Foc care cade din cer. Un tsunami care mătură totul în cale. Orașe abandonate – poate fi vorba de Los Angeles, New York, Sydney sau Hong Kong. Acestea sunt imaginile pe care le asociem cel mai adesea cu sfârșitul lumii, dar imaginaţia apocaliptică poartă amprenta modului în care literatura, arta și, bineînţeles, Hollywoodul au tratat tema sfârșitului lumii. Oamenii au o curiozitate morbidă cu privire la sfârșit și tind să exploreze subiectul escatologiei în povestirile lor, în cântece și în artă.
Onest vorbind, filme precum The Day After Tomorrow (Unde vei fi poimâine?) sau 2012 ne afectează mai profund acum decât la lansarea lor. Mulţi dintre noi am trecut prin perioada de lockdown din pandemia de COVID-19 cu sentimentul că am trăit o apocalipsă la nivel individual. Un lucru care ar putea să-i surprindă pe mulţi este acela că în scenele descrise în Apocalipsa lui Ioan nu se regăsesc metaforele consacrate ale apocalipselor cinematografice sau literare. O groapă, un lanţ și diavolul însuși luat prizonier – acestea sunt simboluri prin care Ioan ne introduce în anticamera sfârșitului.
În măruntaiele Adâncului
Pasajul din Apocalipsa 20:1-6 descrie o secvenţă de timp pe care cercetătorii o numesc „Mileniul” sau „Perioada celor 1.000 de ani”, un interludiu între două momente dramatice. Capitolul 19 al cărţii Apocalipsa redă biruinţa lui Iisus asupra „fiarei și împăraţilor pământului” (unirea forţelor demonice și umane într-o confederaţie a răului). În ultima parte a capitolului următor vedem cum diavolul își joacă ultima carte și este învins și aruncat, împreună cu adepţii săi, în „iazul de foc” (locul suprem de odihnă al răului). Aceste două scene, împreună cu Norse Ragnarök (sfârșitul lumii în mitologia nordică), au determinat viziunea modernă a Armaghedonului, dar Mileniul este prea adesea trecut cu vederea.
„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.” (Apocalipsa 20:1,2)
Sunt imagini cu adevărat frapante – un înger care ţine cheia Adâncului și care îl închide pe diavol pentru o mie de ani – și cititorii s-ar putea întreba care este semnificaţia lor. Mi s-a părut util să plasez această scenă în contextul libertăţii, una dintre forţele fundamentale din univers. Am fost întrebat de multe ori de către oameni bine intenţionaţi: „De ce îngăduie Dumnezeu răul? Până la urmă, dacă El ar fi cu adevărat iubitor, nu ar pune capăt suferinţei o dată pentru totdeauna?”
Oricât de legitimă pare această întrebare, latura ei întunecată se referă la supoziţia pe care mulţi dintre noi o fac despre libertate. Dragostea autentică oferă întotdeauna libertate, iar aceasta este, într-adevăr, o sabie cu două tăișuri. Libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu trebuie să se extindă și asupra celor care aleg să abuzeze de ea. Dacă nu ar exista decât opţiunea de a face binele, iar pedeapsa divină ar plana asupra noastră ori de câte ori ne-am îndepărta de cărarea binelui, atunci nu ne-am bucura cu adevărat de libertate. Chiar dacă s-ar putea să digerăm mai greu această realitate, adevărul este că, deși libertatea vine la pachet cu un set de riscuri, iubirea nu poate exista în afara libertăţii, indiferent de consecinţe.
Momentul în care răului i se pune capăt
Vestea bună a Apocalipsei este că există un sfârșit al domniei diavolului. În întreaga istorie, puterile seducătoare ale răului au ameninţat însăși existenţa umanităţii. Din Eden până la Turnul Babel sau Babilon, modul lor de a acţiona a rămas neschimbat.
Îngerii răi i-au amăgit pe oameni să folosească puterea în beneficiul propriu, să-i ignore pe cei defavorizaţi și, în final, să redefinească binele și răul (Geneza 3:4-7).
Mândria i-a făcut pe oameni să se creadă stăpânii destinului lor, când, în realitate, erau doar niște păpuși mânuite abil de sforile puterilor întunecate din spatele scenei (Efeseni 6:12).
Timp de mii de ani, diavolul și îngerii lui au chinuit nenumărate suflete, dar victoria lui Iisus, descrisă în Apocalipsa 13, îi deposedează de puterea pe care au exercitat-o numai spre rău. Aceasta este împlinirea promisiunii făcute prin profetul Isaia cu mii de ani în urmă (Isaia 24:21,22): deși răului i se îngăduie să existe pentru o vreme, Dumnezeu îi va pune capăt în cele din urmă. O veste rea pentru diavol, dar una îndelung așteptată de urmașii lui Iisus.
„Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu. (…) Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” (Apocalipsa 20:4)
Chiar în momentul în care vrăjmașul își pierde puterea, cei care și-au pierdut viaţa (termenul grecesc are un sens mai larg decât cel de „decapitat”, însemnând probabil „executat”) de dragul credinţei lor, primesc rangul de conducători împreună cu Iisus. Cel mai probabil este vorba de același grup cu cel menţionat în Apocalipsa 6:9-11 și în Apocalipsa 14:13. Ei au suferit împreună cu Iisus și vor fi glorificaţi așa cum a fost El (Filipeni 2:5-11).
Totuși, ei nu sunt glorificaţi și nici nu primesc responsabilitatea de a „judeca”, datorită sacrificiului lor. De fapt, acesta este un moment al restaurării profunde și fiecare dintre noi este invitat să participe la el. Suntem readuși în punctul de unde a început totul: în grădina Eden, acolo unde am primit o misiune.
Rolul care ne-a fost încredinţat
Sunt mulţi cei care presupun că Adam și Eva au îndeplinit în grădina Eden roluri de „grădinari” sau „îngrijitori”, dar autorii biblici au avut o altă viziune despre misiunea primilor noștri părinţi. Autorul cărţii Geneza notează că oamenii au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:26), în timp ce David își exprimă, într-unul din psalmii săi, uimirea că oamenii au fost creaţi „cu puţin mai prejos decât îngerii” (Psalmul 8:5-6). Atunci când studiem aceste pasaje, întrevedem planul pe care Dumnezeu l-a avut de la început pentru om. Nu am fost creaţi, așa cum presupuneau culturile antice din Orientul Apropiat, să fim slujitori ai zeilor. Nu suntem nici rezultatul unui accident cosmic, așa cum cred unii gânditori moderni.
Rolul nostru nu se limita la plivirea grădinii sau la plantarea copacilor. Suntem imagini în oglindă ale Creatorului nostru și chemarea noastră este de a reflecta măreţia, creativitatea și dragostea Lui.
Dacă dăm credit naraţiunii biblice, descoperim că suntem fiinţe create după chipul lui Dumnezeu – un Dumnezeu care Și-a împărţit cu noi, cu generozitate regească, slava Lui, așa încât să administrăm, împreună cu El, lucrurile pe care le-a creat. Rolul nostru nu se limita la plivirea grădinii sau la plantarea copacilor. Suntem imagini în oglindă ale Creatorului nostru și chemarea noastră este de a reflecta măreţia, creativitatea și dragostea Lui. În timpul Mileniului, Dumnezeu ne va chema să ne împlinim adevărata noastră vocaţie, după ce ne va fi strâns, ca pe un snop viu, în îmbrăţișarea unui Acasă pierdut și regăsit.
Cei care au trăit ceea ce Biblia descrie ca o naștere din nou (un moment al schimbării) și nu s-au mai desprins de Iisus până la moarte, vor primi o minte, un trup și un suflet complet restaurate și viaţa veșnică împreună cu Cel pe care L-au ales. Cercetătorii cred că, în timpul miei de ani, cei salvaţi vor studia planul de mântuire, pentru a înţelege modul în care Dumnezeu a lucrat cu omul în timpul istoriei pământului.
Se va dovedi că acuzaţiile diavolului legate de modul injust în care Dumnezeu Și-ar trata fiinţele pe care le-a creat sunt nejustificate, iar detaliile planului de salvare vor dezvălui bunătatea, compasiunea și dreptatea Autorului său.
Mileniul este o invitaţie de a intra în povestea restaurării umanităţii și a creaţiei, o poveste în care alegerea omului cântărește greu. Libertatea este unul dintre cele mai mari daruri primite de la Dumnezeu, dar liberatea de a alege nu înseamnă exonerarea de responsabilitatea alegerilor noastre. Alegerile pe care le facem contează și atrag după ele un seceriș de consecinţe.
Vestea bună pentru cei care își pun încrederea în Iisus este că vor trăi triumful și bucuria zilei în care răul va fi nimicit o dată pentru totdeauna. Viitorul a fost deja scris de Cel care a învins moartea, așa încât să nu ne mai temem că ea va avea ultimul cuvânt.
Jesse Herford este pastor și editor asociat al ediţiei australiene/nou-zeelandeze a revistei Semnele timpului. Locuiește în Sydney, Australia, împreună cu soţia sa, Carina, și cu câinele lor Banjo, un Schnauzer pitic. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.