-cheie sunt esenţiale în definirea lui: prezenţa unui acut sentiment al transcendentului, cumulat cu un grad sporit de intimitate faţă de acesta. În context creştin, spiritualitatea a fost înţeleasă ca o comuniune cu divinul prin descoperirile oferite de Duhul Sfânt. Din perspectiva noii spiritualităţi, în schimb, setea după transcendent este sinonimă cu experienţa regăsirii de sine.
Preluând disciplina monismului2 oriental, noua spiritualitate se concentrează pe experienţa mistică în care timpul, spaţiul şi moralitatea sunt depăşite de conştiinţa individului. Indiferent de natura existenţei (idee, materie sau energie), sinele este văzut ca fiind realitatea primară. De altfel, acesta este un aspect important care explică atractivitatea noii spiritualităţi. Văzută mai degrabă ca o experienţă de „îmbrăcare cu sine” decât de „lepădare de sine”, la nivel popular, noua spiritualitate este un mijloc la îndemână pentru atingerea împlinirii personale şi a succesului.
Noua spiritualitate face parte din cultura contemporană, de la tabloide la cărţile de management, totul fiind împănat de promisiunile „împlinirii de sine” şi de deschidere a noi orizonturi către „o conştiinţă superioară” sau spre o „nouă viziune cosmică”.
Aspecte-cheie ale noii spiritualităţi
Universalimul – Cu toate că noua spiritualitate pretinde că religia bună este aceea care ţi se potriveşte cel mai bine, ea însăşi ajunge în mod inevitabil să propună un sistem ideologic de bază. Preluând idei şi concepte din tradiţia orientală, noua spiritualitate propune o înţelegere pan(en)teistă a lumii (omul şi tot ceea ce îl înconjoară face parte din Dumnezeu), viziune stă la baza universalismului proclamat – fiecare religie în parte nu este decât una dintre multiplele căi posibile care conduc către realitatea finală.
Omul perfectibil – Noua spiritualitate este asociată în mod obişnuit cu mişcarea New Age, care se autodefineşte drept „o nouă mitologie la scară planetară”, potrivit căreia omul nu se află într-o stare decăzută, ci, dimpotrivă, este perfectibil prin procesul evoluţiei şi prin intermediul unor salturi la niveluri superioare de conştiinţă. Omul new age poate ajunge la concluzia că el este Dumnezeu.
Abordare cvasiștiinţifică – Noua spiritualitate are totodată marele atu de a fi „foarte” contemporană, deoarece înglobează în sine mare parte din conceptele noilor descoperiri ştiinţifice. Spre exemplu, plecând de la câteva date oferite de cercetările din domeniul fizicii cuantice, aceia care aderă la noua spiritualitate văd credinţa ca fiind puterea de a crea însăşi realitatea. Filme documentare recente (The Secret sau What the Bleep Do We Know) propun această nouă abordare, regăsită şi în producţii cinematografice foarte populare (Matrix, Stargate) şi prezentată marelui public drept o alternativă ideologică.
The Secret (2006) este un film documentar care are la bază o serie de interviuri și informaţii legate de aşa-numita „lege a atracţiei”. După cum este descris în film, principiul legii atracţiei constă în faptul că atât gândurile, cât și sentimente atrag diverse evenimente. Concluzia rezultă din interpretarea speculativă a unor concepte din mecanica cuantică. Se pretinde astfel că universul interacţionează cu temerile fizice, profesionale și emoţionale ale individului. Filmul susţine că oferă modalităţile prin care omul poate obţine succesul în diverse domenii. Documentarul a făcut obiectul multor ironii şi parodieri, fiind catalogat drept „o glumă” (New York Post) şi manifestarea obsesivă a străvechii preocupări de a câştiga bunuri materiale (Time Magazine). Printre multele ironii pe seama filmului se numără şi următoarea aserţiune: „Dacă sari dintr-un avion, legea gravitaţiei se opune legii atracţiei.”
