Răul este un intrus în creaţia desăvârșită a lui Dumnezeu. Folosim termenul de „căzut” pentru a descrie starea omenirii după ce și-a folosit libertatea de alegere pentru a comite răul și folosim termenul de „păcat” pentru a descrie starea fiinţelor umane care sunt despărţite de Dumnezeu. Ne putem opune consecinţelor acestei situaţii, dar nu avem posibilitatea de a le evita.

Tragedia lovește pe neașteptate. Un accident. O crimă. Un atac terorist. Un cutremur. O boală teribilă. Când neprevăzutul și suferinţa ne lovesc, reacţia noastră instantanee este să ne întrebăm „de ce?”.

Teorii principale

Confruntate cu problema răului, fiinţele umane au furnizat mai multe explicaţii de-a lungul istoriei. Iată-le pe cele mai reprezentative:

Răul nu există. Deși răul pare omniprezent, unii cred că acesta, în realitate, nu există. Filosoful Spinoza și o mare parte din reprezentanţii spiritualităţii orientale consideră că răul este o iluzie. Pe baza acestei perspective optimiste cu privire la viaţă, putem deduce că răul există fiindcă nu putem înţelege universul în complexitatea sa. „Răul este pur și simplu o eroare de perspectivă care provine din finitudinea noastră și din îngustimea viziunii noastre asupra lucrurilor.”[1] Prin urmare, înţeleptul vede dincolo de realitatea imediată și înţelege că ceea ce numim „rău” face parte din ordinea lumii. „Tot ce există este bun.”[2]

Având în vedere că logica aceasta exclude multe lucruri, ne putem întreba și noi dacă frigul există. Desigur, tuturor ne-a fost frig la un moment dat. Totuși, ţinând cont de legile fizicii, frigul nu există cu adevărat. Ceea ce noi considerăm a fi frig este de fapt o stare produsă de absenţa căldurii dintr-un anumit obiect sau loc. Căldura, în schimb, este o realitate măsurabilă, un rezultat al transferului de energie. Oamenii au creat cuvântul „rece” pentru a exprima diversele grade ale lipsei de energie. Același lucru se aplică și în privinţa întunericului, care nu există în sine. „Întunericul” este absenţa luminii. Așadar putem studia lumina, o putem măsura și o putem segmenta în culori, dar nu putem analiza întunericul, fiindcă acesta nu este altceva decât un cuvânt, un termen rezervat pentru a descrie ceea ce se întâmplă atunci când nu este lumină.

În mod asemănător, putem spune că răul există pentru că vedem nenumărate forme de nedreptate, violenţă și durere în jurul nostru. Dar, în realitate, la fel ca frigul și întunericul, răul nu are o existenţă obiectivă. „Rău” este numele pe care l-am inventat pentru a descrie absenţa binelui.

Răul este pozitiv. Alţii argumentează că răul există, dar nu constituie, decât în aparenţă, o realitate negativă, din moment ce este pus în slujba binelui. Ceea ce, la un moment dat, poate părea rău este, pe termen lung, util și necesar, deși nu îl putem înţelege. Toma din Aquino explica răul prin utilitatea lui, încadrându-l într-un plan divin în care fiecare păcat sfârșește prin a genera o felix culpa („vină fericită”, lat.), pentru că existenţa lui a permis planul de mântuire, care include lucrarea Mântuitorului. Dumnezeu folosește deci răul în slujba unui bine mai mare.[3]

Când realitatea este interpretată dintr-o perspectivă hegeliană, evoluţionistă sau marxistă, răul este un efect secundar inevitabil al luptei pentru viaţă – de la legea junglei la conflictul de clasă – în care învinge cel mai puternic și cel mai capabil dintre toţi. Însă, în ciuda daunelor colaterale ale acestui mecanism, răul este în cele din urmă o realitate pozitivă, care împinge omenirea spre un nivel mai înalt și mai corect al dezvoltării. Prin urmare, argumentează susţinătorii acestei idei, răul și binele sunt concepte ambigue și relative. Ceea ce pare rău pentru noi ar putea fi pur și simplu un pas înainte spre ceva mai bun. Răul este necesar pentru progresul istoriei.

