Te rog, nu acum! Nu veni chiar acum! Te rog.. Am deschis brusc ochii în bezna din dormitor și dintr-odată valul de căldură din timpul coșmarului a întâlnit răcoarea din realitatea nopţii. N-ai venit încă.. Mulţumesc, Doamne!

La începutul anilor 2000, zvonurile că sfârșitul lumii ar putea avea loc la trecerea dintre milenii mă impresionaseră mult mai puţin decât filmele din seria Left Behind (sau Lăsat în urmă, rom.), pe care le urmărisem, de mai multe ori la rând, într-un an absolut nesemnificativ din punct de vedere numerologic.

Era pentru prima dată când vedeam o ecranizare plină de suspans a cărţii Apocalipsa. Ca orice credincios creștin, credeam că Domnul Hristos avea să Se întoarcă pe Pământ ca să îi recupereze pe oamenii buni, care Îi aparţineau de drept. Însă, fiindcă nu calculam că m-aș număra printre ei, speram în secret ca a doua venire să întârzie suficient cât să apuc și eu să trăiesc acea schimbare a inimii care avea să mă califice pentru cel mai prăfuit loc de la periferia Împărăţiei Cerurilor. Eram abia la începutul vieţii, dar mă simţeam ca un muribund care visează la orizontul inaccesibil al vieţii fără sfârșit. Cine ar fi putut condamna o adolescentă mioapă filosofic că visa să trăiască pentru totdeauna? Doar că visul meu nu era o asemenea fantezie. Era un coșmar recurent, care arăta că, deși caută să îi conducă la Dumnezeu, nu orice tip de mesaj creștin îi apropie pe oameni de harul de care au nevoie.

Publicitate pentru sfârșitul lumii

Într-un interviu din 2005, pastorul evanghelic Tim LaHaye – unul dintre cei doi autori ai seriei de 16 cărţi care au stat la baza celor trei filme Left Behind [Lăsat în urmă (1995-2007] – declara: „Dumnezeu a ales să binecuvânteze seria aceasta dincolo de cele mai îndrăzneţe visuri ale noastre.” Visul lui LaHaye poate fi și cuantificat: cărţile lui s-au vândut în peste 63 de milioane de exemplare, în cel puţin 37 de ţări, fiind traduse în nu mai puţin de 33 de limbi. Au fost săptămâni la rând în cele mai importante topuri bestselling, la un loc cu cărţile lui J.K. Rowling și Dan Brown. Și s-au răspândit alături de o miriadă de produse auxiliare: cărţi pentru copii, benzi desenate, devoţionale, jocuri pe computer, CD-uri, un website. Revistele Time și Newsweek au pus seria de filme pe copertă, iar Entertainment Weekly i-a adăugat pe Tim LaHaye și Jerry Jenkins pe lista sa cu „cei mai puternici entertaineri”, în 2003. În 2005, Business Week evalua că, de la lansarea din 1995, seria adusese încasări de peste 650 de milioane de dolari.

„Frica, desigur, se vinde bine”, concluziona, la finalul inventarului de mai sus, profesorul Torin Monahan, care cataloga seria Left Behind drept „cea mai vibrantă și vizibilă încarnare a industriei bazate pe apocalipsă”.[1] Aceasta este o opinie. Popularitatea filmelor apocaliptice americane nu s-a clădit pe succesul Left Behind, ci a cunoscut o creștere constantă de-a lungul a peste șapte decenii, creștere care a înglobat atât apocalipse religioase, cât și apocalipse, să le spunem așa, seculare. Este firesc deci să ne așteptăm ca, în spatele prezenţei sfârșitului pe marile ecrane să se afle mai mulţi factori, nu doar rentabilitatea fricii.