Documentarul What the Bleep Do We Know!? (2004, revizuit în 2006) reprezintă o propunere de reflectare asupra realităţii şi a legăturilor (posibile) dintre domeniul subatomic şi conştiinţă. Documentarul induce ideea că ar exista niveluri diferite de conştiinţă (chiar la nivel celular!?), iar indivizii formează o conştiinţă supremă numită adesea „Dumnezeu”. Din păcate, filmul amestecă faptul ştiinţific cu interpretarea filosofică.
Spiritualitate sincretică – Noua spiritualitate lasă loc practicilor duhovniceşti clasice (rugăciune, meditaţie, post sau altele asemenea lor), însă totul este integrat într-un „câmp unificat al conştiinţelor cosmice”. Universul – el însuşi de o complexitate ce-i conferă o formă de conştiinţă – este populat cu fiinţe spirituale de toate speţele, aici fiind loc suficient pentru îngeri, demoni şi chiar pentru profeţi şi pentru sfinţii creştini, ba chiar pentru Dumnezeul Bibliei într-o versiune uşor modificată.
În ansamblu, noua spiritualitate deţine caracteristicile unui „fruct oprit”, ispititor de apetisant, atât pentru mintea educată în spiritul noilor descoperiri ale ştiinţei, cât şi pentru cei cu predispoziţie către religios. De altfel, în această căutare instinctivă după transcendent, noua spiritualitate a devenit o cale de scăpare din capcana nihilistă a naturalismului de sorginte ştiinţifică. Deloc surprinzător, omul modern simte că viaţa ar fi mult prea seacă dacă totul s-ar reduce la materie şi procese fizico-chimice.
O provocare pentru spiritualitatea clasică
Noua spiritualitatea reprezintă deci o alternativă pentru spiritualitatea clasică, oferind calea către împlinire, realizare şi atingere a transcendentului într-o manieră diferită de abordarea clasică. Fiind foarte la îndemână și îmbietoare, capătă un ascendent în faţa spiritualităţii tradiţionale.
În alte cuvinte, noua spiritualitate este foarte comodă, este conformă mentalităţii actuale, care aşteaptă rezultate aici şi acum. În cuvintele lui Alin Fumurescu, „noua spiritualitate rezonează foarte bine cu exerciţiile abdominale făcute de o centură care încordează muşchii în locul tău, cu pilulele de slăbit fără dietă, cu orice se poate atinge fără efort, fără suferinţă, şi – mai presus de toate – fără bătăi de cap.”3 Într-adevăr, la o evaluare lucidă, deși satisface setea pentru înalt și profund, pentru transcendent, noua spiritualitate se descoperă în ton cu negarea lui Dumnezeu, cu negarea moralei şi acceptarea relativismului.
Dar această comoditate are preţul ei. Problema de fond a noii spiritualităţi este că nu ştie încotro se îndreaptă. Şi este clar că, pentru acela care nu are o destinaţie precisă, toate drumurile duc „într-acolo”. Acesta este aspectul pe care îl aduce în plus spiritualitatea creştină: experienţa religioasă nu este doar o plimbare de relaxare, ci o călătorie către o destinaţie precisă, care necesită hotărâre şi disciplină. „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo” (Ioan 14:4), le spunea Iisus ucenicilor.
Noua spiritualitate este în acelaşi timp îmbietoare pentru că propune o realitate alternativă, rod al conştiinţei individuale, care poate fi construită şi reconstruită după plac. În fapt, cel mai novice individ nu are nevoie de un specialist în fizică cuantică, nici de vreun guru propovăduitor al noii spiritualităţi pentru a înţelege că realitatea există ca atare şi că nu e creată de noi. Nu devenim nici mai frumoşi, nici mai deştepţi şi nici mai bogaţi doar printr-o simplă vizualizare a acestor „potenţiale realităţi”. În acest sens, viziunea propusă de noua spiritualitate seamănă, simptomatic, cu o halucinaţie.