Răul este inevitabil. O altă perspectivă susţine că răul este o consecinţă a libertăţii. Dintr-o perspectivă pur umană, dacă analizăm cauzele directe ale nefericirilor noastre, descoperim că majoritatea vin dintr-o violare a legilor naturii sau din agresiunea noastră vădită. Atunci când acţionăm liber, putem răni alte persoane și ne putem răni pe noi înșine. Lipsa de respect faţă de ceilalţi, sub forma a o mie și una de nedreptăţi, produce nefericire, inegalitate economică, oprimare socială și politică. Din perspectiva credinciosului, dacă Dumnezeu respectă libertatea fiinţelor pe care le-a creat, El nu are de ales și trebuie neapărat să le permită să acţioneze chiar și în detrimentul lor înșiși. Liberul nostru arbitru este „abisul pe care Dumnezeu nu îl controlează”.[4] Atunci când creezi fiinţe libere, riști ca ele să acţioneze greșit.[5]

Este evident că noi înșine ne provocăm cea mai mare parte a suferinţei prin propriul nostru egoism, prin propria noastră ignoranţă, lăcomie și/sau ură. Dar este de asemenea adevărat că, deși majoritatea nefericirilor noastre rezultă mai mult sau mai puţin direct din faptele noastre, există și forme ale suferinţei care nu sunt la fel de ușor de explicat.

Inteligenţa noastră insistă să explice totul, inclusiv enigma răului. Însă eforturile noastre eșuează. Toate teoriile noastre privind originea răului se sfărâmă în bucăţi atunci când se lovesc de barierele logice sau de zonele gri, sugerând că, în esenţă, răul ar fi inexplicabil. Toată această durere nedreaptă ne contrariază și constatăm, atunci când încercăm să o înţelegem, că ea ne depășește capacităţile analitice. „Dimensiunea inexplicabilă” a răului care ne înconjoară constituie un mister cu privire la care nu putem tăcea, dar nici nu ne putem exprima cu ușurătate, fiindcă simţim că, pe lângă ceea ce este uman, există multe aspecte inumane, poate chiar supraomenești.

Un univers imparţial. Dacă există o fiinţă superioară responsabilă cu ordinea în univers, aceasta ar trebui să fie infinit de dreaptă și, în consecinţă, responsabilă pentru existenţa unui soi de corelaţie între ceea ce facem și ceea ce se întâmplă cu noi. Se spune că, dacă tot ce se întâmplă pe lume este rezultatul voinţei divine, atunci suferinţa face neapărat parte din acel plan și, prin urmare, lucrul cel mai rezonabil pe care îl avem de făcut este să nu opunem rezistenţă durerii, ci să o îndurăm cu stoicism, fără a ne plânge și fără a ne revolta împotriva destinului nostru. Așadar, tensiunea incomodă dintre bunătatea divină și suferinţa umană ar avea o explicaţie și ar fi, într-un final, soluţionată printr-un plan universal. Privind din acest unghi, singura mângâiere pe care ar trebui să o căutăm ar fi cea dobândită prin supunerea la evenimentele pe care le trăim, întrucât totul se va dovedi a fi rodul voinţei divine. Inclusiv suferinţa celor nevinovaţi…?

Înainte de a decide pro sau contra vreuneia dintre aceste teorii, trebuie să recunoaștem că lumea în care trăim este guvernată de legi naturale, inevitabile și imparţiale, care ne afectează pe toţi – cei buni, cei răi, cei mediocri. Dacă eu sar de pe o stâncă, legea gravitaţiei îmi va grăbi căderea, chiar dacă eu sunt un credincios lipsit de defecte și chiar dacă am căzut din greșeală. Dacă vecinul meu se îmbată și conduce sub influenţa alcoolului și pierde controlul mașinii, ar putea să facă un accident sau să lovească pe cineva, chiar dacă nu își propune asta.