Funcţiile sociale ale apocalipselor cinematografice

Profesorul universitar Wynn Gerald Hamonic, expert în cinematografie apocaliptică, spune că cinematografia apocaliptică are succes pentru că deservește un număr tot mai mare de funcţii sociale.[2]

În primul rând, spune Hamonic, filmele apocaliptice se oferă să îi ajute pe oameni să deslușească un înţeles al haosului în care trăiește omenirea. Oamenii se investesc sufletește în gândul că existenţa lor se încadrează cumva în segmentul decadent al istoriei. Nu la începuturile ei prospere și progresiste, ci în degradarea deplină care anunţă apropierea unei noi ere, luminoase. Iar localizarea aceasta dă un sens crizelor curente. J. David Velleman aprecia această explicaţie drept o aluzie la „incapacitatea noastră de a ne păstra echilibrul în lipsa unor orizonturi sau [o aluzie la] dorul nostru după sfârșituri cărora să le putem supravieţui”.[3]

Stephen Dine Young sugera că filmele ne echipează pentru viaţă și argumenta că unele producţii (ex.: Thelma și Louise [1991], Nașul [1972]) au influenţe specifice asupra comportamentului, în timp ce alte pelicule (ex.: Lista lui Schindler [1993], Don Juan DeMarco [1995]) influenţează în mod specific gândirea.[4]

Multe filme apocaliptice livrează publicului mesajul: „Tu poţi supravieţui unui cataclism iminent, iată cum!” atunci când prezintă personaje confruntate cu decizii de viaţă și de moarte.

Telespectatorul poate să se compare cu personajele și nutrește subtil ideea că poate învăţa din acţiunile lor. Însă din această comparaţie se poate alege și cu echipament disfuncţional, de exemplu atunci când, constatând că problemele lui sunt mult mai triviale decât aventurile din film, își pierde din dorinţa de a lua măsuri pentru rezolvarea lor.[5]

„Filmele de la Hollywood oferă o viziune cinematică asupra anatomiei psihologice, sociopolitice și ideologice a societăţii americane la un anumit moment din istorie”, este de părere Douglas Kellner. În aceeași ordine de idei, Bloodworth și Lugo sugerează că actuala creștere numerică a filmelor apocaliptice poate avea drept cauză anxietăţi specifice provocate de atacurile de la 11 septembrie și exacerbate de mesajele politice tip „noi împotriva lor” care le-au urmat atentatelor.

Despina Kakoudaki a urmărit paralelismul acesta și a reperat, de exemplu, ideea colaborării interrasiale din Ziua Independenţei (1996) la scurt timp după abuzul asupra afro-americanului Rodney King; ideea ameninţării climatice în Unde vei fi poimâine? (2004) după ce atacurile de la World Trade Center au intensificat simţământul pericolului și al responsabilităţii politice; ideea inundaţiilor masive care acoperă orașe în filmul 2012 (2009) după ce a fost evident că relaţiile politice au influenţat dimensiunile dezastrului în cazul deversării de ţiţei în Golful Mexic sau în cazul gestionării situaţiei create de uraganul Catrina în New Orleans.

Profesorul Barry Brummett, de la Universitatea din Texas, observa că Primul Război Mondial a inspirat mai multă cultură populară apocaliptică decât cel de-al Doilea Război Mondial, deși cel din urmă a fost mult mai mare și distructiv. „Elementul-cheie este că Primul Război Mondial a fost nou și diferit. Iată ce a declanșat mai multă gândire apocaliptică!”[6]

Intrigile privitoare la sfârșitul lumii le permit producătorilor să își exprime propriile ideologii într-o formă artistică. În această categorie intră și filmele apocaliptice care critică ordinea sociopolitică actuală (Ziua în care Pământul se opri [1951], Tărâmul morţii [2005]), și satirele la adresa celor care se tem de un sfârșit urgent și iminent al lumi (Dr. Strangelove, sau cum am învăţat să nu-mi fac griji și să iubesc bomba [1964], A venit sfârșitu’! [2013)], dar și filmele apocaliptice creștine care urmăresc să producă un reviriment spiritual prezentând consecinţele latenţei religioase. Abia acum devine reprezentativ filmul Left Behind, nu doar sub aspect economic, ci pentru că înglobează caracteristici-cheie ale filmelor creștine care prezintă o apocalipsă în variantă pop.