În iunie 2000, Marcus Borg, profesor la universitatea de stat din Oregon, a ţinut un discurs la Forumul Naţional al Centrului pentru Creştinism Progresiv1, în care atrăgea atenţia că trăim timpuri importante şi asistăm la o schimbare de paradigmă, la o adevărată „revizuire a creştinismului”. Suntem martori, spunea Borg, la revenirea interesului pentru spiritualitate, accentul fiind pus din ce în ce mai mult pe latura experimentală. Luând în calcul provocarea noii spiritualităţi, creştinismul actual este obligat să îşi reconsidere atitudinea faţă de interpretarea literală a textelor sacre, respectiv centrarea pe dogme, doctrine sau moralism. În procesul de înţelegere a Scripturilor, creștinii au aplicat adesea o hermeneutică defectuoasă, concentrându-se prea mult pe limbaj şi pierzând din vedere mesajul. Acest aspect devine un punct vulnerabil în contextul provocărilor ridicate de noua spiritualitate.
În urmă cu două mii de ani, provocat de noua gândire conturată prin discursul teologic şi etic al lui Iisus Christos, sistemul iudaic nu a reuşit să se depăşească pe sine, rămânând încorsetat în propriile paradigme dogmatice. După două milenii, Biserica, la rândul ei încorsetată în tradiţii şi dogme reci, se confruntă cu aceeaşi problemă şi are o singură şansă: să răspundă provocărilor actuale, redefinindu-se prin regăsirea scânteii care i-a dat viaţă. În caz contrar, îşi va pierde identitatea, fiind înghiţită treptat de noua spiritualitate. De altfel, în contextul actual, în care experienţa este preeminentă dogmei, creştinismul are o mare oportunitate, întrucât deţine marele atu de a se fi născut mai întâi ca o experienţă de viaţă, devenind abia ulterior dogmă.
Până la urmă, Biblia iudeo-creştină, baza învăţăturii creştine, este în primul rând o mărturie a relaţiei divino-umane, adică a unei experienţe. Cartea sacră a creștinismului nu a fost necesară pentru construirea unui sistem ceremonial complex: religiile precreştine deţineau deja o bogăţie de simboluri şi de ritualuri. Biblia nu a fost scrisă nici pentru construirea unui sistem moral – omenirea îi avea pe Zoroastru, pe Confucius şi pe filosofii vremii. Dacă scrierile orientale, precum Vedele şi Upanişadele, sunt mărturia aspiraţiei umane după divin, iar Coranul se pretinde a fi transcrierea directă a mesajului rostit de vocea divină, Biblia este o mărturie a răspunsului divin la nevoia umană şi, în acelaşi timp, a răspunsului uman la revelaţia divină. Biblia este o mărturie a parteneriatului divino-uman. De aici trebuie să pornească redefinirea spiritualităţii creştine.
Se impune deci, în contextul provocărilor aduse de noua spiritualitate, reafirmarea convingerii că experienţa religioasă poate să fie o trăire vie în prezenţa şi pe calea lui Dumnezeu. Un prim pas este reconsiderarea poziţiei faţă de scrieri sacre ale creștinismului: Scripturile nu sunt Dumnezeu, ci ele doar indică spre Cel care acţionează şi Se descoperă în natură, în istorie şi în viaţa personală a fiecărui credincios. Aşadar, pentru o experienţă spirituală creştină autentică, revelaţia divină oferă doar cadrul pentru întâlnirea cu divinul omului cu Dumnezeu este aceea care oferă iluminarea spirituală. Moise, fiind atras de rugul care ardea, a avut o revelaţie a divinităţii (Exodul 3). Dumnezeu Însuşi S-a coborât la nivelul păstorului, învăţându-l cum se manifestă respectul faţă de sacru. Moise a aflat din această întâlnire că sfinţenia este dată de virtuţi, şi nu de viziuni. A învăţat că sfinţenia înseamnă să treci de propria conştiinţă de sine şi să îţi pese de alţii. A învăţat că sfinţenia înseamnă să fii conştient că te afli înaintea Omniprezenţei divine nu doar atunci când e vizibilă, ci şi atunci când pare că nu e prezentă.