Esenţa legilor naturii este că sunt universale: ele acţionează în același fel pentru toată lumea. Bineînţeles, ceea ce se întâmplă în lume depinde simultan și de funcţionarea normală a acestor legi, și de acţiunile noastre de încălcare a acelor legi fundamentale ale existenţei, numite „standarde morale”.

Din pricina ignoranţei, a prostiei sau a relei-voinţe, cu toţii facem greșeli care provoacă tot felul de daune, cu voia sau fără voia noastră. Ar fi posibil un univers în care legile naturale s-ar comporta după moralitatea persoanei care le-ar contesta? Ar fi ceva imaginabil – sau preferabil – ca acţiunile unui agresor împotriva victimei lui să nu aibă nicio consecinţă, în cazul în care victima ar fi nevinovată?

Din perspectiva credinciosului și ţinând cont de libertatea umană, ar trebui cumva ca providenţa divină să intervină pentru a împiedica apariţia consecinţelor negative ale acţiunilor umane? Să luăm un exemplu: un băiat varsă mâncare pe tricoul lui, la micul dejun. Mama îl pune să își schimbe tricoul înainte să se ducă la școală. Băiatul iese în grabă din casă pentru a nu întârzia la școală, iar autobuzul în care ar fi trebuit să urce dă peste el. Cine e de vină? Copilul, că și-a pătat tricoul? Mama, că l-a pus să se schimbe? Șoferul de autobuz, că nu a fost atent?

În ce etapă a situaţiei am fi vrut ca Dumnezeu să intervină și să prevină accidentul? Să îl fi ajutat pe copil să mănânce fără să dea pe el? Să îi fi luat mamei obsesia pentru curăţenie? Să fi acţionat asupra frânelor în locul șoferului de autobuz? Dacă Fiinţa Supremă ar interveni la oricare dintre aceste niveluri, nu ne-ar mai respecta libertatea.[6] Și, „fără libertate, lumea nu ar fi altceva decât un mecanism”.[7]

Preţul libertăţii

Filmul Dumnezeu pentru o zi spune povestea unui tânăr disperat care, din cauza prea multelor sale eșecuri în viaţă, ajunge să își dorească să devină Dumnezeu ca să își rezolve problemele. Printr-o minune, Atotputernicul îi dăruiește puteri divine timp de câteva zile, dar rezultatele sunt o înrăutăţire a situaţiei anterioare. Tânărul descoperă că există lucruri pe care nici chiar Dumnezeu nu le poate face, pentru că acestea sunt regulile jocului în universul nostru: voinţa oamenilor nu poate fi încălcată, oamenii nu pot fi forţaţi să iubească. Această parabolă modernă ne ajută să înţelegem ce se întâmplă cu răul. Libertatea exercitată în afara iubirii, să spunem așa, în afara planului divin, deteriorează relaţiile, creând injustiţie, suferinţă și durere.[8]

Dacă Dumnezeu este Tată pentru noi toţi și dacă ne-a făcut fiinţe libere, este normal ca El să ne lase să acţionăm liber, indiferent cât rău Îi facem sau ne facem. Fără libertate, nu putem vorbi despre iubire, fiindcă iubirea adevărată nu poate fi impusă.[9]

Am putea avea totuși impresia că Dumnezeu „a scăpat lumea din mână”, în sensul că El nu o controlează plenar. Nu pentru că nu ar putea, ci din respect faţă de libertatea creaturilor Sale. Fiind creaţi după chipul Lui și învestiţi cu inteligenţă suficientă, suntem capabili să avem grijă de lumea aceasta și să o ducem în direcţia cea bună. Însă suntem la fel de capabili și de a o distruge și de a ne distruge pe noi înșine.