Răpirea și necazul cel mare

Ideologia marii majorităţi a producţiilor apocaliptice creștine americane este tributară viziunii pe care o femeie din Scoţia, Margaret MacDonald, a susţinut că a avut-o în 1830. Femeia spunea că L-a văzut pe Hristos salvându-i pe cei credincioși înainte de o perioadă de șapte ani de persecuţie, după care S-a întors pentru a domni în pace timp de 1.000 de ani. Această interpretare a timpului sfârșitului a fost popularizată masiv în mediul anglofon de secol XIX de predicatorul anglo-irlandez John Nelson Darby. Darby credea că aceia care sunt credincioși autentici vor fi „răpiţi la ceruri” (efectiv transplantaţi de pe Pământ în Rai) înainte de „necazul cel mare” (o perioadă de criză globală caracterizată de dezastre, foamete, război și suferinţe, care vor distruge în mare parte viaţa de pe Pământ înainte de revenirea lui Iisus Hristos).

Filmele apocaliptice creștine își conturează în general intriga în jurul experienţei unor personaje care au ratat „răpirea” și care, confruntate cu „necazul cel mare”, primesc o ultimă perioadă de graţie în care se pot hotărî dacă doresc să se consacre lui Dumnezeu (și să fie mântuite) sau dacă primesc semnul Fiarei (și își salvează viaţa fizică, dar o pierd pe cea spirituală).

Antihristul, sau Fiara, este principalul personaj negativ, iar motivul numărului Fiarei ca cip electronic apare în multe dintre aceste filme, ceea ce îi explică parţial popularitatea până în zilele noastre.

Înainte ca Left Behind să devină un fenomen, filmul A Thief in the Night (Un hoţ în noapte) a făcut furori în 1972 cu aceeași linie narativă. „Conceptul era atât de puternic încât a devenit cel mai promovat, cel mai urmărit și cel mai închiriat film creștin în cei 35 de ani de istorie a industriei. O estimare aprecia că peste două milioane de oameni s-au convertit imediat după ce au văzut filmul”, notează Wynn Gerald Hamonic. Ambele producţii au primit însă aceeași critică, valabilă pentru întreaga pleiadă de pelicule din genul creștin-apocaliptic: traumatizează spectatorii tineri și îi manipulează spre o convertire din frică.[7]

Mintea de pe urmă

Filmul O viaţă ascunsă (A Hidden Life [2019]) spune povestea adevărată a fermierului austriac Franz Jägerstätter, care, din motive de conștiinţă, s-a opus depunerii jurământului faţă de Adolf Hitler, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. S-ar putea spune că filmul este o apocalipsă a lui Franz, ale cărei profunzimi merită analizate, însă pentru subiectul nostru este relevant doar că Jägerstätter, care era un creștin devotat, a ajuns să creadă că Hitler este Antihristul. În Left Behind, Antihristul este românul Nicolae Carpathia, o trimitere deloc voalată la Nicolae Ceaușescu. Lucrul acesta invită la o introspecţie cu un cadru lărgit.

În anii de după căderea comunismului, România a cunoscut un reviriment religios după care toate cultele creștine sunt astăzi nostalgice. Parte din acest reviriment a fost și un interes natural pentru profeţiile privind timpul sfârșitului. Un număr semnificativ de credincioși își datorează în parte convertirea unui seminar de descifrare a Apocalipsei lui Ioan și a cărţii profetului Daniel. Unii au descoperit, prin acele incursiuni în profeţie, un sens superior al existenţei lor în lume, care le-a dat curaj să creadă. Alţii, însă, au rămas încremeniţi într-o interpretare postdecembristă a Apocalipsei, primenită cu folclor american inconsecvent chiar și faţă de teologia pe care și-o asumă declarativ și poate cu ceva fake news viral. Diferenţa dintre cele două categorii o dă, între altele, frica.

Frica dezintegrează sufletul. „Cel care cade pradă fricii riscă îndeobște dezagregarea”[8], spunea istoricul Jean Delumeau. Biblia adaugă limpezime aici: „În dragoste nu este frică.” Și-atunci, dacă Hristos este dragoste, iar „apocalipsa” înseamnă „descoperirea” lui Hristos, nu ar fi oare posibil ca cinematografia să își inoveze discursul apocaliptic, redându-i adevărata esenţă? O viaţă ascunsă reușește acest lucru, chiar și fără microcipuri. Industria de film americană a putut deci oferi și altceva. Ce-ar fi să lăsăm în urmă restul?

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.