Calea către iluminarea deplină
Aşa cum se exprima Dave Hunt în Seducerea creştinătăţii, în acest context al noii spiritualităţi „este posibil ca religia creştină să fie confruntată cu cea mai mare provocare din istoria ei.”5 De ce? Pentru că amăgirea este uimitor de uşoară, necomplicată şi extrem de subtilă. Ea nu vine sub forma unui atac frontal la adresa creştinismului, ci sub masca unor credinţe şi tehnici care sunt prezentate ca fiind complementare. În realitate, lucrurile stau complet diferit.
Noua spiritualitate pe uşa din dos a Bisericii:
„Isus Îşi cunoştea propria valoare, succesul Lui I-a hrănit stima de Sine… El a
suferit crucea ca să-Şi sfinţească stima de Sine. Şi El a purtat crucea ca să sfinţească
stima ta de sine.” Robert Schuller, pastor şi teleevanghelist american
„Aceasta nu este teorie, este o realitate. Este o lege spirituală. Este eficientă de fiecare
dată când este aplicată corect… Tu pui în mişcare aceste legi spirituale prin cuvintele gurii tale… Tot ceea ce vei rosti se va îndeplini.” Charles Capps, predicator, unul dintre liderii mişcării Mărturisirea Pozitivă (Positive Confession Movement).
Douglas R. Groothuis6, profesor de filosofie la Seminarul din Denver şi un respectat cercetător al fenomenului New Age, avertizează creştinii că practicile asociate noii spiritualităţi nu sunt nicidecum inofensive. Spre exemplu, yoga, prezentată adesea ca o formă aparte de exerciţii fizice care aduc beneficii spirituale, porneşte de la premise contrare credinţei creştine. Deși majoritatea practicanţilor yoga evită formele extreme de ritualizare a practicilor sexuale, teoretic toate formele de yoga pun accentul pe canalizarea energiilor (sexuale) pentru atingerea iluminării spirituale.
Probabil că singurul mod de a face faţă provocărilor noii spiritualităţi este revitalizarea autenticei spiritualităţi clasice. Până la urmă, spiritualitatea creştină pierde teren în faţa noii spiritualităţi nu atât de mult din cauza a ceea ce este, cât mai ales din cauza a ceea ce nu a reuşit să fie. Spiritualitatea autentică are nevoie de Dumnezeul care se descoperă verbal (prin Cuvântul scris) şi personal (prin Iisus Christos şi Duhul Sfânt). Revelaţia este mijlocul potrivit pentru atingerea unei veritabile iluminări interioare, deoarece spiritualitatea care cade în subiectivism7 nu este decât o simplă reverie – frumoasă, dar ireală.
Societatea face paşi repezi spre o nouă etapă, în care omul devine propriul său Dumnezeu şi standard după care judecă binele şi răul. Noua spiritualitate îi creează cadrul potrivit şi îi oferă argumentele necesare pentru liniştirea propriei conştiinţe. Creştinul ştie însă, din Biblie, că omul nu este Dumnezeu, ci o făptură creată de mâinile Lui, şi că spiritualitatea care aduce linişte sufletească şi echilibru interior se naşte dintr-o cunoaştere personală a Creatorului. O societate cu oameni-dumnezei este sortită distrugerii. Am învăţat-o din mitica istorie a zeilor olimpieni, învrăjbiţi de propriile patimi şi visuri egoiste. O societate cu oameni care se închină singurului Dumnezeu adevărat este unica opţiune de supravieţuire… veşnică.
1. www.stisoc.ro
2. Concepţia conform căreia în univers există o singură substanţă, temei pentru tot ceea ce există. Din grecescul monas, care înseamnă „unul, unic".
3. Alin Fumurescu, „Capra, varza şi noua spiritualitate", Dilema veche, nr. 315, 25 februarie - 3 martie 2010
4. Marcus J. Borg, „Spirituality and Contemporary Culture", National Forum of the Center for Progressive Christianity, Irvine, California, 1-3 iunie 2000
5. Dave Hunt şi T. A. McMahon, Seducerea creştinătăţii, Agape, 1994, p. 9
6. Douglas R. Groothuis, Unmasking the New Age, InterVarsity Press, 1986
7. Eugene H. Peterson, „Why Spirituality Needs Jesus", The Christian Century, 22 martie 2003, p. 37