Pentru a ne oferi libertatea pe care ne-a oferit-o, Dumnezeu trebuie să „renunţe temporar la omnipotenţa Lui”. Din acest motiv, El are prea puţin de-a face cu micile noastre nefericiri.

Poate că, teoretic, ar putea să ne scutească de suferinţă, dar, din respect faţă de deciziile noastre, nu o face. Omnipotenţa Lui se manifestă în capacitatea Lui de a ne oferi spaţiul necesar exercitării libertăţii.

Unii poate se întreabă de ce nu ne-a pus Dumnezeu într-un tărâm Cockaigne, un fel de Utopia, unde ar fi fost imposibil să suferim, unde nu am fi avut de ales și ne-am fi supus voinţei divine fără să ne punem nici măcar problema că lucrurile ar fi putut fi și altfel. Ar fi fost oare de dorit o astfel de situaţie, o astfel de existenţă fără libertate, fără conștienţă și fără iubire?

Fiindcă există libertate, există și posibilitatea de a lua decizii greșite și de a acţiona în detrimentul propriului nostru bine sau în detrimentul aproapelui nostru. Riscăm atunci să suferim sau să le provocăm altora suferinţă. Dar se pare că o lume care beneficiază de libertate și, implicit, este supusă riscului suferinţei este de preferat existenţei într-o lume fără libertate.[10]

Un conflict cosmic

Biblia plasează enigma suferinţei în contextul unui mare conflict cosmic între bine și rău. Conflictul a început cu Lucifer, liderul îngerilor, care a condus o revoltă în cer împotriva Dumnezeului Creator (Isaia 14:12-15; Apocalipsa 12:7-9). Dumnezeu l-ar fi putut distruge instantaneu pe Satana și adepţii săi, însă restul fiinţelor inteligente din univers s-ar fi îndoit de dragostea Lui și L-ar fi ascultat de frică, nu din iubire.

Păcatul își are originea tocmai în această revoltă a lui Satana. El a introdus păcatul în lume. Potrivit cărţii Geneza, Satana i-a ispitit pe Adam și pe Eva, primii noștri părinţi, care au căzut în neascultare de legea lui Dumnezeu (Geneza 3). Când legea lui Dumnezeu a fost încălcată, au apărut păcatul și, drept consecinţă, dezordinea și suferinţa.

Răul este așadar un intrus în creaţia perfectă a lui Dumnezeu. Folosim termenul „căzut” pentru a descrie situaţia omenirii după ce și-a folosit libertatea de alegere pentru a face răul și folosim termenul de „păcat” pentru a descrie starea fiinţelor umane separate de Dumnezeu. Ne putem opune consecinţelor acestei situaţii, dar nu avem posibilitatea de a le evita. Câtă vrem acest conflict continuă, vom continua și noi să îi suportăm consecinţele. Însă, într-o zi, se va dovedi o ­dată pentru totdeauna că rănile omenirii sunt consecinţa înstrăinării de Dumnezeu.

Marea Luptă cosmică poate constitui o explicaţie clarificatoare, cu condiţia ca aceasta să nu urmărească justificarea suferinţei. Fără îndoială, suferinţa celor nevinovaţi arată cât de dureroase sunt rezultatele nebuniilor noastre și cu cât mai bine ar fi pentru toată lumea dacă am respecta cu toţii legile lui Dumnezeu. Dar a explica suferinţa pe baza Marii Lupte ar însemna că scopul scuză mijloacele.

În cazul acesta, Elie Wiesel ar fi avut dreptate atunci când se întreba de câtă suferinţă este nevoie pentru ca Dumnezeu să dovedească locuitorilor universului că El este iubire și că diavolul este un impostor.[11] Avem oare nevoie de mai multă suferinţă decât există deja? Câţi copii abuzaţi, câte victime de război, câţi oameni morţi de foame mai sunt necesari pentru a convinge omenirea că trebuie să își pună dragostea în aplicare? Oare nu e suficientă suferinţa existentă deja pentru ca Dumnezeu să demonstreze că are dreptate?

Unii se întreabă, și pe bună dreptate, de ce durează atât de mult să se pună capăt răului. Dar, dacă stăm puţin să ne gândim, realizăm că această problemă ne privește în mod personal, într-un sens chiar mai mult decât Îl privește pe Dumnezeu.

De câţi ani mai avem nevoie pentru a învăţa ceva din istoria lui Cain și Abel? Câţi oameni mai trebuie să moară înfometaţi până să arătăm solidaritate cu cei aflaţi în nevoie? Câţi nevinovaţi mai trebuie să fie torturaţi înainte ca noi să ne convingem că cruzimea este o oroare?

Suferinţa și responsabilitatea

Este evident că degradarea armoniei mediului nostru face trimitere la o eroare de management, de care, într-o oarecare măsură, suntem toţi responsabili. Ce se întâmplă aici pe Pământ este departe de a fi rodul voinţei divine; este rezultatul sumei imposibile a tuturor voinţelor noastre. Dacă ne-a învăţat să ne rugăm: „Facă-se voia Ta” (Matei 6:10), Isus a făcut-o tocmai pentru că voia Tatălui nostru nu se face.

Simplul fapt că trăim în lumea alcătuită din cumulul de consecinţe ale alegerilor noastre generează un mediu care modelează situaţiile pe care le perpetuăm. Altfel spus, fiecare dintre noi are un rol, încă de la început, pe o scenă a solidarităţii, fie spre bine, fie spre rău. Deși suntem victimele nevinovate ale unor nefericiri moștenite, fiecare dintre noi comite propriile nedreptăţi și greșeli și, prin urmare, poartă partea sa de vină pentru situaţia din lume.

Recunosc, răspunsurile mele la întrebarea: „De ce există rău în lume?” sunt insuficiente. Mi-am reconfirmat acest lucru, împreună cu studenţii mei, de sute de ori. Însă, înainte să revin la această mărturisire, aș vrea să scot în evidenţă și faptul că, până acum, nimeni nu m-a întrebat niciodată „Cum de există binele?”. Strigătele noastre de protest – „De ce eu? – atunci când ni se întâmplă ceva rău sugerează că majoritatea ne considerăm, mai mult sau mai puţin, victime nevinovate ale unor gloanţe ricoșate.

E semnificativ că fie și cea mai mică problemă pe care o avem ne provoacă indignare, însă binele din lume îl luăm ca pe un dat. Pentru că este posibil să fim autorii celei mai mari părţi a necazurilor din lumea de azi, întrebarea pertinentă nu este: „De ce suferim pe nedrept?”, ci „Cum de încă mai suntem în viaţă?”.

Dacă ar fi să credem că totul este rezultatul norocului și al haosului, ar trebui să ajungem la concluzia că cea mai mare taină nu este existenţa răului, ci existenţa binelui.

Dacă răul nu este o putere paralelă și comparabilă cu binele, din moment ce nu a făcut parte din planul original al creaţiei, atunci el este, într-un sens, evitabil. Să spunem că Dumnezeu permite ca unele lucruri să se întâmple. Ca atunci când îl las pe fiul meu să meargă cu bicicleta. Una este să îi permit plăcerea de a se da cu bicicleta, timp în care s-ar putea întâmpla un accident, și alta este să provoc sau să doresc ca acel accident să se întâmple.[12] Este periculos așadar să vorbim despre răul pe care Dumnezeu „îl permite” și pe care l-ar fi putut „preveni” în omnipotenţa Sa, pentru că Dumnezeu nu Își exercită în prezent puterile în plenitudinea lor (adică Își limitează exerciţiul puterii până la finalul Marii Lupte) și nici noi nu Îi respectăm legile. Omnipotenţa lui Dumnezeu ni se va descoperi singură, inechivoc, la finalul timpului, fiindcă ea include și puterea lui Dumnezeu de a transforma în realitate idealul Său pentru lume.[13] Prin urmare, până atunci ar trebui să observăm intervenţiile specifice ale lui Dumnezeu în istorie: ceea ce a făcut El și ceea ce promite să facă pentru a rezolva problema suferinţei. Dacă Dumnezeu continuă să ne respecte libertatea, putem alege să I-o respectăm și noi pe a Sa și să avem încredere în El.

Sclipiri de speranţă

Din moment ce este iubire (1 Ioan 4:8), Dumnezeu nu poate decât să vrea binele creaturilor Sale. În consecinţă, putem avea încredere în bunătatea Lui și, în același timp, să ne luptăm contra relelor provocate în lume de izolarea noastră de planurile Lui. Avem încredere în mila divină, în ciuda faptului că simţim suferinţa, pentru că știm că durerea Îi repugnă Creatorului nostru (Romani 8:31-39) și că El i-a stabilit deja un final (Apocalipsa 21:1-4). Știm că răul poate fi învins cu adevărat numai prin bine (Romani 12:21) și căutăm soluţii temporare, în timp ce așteptăm împlinirea promisiunilor divine pentru viitor. Ceea ce știm deja și înţelegem despre Dumnezeu ne permite să avem încredere în El în ciuda a ceea ce nu știm sau nu înţelegem.[14]

Marii învăţători spirituali au văzut în suferinţă o cărare care duce înapoi spre solidaritatea cu ceilalţi și spre recunoașterea bunătăţii planului divin. Între ei, C. S. Lewis scria: „Pe Dumnezeu nu Îl deranjează să fie ultima scăpare a creaturilor Lui.”[15] Mulţi dintre noi ne-am simţi răniţi în orgoliu dacă oamenii ne-ar călca pragul doar când ar avea nevoie de ceva de la noi. Dar Dumnezeu, fiindcă ne iubește cu o dragoste absolută, ne acceptă oricum.

Religia le poate aduce oamenilor eliberarea sau încurajarea de care au nevoie în suferinţă. Însă a ne simţi nevoia de ajutor, inclusiv de ajutor divin, nu este o slăbiciune. Conștientizarea limitelor noastre nu este doar realistă, ci chiar necesară pentru o viaţă împlinită. O persoană căreia nu i-a fost niciodată sete și care, prin urmare, nu bea apă, cel mai probabil va muri, pentru că apa este esenţială pentru supravieţuire, iar setea este un mecanism de protecţie prin care ni se reamintește periodic despre nevoia noastră de apă. Din moment ce, obiectiv vorbind, nu ne putem atinge destinul suprem fără Dumnezeu[16], setea noastră după El este un semn al sănătăţii spirituale. A nu simţi această nevoie ar fi un semn periculos că ceva nu funcţionează cum trebuie. Descoperirea nevoii noastre după Dumnezeu este primul pas spre a-i obţine ajutorul.

Tocmai de aceea, eforturile noastre sunt mai bine investite dacă nu ne străduim să explicăm răul[17], ci în schimb luptăm contra lui. Pentru că, făcând astfel, ne alăturăm luptei cosmice în slujba binelui, încurajaţi de convingerea că avem un Creator care suferă în același fel în care suferim noi. Așteptăm dorind sfârșitul războiului, dar știm că bătălia crucială a fost deja câștigată și că „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care urmează să ne fie descoperită” (Romani 8:18, NTR). Între timp, câtă vreme luptele continuă și pagubele lor colaterale se înmulţesc, Dumnezeu ne spune: „Perseveraţi! Aveţi încredere în Mine! Într-o zi, durerea va dispărea. Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Între timp, sunt cu voi!”[18]